ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 47 din 16 iulie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 459 C. proc. pen. a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 47 din 16 iulie 2015 a Curții de Apel Suceava, definitivă prin Decizia penală nr. 471/A din 18 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibilă.

S-au reținut în esență următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rol la data de 29 noiembrie 2017 sub nr. x/39/2017, condamnatul A. a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 47 din 16 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. x/39/2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 471/A din 18 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând ca și temeiuri de drept art. 453 lit. a) și f) C. proc. pen.

În motivare, în esență, s-a susținut că prin sentința a cărei revizuire a solicitat-o a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. din 1969 și fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. din 1969, reținându-se în sarcina sa faptul că în calitate de executor judecătoresc, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu referitoare la Dosarul de executare nr. x/2008, având ca obiect executarea silită a Sentinței civile nr. 14467 din 19 octombrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București, cu știință nu și-ar fi îndeplinit obligațiile prevăzute de lege referitoare la întocmirea și comunicarea către persoana vătămată SC B. SRL București a procesului-verbal de eliberare a sumei realizate prin executare și continuarea executării prin distribuirea către persoana vătămată a sumei de 12.581,65 lei încasată în urma executării silite, cauzând astfel o pagubă societății menționate și, totodată că, ar fi întocmit în fals un proces-verbal de încheiere a executării silite în Dosarul de executare nr. x/2008 în care ar fi scris necorespunzător că litigiul a fost stins întrucât s-a plătit direct creditorului.

A supus analizei că, în ceea ce privește primul motiv de revizuire a obținut dovezi după terminarea procesului din care rezultă că SC B. SRL București este o societate, care și-a schimbat în decursul anilor de mai multe ori sediul și denumirea, creându-și un mod fraudulos de a acționa în scopul de a realiza venituri ilicite, prin realizarea unor lucrări/proiecte necorespunzătoare și prin utilizarea ulterioară a procedurilor de executare silită împotriva beneficiarilor, care fiind nemulțumiți de serviciile prestate refuzau să achite sumele înscrise în contracte, cum a procedat și în cazul său. La data încheierii executării silite din Dosarul de executare nr. x/2008 situația financiară a BEJ pe care-l reprezenta era corespunzătoare și permitea acoperirea sumei datorate societății creditoare, nefiind reală susținerea din actul de sesizare potrivit căreia soldul contului curent era de 124,95 lei. A învederat revizuentul că, deși a încercat să distribuie suma rezultată din executare, prezentându-se la bancă și completând ordinul de plată, operațiunea nu a putut fi efectuată deoarece nu corespundea noua denumire a societății cu deținătorul contului în care trebuia făcută plata, funcționara de la bancă putând depune mărturie în acest sens.

În argumentarea celui de-al doilea motiv de revizuire pe care l-a invocat, în esență, a făcut referire la Decizia nr. 392 din 21 iunie 2017 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art. 246 C. pen. 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestui articol se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii". În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a formulat critici cu privire la lipsa unui prag valoric sau a intensității vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu, subliniind că revine legiuitorului sarcina de a reglementa valoarea pagubei și gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină și jurisprudență (inclusiv cea a Curții Constituționale), aceste circumstanțieri fiind necesare pentru delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică. Totodată, Curtea a reținut că, dată fiind natura omisiunii legislative relevate intră în sfera de competență a legiuitorului primar sau delegat, obligația de a reglementa acest prag valoric sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu. Curtea Constituțională a mai reținut în considerentele deciziei și faptul că "ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie". De asemenea, s-a criticat faptul că dispozițiile penale referitoare la abuzul în serviciu sunt formulate în sens larg și în termeni vagi ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și a altor cerințe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări și aplicări arbitrare/aleatorii ale legii.

A considerat că aceste considerente din decizia Curții Constituționale au relevanță în cauza de față, deoarece hotărârea sa de condamnare s-a întemeiat pe o prevedere legală discutabilă, ce a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate, iar consecințele încălcării dispozițiilor legii fundamentale continuă să se producă asupra sa și nu pot fi remediate decât prin revizuirea Sentinței penale nr. 47/2015 a Curții de Apel Suceava, în acest sens a invocat și Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014 și Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, prin care Curtea Constituțională a statuat că "omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat" și a considerat că i-au fost afectate drepturi și libertăți fundamentale prin acuzațiile penale care i s-au adus, ajungând în situația de a fi condamnat pe nedrept pentru un așa-zis abuz în serviciu, constând în faptul că nu a distribuit o sumă derizorie, de doar 12.581,65 lei, rezultată din executare silită, către creditoare, respectiv o societate comercială cu un statut neclar și dubios ce și-a schimbat denumirea și sediul în timpul procedurilor de executare (acesta fiind motivul real al întârzierii distribuirii sumei respective).

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire pe care a formulat-o a considerat că acestea sunt îndeplinite, avându-se în vedere faptul că efectele unei decizii de admitere a instanței de contencios constituțional se întind și se produc erga omnes. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudența sa "soluția legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituționale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curții, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curții. Efectele unei decizii de admitere pronunțate de instanța de contencios constituțional sunt general valabile și obligatorii, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut și nu decizia de admitere a Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătorești care s-au întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională. Prin urmare, decizia de admitere a Curții Constituționale mediază revizuirea și nu invers, iar efectele pentru trecut, de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite, sunt o consecință a căii de atac extraordinare, și nicidecum a actului emis de instanța de contencios constituțional" (în același sens sunt și Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, Decizia nr. 998/2012, Decizia nr. 130/2013 și Decizia 474/2013).

În drept, și-a întemeiat prezenta cerere pe dispozițiile art. 452 și art. 453 alin. (1) lit. a) și f) C. proc. pen. și pe dispozițiile din Deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale.

Prima instanță, analizând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire cu care a fost învestit, corelativ la dispozițiile legale care reglementează această instituție, prev. de art. 459 C. proc. pen., a reținut următoarele:

Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare a determinat o reglementare foarte prudentă din partea legii, astfel că sunt prevăzute condițiile care să permită posibilitatea declanșării lor.

Pentru a se conferi activității de înfăptuire a justiției un caracter de stabilitate s-a decis ca hotărârile judecătorești definitive sunt executorii și au autoritate de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat este considerată ca fiind acel principiu care nu permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceeași faptă și aceeași persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăți pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă.

Autoritatea de lucru judecat împiedică atacarea pe căi obișnuite a hotărârilor judecătorești care au această putere, admițându-se ideea că numai o împrejurare excepțională poate permite supunerea hotărârii definitive unei examinări și numai printr-o procedură având caracter excepțional. În virtutea autorității de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este considerată ca o expresie a adevărului (res judicata pro veritate habetur). Cu toate acestea, în practică a reieșit că, în anumite situații, chiar hotărârile judecătorești rămase definitive sunt nelegale și netemeinice, motiv pentru care în Codul de procedură penală s-au reglementat căile extraordinare de atac, ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conțin.

Fiind o cale de atac extraordinară, având o natură juridică mixtă de anulare și retractare, legiuitorul nu a lăsat libertatea părților să invoce orice motiv care, după aprecierea lor, ar afecta legalitatea și temeinicia hotărârii rămase definitivă, în art. 453 C. proc. pen. fiind prevăzute în mod expres și limitativ, cazurile în care se poate uzita de această instituție și la care a apelat în cazul de față revizuentul A. și anume atunci când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză; f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Prioritar, analizând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire prin prisma dispozițiilor legale precitate, instanța a reținut că revizuirea a fost cerută de către o persoană dintre cele prevăzute în art. 455 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în termenul prevăzut de art. 457 C. proc. pen.

Cererea de revizuire întemeiată în drept pe art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. este dublu condiționată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data soluționării cauzei, iar acestea să poată dovedi netemeinicia hotărârii pronunțată în cauză. Este real că, potrivit termenilor generici folosiți pentru definirea acestui caz, rezultă că legiuitorul i-a atribuit o sferă de aplicare foarte largă. Spre deosebire de celelalte temeiuri de revizuire, care se referă la ipoteze cu totul speciale, cazul pe care îl examinăm înglobează marea majoritate a ipotezelor în care este posibil să se fi săvârșit o eroare judiciară.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia penală nr. 953/2011, a dat sens expresiei "fapte sau împrejurări", utilizată în textul de lege menționat, explicând că se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Constituie fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță, în accepțiunea normei legale în discuție și faptele sau împrejurările care nu au putut fi luate în considerare la soluționarea cauzei din lipsa posibilității dovedirii lor. Nu constituie fapte sau împrejurări noi, în sensul dispozițiilor legale la care ne raportăm apărările care au fost puse în discuție, analizate și lămurite prin probele administrate în ciclul procesual ordinar. Deci, ceea ce se cere a fi nouă este fapta probatorie și nu mijloacele noi de probă care ar dovedi o faptă probatorie, pe care instanța de fond a considerat-o inexistentă. Faptele și împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanța de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute la pronunțarea hotărârii definitive. Elementul de noutate trebuie analizat în raport de instanță și nu de părți.

Analizând motivele invocate de condamnat în cererea de revizuire, s-a constatat că acesta reiterează practic apărarea pe care a avut-o în cursul soluționării cauzei finalizate prin sentința penală supusă revizuirii, nefiind nicidecum aspecte de noutate. În acest context, instanța de fond ce a pronunțat sentința menționată a reținut că una dintre principalele apărări ale inculpatului a fost schimbarea denumirii societății creditoare, aspect de altfel adevărat, și care a reieșit din relațiile ce au fost comunicate de Oficiul Național al Registrului Comerțului. Se subliniază și că "în orice caz, din adresa 490300 din data de 15 iulie 2014 a C. rezultă în mod clar că societatea creditoare a avut în tot acest interval de timp același cont bancar, IBAN-ul indicat de instituția bancară fiind identic cu cel menționat în cererea de executare silită. De asemenea, deși și martorul D. (executorul judecătoresc ce a executat BEJ A. în beneficiul creditoarei SC B., în baza Sentinței civile nr. 1853/2011 a Judecătoriei Dorohoi) a susținut în fața instanței dificultățile pe care le-a avut cu această societate în vederea virării sumelor de bani încasate, totuși din actele cauzei rezultă în mod clar că plata a fost făcută de BEJ D. în același cont bancar care a fost menționat și în cererea de executare silită - în realitate același unic cont ce a fost menționat și în cererea de executare către BEJ A. din data de 21 iulie 2008.

În concluzie, apărarea inculpatului în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a efectua plata nu este susținută de probatoriul administrat, în condițiile în care schimbarea denumirii societății a fost consemnată prompt în ORC pentru opozabilitate, contul bancar a rămas același și nu au fost efectuate nici un fel de demersuri din partea executorului în vederea clarificării situației. Mai mult, inculpatul avea în mod cert posibilitatea de a consemna debitul încasat la dispoziția creditoarei, însă nu numai că nu a făcut acest lucru, dar la data de 3 decembrie 2009 soldul contului curent era de 124,95 lei. În consecință, este în mod evident necorespunzătoare adevărului susținerea inculpatului în sensul că la data întocmirii procesului verbal de finalizare a executării silite (procesul-verbal din data de 22 decembrie 2009, cu privire la care este acuzat de infracțiunea de fals intelectual), ar fi făcut o plată prin virament bancar, despre care abia ulterior ar fi aflat că nu a putut fi operată întrucât nu avea numărul de cont al creditoarei (și deci actul ar fi fost corespunzător adevărului la data întocmirii). Soldul contului la data de 22 decembrie 2009 era tot de 124,95 lei."

Practic, revizuentul și-a exprimat nemulțumirea legată de interpretarea probatoriului administrat, concludența mijloacelor de probă avute în vedere la soluționarea fondului, ori acest aspecte pot fi supuse analizei doar instanțelor de control judiciar în căile ordinare de atac, fiind atributul acestora de a se pronunța asupra unor atari motive, în limita în care au fost investite.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în baza jurisprudenței sale consacrate, dreptul la un proces corect în fața unui tribunal așa cum s-a garantat prin articolul 6§1 trebuie interpretat în lumina Preambulului la Convenție, care declară, printre alte lucruri, că domnia legii este o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale domniei legii este principiul certitudinii juridice, care impune, inter alia, ca în situațiile în care instanțele au decis definitiv asupra unei chestiuni, hotărârea lor să nu poată fi pusă sub semnul întrebării. În final, Curtea de apel a reținut că nici o parte nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei sentințe definitive și executorii numai în scopul obținerii unei rejudecări și a unei noi decizii în cauză. Puterea instanțelor de a revizui trebuie exercitată spre a corecta erori judiciare și aplicări greșite ale legii, dar nu pentru a realiza o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie tratată ca o cale de atac deghizată, și simpla posibilitate de a exista mai mult de două opinii asupra unui subiect nu este motiv de reexaminare. O abatere de la acest principiu se justifică numai dacă devine necesară prin circumstanțe cu un caracter substanțial și obligatoriu.

În final, revizuentul s-a prevalat și de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a căror aplicabilitate este condiționată de întrunirea următoarelor condiții: să existe o decizie a Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituțională o normă legală (în cazul de față fiind vorba de Decizia nr. 405/2016 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art. 246 C. pen. 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestui articol se înțelege"îndeplinește prin încălcarea legii", cu mențiunea că decizia invocată de către petent, deși reia argumentația din decizia menționată, se referă la dispozițiile art. 248 C. pen. din 1968 ce nu au fost avute în vedere la condamnarea petentului); decizia Curții Constituționale să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii, condiție îndeplinită întrucât a fost publicată în Monitorul Oficial din 8 iulie 2016; hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituțională (prin hotărârea supusă revizuirii s-a dispus condamnarea petentului printre altele pe dispozițiile art. 246 C. pen. din 1968); consecințele încălcării dispoziției constituționale să continuă să se producă și să nu poată fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate (hotărârea nu a fost modificată anterior prin intermediul vreunei alte căi extraordinare de atac); excepția de neconstituționalitate să fi fost ridicată în acea cauză.

În legătură cu această ultimă condiție, prima instanță a constatat că ea nu este dată, petentul neinvocând-o în cauza în care s-a pronunțat hotărârea supusă revizuirii. Este de menționat aici și faptul că prin Decizia nr. 126/2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 11 martie 2016, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s- a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională. Ca o consecință, prin intervenția ulterioară a legiuitorului, dispoziția legală menționată a fost modificată în forma analizată, respectiv condiționând admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (3) lit. f) C. proc. pen., de diligența părților.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac a cărei finalitate o reprezintă înlăturarea erorilor judiciare, în baza unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței cu ocazia judecării în fond a cauzei. Revizuirea se întemeiază deci pe lipsurile de fond în soluționarea pricinii, iar temeiurile sale rezultă din elemente exterioare dosarului cauzei, pe care instanțele nu le-au avut în vedere la judecata anterioară.

Ea nu poate deveni admisibilă decât în condițiile existenței unuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de lege astfel cum au fost sus enunțate, pentru a nu se aduce atingere principiului stabilității ordinii juridice, dar în cererea analizată nu există acoperire juridică concretă vizând vreunul dintre cele reglementate de art. 453 C. proc. pen.

Pe cale de consecință, în condițiile în care demersul legal al revizuentului A. nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile invocate, prima instanță a reținut că acesta apare ca un act pe care legea nu-l îngăduie și se impune a fi sancționat cu inadmisibilitatea.

Împotriva sentinței penale sus-menționate, revizuentul A. a declarat apel, solicitând desființarea hotărârii și admiterea cererii de revizuire pe fondul acesteia, invocând ca temeiuri dispozițiile art. 453 lit. a) și f) C. proc. pen.

În motivarea cererii sale, revizuentul a arătat că partea vătămată SC B. SRL București este o societate, care și-a schimbat în decursul anilor de mai multe ori sediul și denumirea, creându-și un mod fraudulos de a acționa în scopul de a realiza venituri ilicite, astfel că, deși a încercat să distribuie suma rezultată din executare, prezentându-se la bancă și completând ordinul de plată, operațiunea nu a putut fi efectuată, deoarece nu corespundea noua denumire a societății cu deținătorul contului în care trebuia făcută plata, funcționara de la bancă putând depune mărturie în acest sens.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de revizuire a susținut că Decizia nr. 392 din 21 iunie 2017 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art. 246 C. pen. 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestui articol se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii" are relevanță în cauza de față, deoarece hotărârea sa de condamnare pentru infracțiunea de abuz în serviciu s-a întemeiat pe o prevedere legală discutabilă.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că hotărârea atacată este legală și temeinică, instanța de control judiciar constatând că motivele invocate de revizuent nu se înscriu între cele expres și limitativ prevăzute de art. 453 lit. a) și f) C. proc. pen., care ar impune revizuirea sentinței penale atacate.

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, a cărei finalitate o constituie remedierea erorilor de fapt pe care le-ar putea conține o hotărâre definitivă, dar numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Din economia dispozițiilor art. 453 lit. a) C. proc. pen., rezultă că hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, dacă sunt întrunite cumulativ condițiile expres prevăzute de lege: faptele și împrejurările noi descoperite să nu fi fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și, respectiv, condiția ca aceste fapte și împrejurări noi să fi condus la o soluție diametral opusă celei pronunțate, în situația în care ar fi fost cunoscute de instanțe.

Astfel, împrejurările invocate de revizuent - faptul că nu a putut efectua plata, deoarece nu corespundea noua denumire a părții vătămate SC B. SRL București cu deținătorul contului în care trebuia făcută plata, funcționara de la bancă putând depune mărturie în acest sens - nu pot fi considerate împrejurări noi, care să impună revizuirea sentinței atacate, întrucât pe de o parte, criticile invocate de revizuent, au putut fi valorificate în apărare și au fost avute în vedere de instanțe în toate fazele procesului penal, iar, pe de altă parte, acestea echivalează cu o solicitare de suplimentare a probatoriului administrat în cursul cercetării judecătorești, aceasta fiind inadmisibilă în calea extraordinară de atac a revizuirii.

În ce privește al doilea motiv de revizuire:

Potrivit dispozițiilor art. 453 lit. f) C. proc. pen., hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Pentru a fi incident acest caz de revizuire trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: să existe o decizie a Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituțională o normă legală; decizia Curții Constituționale să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii; hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituțională (prin hotărârea supusă revizuirii s-a dispus condamnarea petentului pentru infracțiunea de abuz în serviciu incriminată de dispozițiile art. 246 C. pen. din 1968); consecințele încălcării dispoziției constituționale să continuă să se producă și să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate; excepția de neconstituționalitate să fi fost ridicată în acea cauză.

În ce privește această ultimă condiție, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 126/2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională.

În cauză, se constată că ultima cerință nu este îndeplinită, întrucât revizuentul nu a supus criticii instanței de contencios constituțional prevederile art. 246 C. pen. în cauza în care a fost pronunțată hotărârea care face obiectul revizuirii.

Prin raportare la dispozițiile legale incidente în materie, rezultă că cele două motive de revizuire au fost invocate formal de revizuent, acestea neimpunând revizuirea hotărârii atacate.

Drept urmare, instanța de control judiciar constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru revizuirea sentinței atacate, cererea fiind respinsă în mod corect de prima instanță.

Pentru considerentele arătate, instanța va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 47 din 16 iulie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Văzând dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței penale nr. 12 din 7 februarie 2018 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 aprilie 2018.

Procesat de GGC - GV