ÎCCJ, Decizia nr. 254/2019

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1422 din 14 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 81 din 25 ianuarie 2018 a Tribunalului Arad, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 * și a Deciziei civile nr. 2397/CA din 18 decembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ.

În esență, recurenta susține că, prin hotărârea dată, instanța de revizuire a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât a făcut referire la dispozițiile art. 326 alin. (3), dispoziții care reglementau revizuirea în vechiul C. proc. civ. de la 1865.

În aparență, indicarea acestor dispoziții poate să pară exclusiv rezultatul unei erori materiale, însă instanța a aplicat greșit în soluționarea cauzei reguli de procedură din reglementarea anterioară, inaplicabile prezentului litigiu.

Astfel, instanța a ignorat toate modificările esențiale care au intervenit prin noua reglementare și a analizat incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin prisma reglementărilor anterioare ce vizează autoritatea de lucru judecat.

Deși sunt expuse dispozițiile din noul C. proc. civ., este citată jurisprudența și doctrina valabile anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ.

Instanța a reținut, ca argument esențial pentru respingerea revizuirii, împrejurarea ca "hotărârile poartă asupra unor pricini diferite ca obiect", săvârșind aceeași eroare de interpretare/aplicare a legii și analizând dacă în cauză este întrunită condiția existenței triplei identități, specifică vechii reglementări, și inaplicabilă în raport de dispozițiile tranșante ale art. 431 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor aplicabile în speță, singura condiție impusă de către legiuitor este aceea ca prin hotărârile considerate contradictorii să se fi statuat asupra unui lucru în mod diferit, ceea ce implică pe de o parte ca litigiile să fi fost între aceleași părți, în cazul dedus judecății fiind suficientă îndeplinirea condiției identității de părți și împrejurarea ca dosarele în cadrul cărora s-au pronunțat hotărârile potrivnice își au izvorul în același contract de concesiune, aspect de altfel reținut de către instanța de revizuire.

Prin urmare, hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură statuate de dispozițiile art. 430 - 432 C. proc. civ.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că hotărârea pronunțată de o instanță de judecată în soluționarea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este susceptibilă de nelegalitate pentru motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că în fapt "fondul", substanța cererii de revizuire, este chiar analiza unei potențiale încălcări a autorității de lucru judecat.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că acest motiv de nelegalitate se suprapune parțial primului motiv de nelegalitate invocat, în sensul că toate considerentele teoretice preluate de către instanță din doctrină sunt străine de natura cauzei câtă vreme vizează vechea reglementare, fără a ține seama de modificările esențiale apărute odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.

Totodată, singurele argumente expuse de către instanța de revizuire sunt străine de natura cauzei.

În esență, recurenta susține că, deși motivarea instanței se circumscrie și ipotezei existenței unor considerente contradictorii, câtă vreme instanța a prezentat în mod corect, din punct de vedere teoretic, dispozițiile care reglementează autoritatea de lucru judecat în noua reglementare (cu reiterarea mențiunii că nu au fost prezentate și dispozițiile art. 431 C. proc. civ., care realizează distincția clară între efectul pozitiv și efectul negativ instituit de către legiuitor), la momentul analizării aspectelor concrete ale cauzei, s-a referit în continuare la condiția triplei identități, specifică vechii reglementări și doar efectului negativ.

Prin urmare, hotărârea instanței de fond nu cuprinde nici o motivare care sa vizeze aspectele invocate de către revizuentă, fiind expuse exclusiv argumente străine de natura cauzei, fiind incident și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimata B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu prevederile art. 513 alin. (5) coroborat cu alin. (6) al aceluiași articol, excepția tardivității recursului, excepția netimbrării căii de atac, precum și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a recurentei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate și admiterea recursului.

Prioritar, Înalta Curte va analiza excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare de intimata B. și pe care o va respinge, pentru considerentele arătate în continuare.

Contrar susținerilor intimatei, având în vedere faptul că recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost soluționată o cerere de revizuire formulată pentru hotărâri potrivnice, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt aplicabile dispozițiile art. 513 alin. (6) din același cod, conform cărora:

"Art. 513. - […] (6) Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În cazul în care revizuirea a fost soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul este de competenta Completului de 5 judecători".

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 17 din 20 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. O. nr. 899/07.11.2019 și obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., s-a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., recursul formulat împotriva hotărârii prin care a fost soluționată cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din același cod este admisibil, indiferent dacă hotărârea atacată cu revizuire are sau nu caracter definitiv."

Prin urmare, excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata B., urmează a fi respinsă.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. prevede situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești.

Din dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

În acest sens, lit. b) din acest text normativ se referă la necesitatea arătării în considerente a obiectului cererii, a expunerii situației de fapt pe baza probelor administrate, precum și a motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii trebuie sa fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, pentru a se putea verifica dacă respingerea cererii de revizuire este fondată sau nu.

Astfel, în speță, recurenta-revizuentă susține că decizia atacată este nemotivată, întrucât nu cuprinde considerente legate de aspectele invocate în cererea de revizuire cu privire la modificările esențiale care au intervenit prin noua reglementare în privința instituției autorității de lucru judecat prin prisma prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. ("autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, considerentele pe care se sprijină dispozitivul, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasa") și art. 431 alin. (2) din același cod ("oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă" - efectul pozitiv al autorității de lucru judecat).

Așa cum s-a arătat mai sus, motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Însă, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de revizuire nu face referire la aspectele invocate de revizuentă cu privire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și a faptului că, în acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci doar s-a limitat la a analiza condiția triplei identități din perspectiva efectului negativ al autorității de lucru judecat, fără a se pronunța și asupra efectului pozitiv al lucrului judecat și a cerințelor cerute în acest caz.

Hotărârea cuprinde considerații teoretice cu privire la condițiile prevăzute de art. 509 pct. 8 prin raportare la art. 430 C. proc. civ. și deși instanța face referire și la dispozițiile vechiul C. proc. civ., se analizează doar cerințele triplei identități în raport cu prevederile noului cod de procedură, dar fără a cuprinde considerente prin care instanța să răspundă aspectelor invocate prin cererea de revizuire cu referire la manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, nefiind prezentat nici un motiv pentru care aceste susțineri ale revizuentei au fost înlăturate de către instanța de revizuire

Așa fiind, se constată că instanța de revizuire a încălcat obligația stabilită de 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceea de a arăta în scris, de ce a ajuns la soluția adoptată, motiv pentru care se impune casarea încheierii recurate, cu reluarea judecății, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar.

Față de acest aspect al nemotivării hotărârii, care s-a impus cu prioritate analizei instanței de recurs, celelalte critici formulate prin cererea de recurs nu se mai impun a fi cercetate, urmând a fi avute în vedere în rejudecare.

De asemenea, se constată că potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. "În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2). În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte." De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același cod (astfel cum erau în vigoare la data inițierii litigiului dedus judecății, 20 iulie 2016, în raport cu prevederile art. 24 C. proc. civ.):

"Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale sus-menționate, rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o poate pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare.

Din această perspectivă, și pentru argumentele arătate, solicitarea recurentei A. S.R.L. de casare a deciziei recurate, cu consecința reținerii cauzei spre rejudecare și de admitere a revizuirii, nu are temei legal întrucât vizează modificarea hotărârii atacate, soluție ce nu mai este permisă în actuala configurație a recursului dat în competența de soluționare a Înaltei Curți.

În raport de cele ce preced, se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru ca instanța de trimitere să pronunțe o hotărâre care să respecte prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va avea în vedere și celelalte critici din recurs referitoare la fondul cererii de revizuire.

Pentru considerentele prezentate, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 497 din același cod va admite recursul, va casa încheierea recurată și va trimite cauza la aceeași instanță în vederea rejudecării cererii de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului.

Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 1422 din 14 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2019.

Casează hotărârea recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de revizuire.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 noiembrie 2019.

GGC - NN