ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3020/2018

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 55 din data de 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelurile formulate de apelantul pârât reclamant reconvențional Statul Român reprezentat de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, și de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței civile nr. 306 din 17.03.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș.

A schimbat în parte sentința apelată în sensul constatării că reclamantelor pârâte reconvenționale le-a fost expropriată în fapt o suprafață totală de teren de 540 mp, respectiv terenul înscris în CF x Dumbrăvița, provenită din CF vechi x Dumbrăvița, nr. cad. x în suprafață de 107 mp, precum și terenurile înscrise în CF x Dumbrăvița, provenită din CF vechi x Dumbrăvița, nr. cad. x în suprafață de 23 mp și nr. cad. x în suprafață de 410 mp, conform concluziilor inițiale ale raportului de expertiză topografică întocmit de expert A.

A obligat pe pârâtul reclamant reconvențional la plata către reclamantele pârâte reconvenționale a sumei de 49.100 RON reprezentând contravaloarea terenului expropriat în fapt de 540 mp.

A respins în rest cererea principală precizată ca neîntemeiată.

A întabulat pe pârâtul reclamant reconvențional Statul Român ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 540 mp, respectiv terenul înscris în CF x Dumbrăvița, provenită din CF vechi x Dumbrăvița, nr. cad. x în suprafață de 107 mp, precum și terenurile înscrise în CF x Dumbrăvița, provenită din CF vechi x Dumbrăvița, nr. cad. x în suprafață de 23 mp și nr. cad. x în suprafață de 410 mp, conform concluziilor inițiale ale raportului de expertiză topografică întocmit de expert A.

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelantul pârât a invocat faptul că exproprierea nu a avut loc din punct de vedere juridic, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă, aceștia putând sesiza instanța de judecată exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor.

Instanța a considerat că această critică nu este întemeiată, întrucât acest aspect a fost clarificat în primul ciclu procesual al litigiului. Astfel, prin decizia civilă nr. 127 din 08.10.2014 a Curții de Apel Timișoara, s-a admis apelul împotriva sentinței pronunțate de tribunal și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se cu autoritate de lucru judecat și cu caracter obligatoriu conform art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., că proprietarii au fost lipsiți de atributele dreptului lor recunoscute de dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data efectuării lucrărilor), respectiv nu doar posesia și folosința, ci și dispoziția, iar în cauză a operat o expropriere în fapt a terenului care a fost folosit pentru amenajarea unui drum național, fără urmarea vreunei proceduri care să poată să fi contestată de reclamanți și fără ca aceștia să fi fost dezdăunați.

În considerente, instanța de apel din primul ciclu procesual a mai statuat că nu poate fi reținută argumentarea primei instanțe potrivit căreia reclamanții au posibilitatea de a solicita obligarea expropriatorului la demararea procedurii de expropriere reglementată de Legea nr. 255/2010, câtă vreme, conform celor mai sus-arătate, pârâta chiar a realizat în fapt procedura de expropriere, însă fără a acorda despăgubiri proprietarilor terenului pe care a efectuat lucrarea de utilitate publică, conchizând că în mod nelegal a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamanților.

Instanța de apel a reținut că sunt întemeiate criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru exproprierea de fapt a imobilului în litigiu.

Astfel, prin decizia civilă nr. 127 din 08.10.2014 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în apel în primul ciclu procesual, cu caracter obligatoriu conform art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., s-a reținut că imobilele în litigiu au fost afectate de lucrări de utilitate publică pentru care statul procedează, în prealabil, la exproprierea imobilelor astfel afectate (inclusiv pentru realizarea variantei ocolitoare a municipiului Timișoara procedând în acest sens prin H.G. nr. 705/31.05.2006) însă, în situația concretă a reclamanților, proprietatea acestora a fost afectată fără realizarea procedurii legale care să se finalizeze cu acordarea de despăgubiri, concluzionându-se că reclamanții au fost lipsiți de bunul lor - care a fost afectat unei lucrări de utilitate publică - fără a fi fost despăgubiți în prealabil și, deci, în cauză a operat o expropriere în fapt a terenului care a fost folosit pentru amenajarea unui drum național. S-a mai statuat în considerente că, chiar dacă dreptul de proprietate al reclamanților a rămas înscris în cartea funciară, înscrierea este lipsită de conținut, câtă vreme proprietarii au fost lipsiți de atributele dreptului lor recunoscute de dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data efectuării lucrărilor), respectiv nu doar posesia și folosința, ci și dispoziția, câtă vreme este greu de crezut că suprafața de teren pe care au fost efectuate lucrările de infrastructură ar putea fi înstrăinată.

Prin urmare, prin hotărârea mai sus menționată s-a statuat că prin realizarea obiectivului de interes public, respectiv drumul național, reclamanții au fost lipsiți de bunul lor, la acea dată având loc exproprierea de fapt, independent de înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al expropriatorului.

În speță, așa cum rezultă din susținerile reclamanților din cererea de chemare în judecată, necontestate de pârât, obiectivul de utilitate publică a fost finalizat în anul 2009, acesta fiind astfel momentul exproprierii în fapt a reclamanților.

În jurisprudență, instituția exproprierii în fapt a fost asimilată unei ocupări de facto a unui teren proprietate privată de către autoritatea statală prin edificarea de obiective de interes public, considerându-se că, fiind ocupate cu obiective de interes public, terenurile sunt asimilabile celor expropriate pentru utilitate publică. Prin urmare, proprietarii se cuvine a fi despăgubiți în baza procedurilor reglementate de legile ce guvernează exproprierea, cu prețul de piață al imobilului. Despăgubirile acordate nu au fost concepute ca o formă de reparație pentru lipsa de folosință a bunului, ci au fost concepute și evaluate ca preț de piață al proprietății, similar unei tranzacții definitive de transfer a proprietății de la reclamant către autoritate.

De altfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor potrivit actului normativ în vigoare la data exproprierii de fapt, respectiv Legea nr. 198/2004.

În acest context, despăgubirile cuvenite reclamanților pentru exproprierea de fapt (prin definiție reprezentând ocuparea bunului fără respectarea etapelor și procedurilor unei exproprieri formale în conformitate cu legea de expropriere aplicabilă) trebuie să fie aceleași pe care le-ar fi obținut în cazul în care s-ar fi dispus exproprierea pentru utilitate publică.

Totodată, instanța trebuie să aibă în vedere cererile cu care a fost învestită de reclamanți, aceștia stabilind obiectul acțiunii. Prin cererea introductivă, reclamanții au solicitat despăgubiri pentru suprafața de teren expropriată în fapt și daune compensatorii pentru lipsa de folosință a terenului de la data exproprierii în fapt și până la data plății efective a despăgubirilor. Prin cererea precizatoare depusă de reclamanta B. a fost indicat cuantumul acestor despăgubiri - daune compensatorii, calculate în baza raportului de expertiză evaluatorie depus de cei trei experți la 13.10.2015.

Pentru a se determina suprafața de teren care a făcut obiectul exproprierii de fapt, a fost efectuată o expertiză topografică de către expertul A. Conform concluziilor inițiale ale acesteia, lucrările de construcție a șoselei de centură a Municipiului Timișoara au afectat o parte din terenul aferent parcelelor cu nr. cad. x, astfel din parcela x o porțiune de teren în suprafață de 107 mp, iar din parcela x, două porțiuni, în suprafață de 23 mp și, respectiv, 410 mp, afectate de existența carosabilului și a canalelor de scurgere a apelor pluviale.

Urmare a obiecțiunilor reclamanților, prin răspunsul la acestea, expertul topograf a făcut propuneri de dezmembrare a parcelelor în litigiu, ținând cont nu numai de suprafața afectată de existența carosabilului și a canalelor de scurgere a apelor pluviale, ci și de suprafața aferentă zonei de protecție a drumului, acestea constituind împreună suprafața afectată de restricțiile de construire. Ca urmare, s-a propus dezmembrarea parcelelor și întabularea expropriatorului asupra unei suprafețe de teren compusă din suprafața afectată de existența carosabilului și a canalelor de scurgere a apelor pluviale și suprafața aferentă zonei de protecție a drumului.

Tribunalul a acordat despăgubiri reprezentând prețul terenului luând în considerare cea de a doua variantă prezentată de expertul topograf. Sub acest aspect, Curtea a reținut că este întemeiat motivul de apel invocat referitor la împrejurarea că zona de protecție a drumului nu poate fi considerată expropriată, ci rămâne în proprietatea reclamanților. Astfel, conform art. 17 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, zonele de protecție sunt suprafețele de teren situate de o parte și de alta a zonelor de siguranță, necesare protecției și dezvoltării viitoare a drumului (...) Zonele de protecție rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligația ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranță a traficului prin respectarea obligațiilor enumerate în textul de lege.

Având în vedere că în cazul exproprierii pentru realizarea unui drum, zonele de protecție rămân în proprietatea persoanelor fizice sau juridice, Curtea a constatat că în speță nu poate fi reținută exproprierea în fapt a terenurilor ce reprezintă zona de protecție a drumului național realizat și nici nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând prețul de vânzare a acestor terenuri, ci numai pentru cele ocupate de obiectivul de utilitate publică, în conformitate cu concluziile inițiale ale raportului de expertiză topografică întocmit de expert A. Prin urmare, sentința a fost schimbată în parte în ceea ce privește terenurile cu privire la care s-a constatat că a intervenit exproprierea de fapt și care vor fi întabulate în cartea funciară ca fiind obiectul dreptului de proprietate a pârâtului reclamant reconvențional.

În ceea ce privește stabilirea prețului terenului expropriat în fapt, se reține că, în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă" (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate.

În speță, exproprierea în fapt a avut loc în anul 2009, independent de înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al expropriatorului, iar în etapa procesuală apelului a fost efectuat un supliment la raportul de expertiză evaluatorie întocmit în primă instanță pentru calcularea valorii imobilului în litigiu la data finalizării obiectivului de interes public, respectiv anul 2009. Suplimentul la raportul de expertiză, întocmit în apel, a fost depus la dosar, nefiind formulate obiecțiuni. Conform concluziilor acestuia, contravaloarea terenului expropriat în fapt de 540 mp este 49.100 RON, sumă la care va fi obligat pârâtul să o plătească reclamanților cu titlu de preț pentru terenul expropriat.

Atât apelantul pârât, cât și apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș au criticat acordarea de către prima instanță a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului, Curtea constatând că este întemeiat și acest motiv de apel.

Astfel, pe de o parte, reclamanții primesc o despăgubire reprezentând prețul terenului expropriat raportat la anul 2009, anul în care aceștia au pierdut în fapt proprietatea asupra imobilului în discuție prin realizarea obiectivului de utilitate publică. Ca urmare, fiind despăgubiți cu prețul de piață al proprietății, similar unei tranzacții definitive de transfer a proprietății de la reclamanți către autoritate, aceștia nu mai pot fi indemnizați și pentru lipsa de folosință a bunului ulterioară anului 2009.

Pe de altă parte, acest prejudiciu nu îndeplinește condiția de a fi cert, reclamanții nedovedind în prezentul litigiu că au suferit un asemenea prejudiciu, ca urmare a lipsei de folosință a terenului expropriat în fapt. Împrejurarea calculării de către experți a unor despăgubiri pentru lipsa de folosință nu îi scutește pe reclamanți de obligația de a proba producerea unui prejudiciu cert, conform art. 1169 C. civ., ținând cont de categoria de folosință a terenurilor expropriate, așa cum a fost menționată în raportul de expertiză. Mai mult, în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că au constatat, în momentul în care s-a inaugurat drumul național de centură Timișoara la 1.12.2009, că o parte din acest drum este construită pe cele două parcele care fac obiectul prezentului litigiu. Prin urmare, până în momentul exproprierii de fapt din 2009, reclamanții nu au realizat că ar fi lipsiți de folosința terenurilor în discuție, iar după această dată nu se mai pune problema lipsei de folosință, având în vedere intervenirea exproprierii de fapt prin lipsirea reclamanților de bun și de toate atributele proprietății (conform deciziei anterioare pronunțate în apel), precum și plata prețului de piață al imobilului expropriat la nivelul anului 2009.

2.1. Motive

Reclamanta a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

Prin sentință a fost admisă cererea reconvențională și a fost întabulat Statul Român cu dreptul de proprietate asupra terenului de 3201 mp. Statul Român și Ministerul Public nu au atacat sentința sub acest aspect, astfel încât, dispunând întabularea Statului numai pentru suprafața de 540 mp au fost încălcate dispozițiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Astfel, la fila 17 instanța de apel a reținut că reclamanții primesc o despăgubire reprezentând prețul terenului expropriat raportat la anul 2009, anul în care aceștia au pierdut în fapt proprietatea asupra imobilului. La fila 14 din hotărâre instanța a reprodus paragraful 23 al Deciziei nr. 12/2015 a Curții Constituționale, respectiv paragraful 17 al Deciziei nr. 307/2015 a Curții Constituționale în care s-a menționat cauza Burghelea și cauza Braniște contra României.

Ignorând practica Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauza Burghelea contra României, jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României, curtea de apel a pretins că a operat un transfer al dreptului de proprietate de la reclamanți la expropriator în anul 2009, fără să fi demarat procedura exproprierii și fără ca reclamanților să li se fi consemnat vreun leu.

Cu privire la despăgubirile privind lipsa de folosință, pe de o parte instanța de apel apreciază că acestea nu sunt datorate sau nu sunt datorate după anul 2009, dar în același timp a arătat că prejudiciul nu este cert. Deși reclamanta a depus la dosarul cauzei dovada tarifelor încasate de CNAIR, instanța a apreciat că nu s-a creat nici un prejudiciu.

Instanța trebuia să constate că transferul dreptului de proprietate de la reclamanți la expropriator a operat la data pronunțării sentinței, 17 martie 2017, iar din 2009 până în 2017 expropriatorul datorează despăgubiri pentru lipsa de folosință;

Conform art. 126 din Constituția României și art. 18 din Legea 304/2004, ÎCCJ asigură cumulativ, atât interpretarea cat și aplicarea unitară a legii. Instanțele inferioare, invocând independenta magistratului, dau uneori o interpretare originala atât textelor constituționale cât și dispozițiilor din legile organice, fiind nesocotită nu numai jurisprudența constantă, persuasivă și mai mult decât explicita a ÎCCJ, dar și dezlegările date de CCR sau CEDO, în cauza Burghelea contra României, iar prin soluția data, instanța de apel nu a păstrat un just echilibru între interesul public și interesul particular. Ca atare, reclamanții nu au avut parte de o instanță imparțială.

Exigibilitatea despăgubirii pentru expropriere în fapt sau expropriere conformă legii, se naște odată cu existenta unui act administrativ sau hotărârea judecătorească prin care expropriatorul este obligat la plata unei despăgubiri pentru terenul expropriat. Reclamanții nu au avut un preț derizoriu stabilit anterior datei sentinței instanței de fond, 17 martie 2017, pe care să-l conteste.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Susținerea recurentei, în sensul că pârâtul nu a criticat soluția de întabulare cu o anumită suprafață de teren, nu întrunește cerințele art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece dispunerea întabulării este subsecventă stabilirii întinderii suprafeței de teren ce formează obiectul litigiului.

Or, având de analizat critica privitoare la întinderea suprafeței de teren și, dispunând întabularea unei suprafețe de teren reduse - în urma dovezilor administrate înaintea sa -, instanța de apel nu a acordat ceea ce nu s-a cerut. Pe cale de consecință, nu au fost nesocotite prevederile art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ. conform cu care, instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță;

Considerentele sunt contradictorii atunci când se exclud reciproc.

În opinia recurentei, sunt contradictorii considerentele prin care s-a stabilit faptul că despăgubirea pentru terenul expropriat trebuie raportată la anul 2009, deși într-un alt loc din hotărâre, instanța a reprodus paragraful 23 al Deciziei ne. 12/2015 a Curții Constituționale, respectiv paragraful nr. 17 al Deciziei nr. 307/2015 a Curții Constituționale, a menționat cauza Burghelea și cauza Braniște contra României și s-a referit la art. 44 alin. (3) din Constituție.

Critica nu poate fi primită, în condițiile în care "motivele contradictorii" menționate sunt, pe de o parte, susținerile făcute prin concluziile scrise ale intimatei-reclamante, și preluate în hotărâre iar, pe de altă parte, într-adevăr răspunsul dat de instanță unor motive de apel. Or, pentru a se considera că sunt nesocotite prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., trebuie ca raționamentul instanței să fie contradictoriu, să cuprindă argumente antagonice, de așa natură încât să conducă la concluzia ca hotărârea este, practic, nemotivată. Împrejurarea că instanța nu motivează hotărârea în sensul concluziilor sau susținerilor părților nu poate atrage, în nici un caz, casarea hotărârii.

Pe de altă parte, faptul că instanța de apel nu a acordat reclamantei prejudiciul solicitat pentru perioada 2009-2018 - apreciat de aceasta ca reprezentând fructele produse de teren, respectiv "taxa de drum, TIR-uri, autoturisme, care de nouă ani folosesc terenul proprietatea reclamanților" - nu înseamnă că hotărârea este nemotivată, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și nici faptul că s-ar fi nesocotit prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că în anul 2009 s-a produs exproprierea în fapt a terenurilor, independent de înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al expropriatorului. Cum reclamanții au primit o despăgubire reprezentând prețul terenului expropriat, raportat la nivelul anului 2009, ceea ce este echivalent cu un transfer al dreptului de proprietate către stat, nu mai puteau primi echivalentul lipsei de folosință a terenurilor după această dată. Mai mult, reclamanții trebuiau să probeze, în respectarea prevederilor art. 1169 C. civ., caracterul cert al prejudiciului ce îmbracă forma lipsei de folosință, în sensul că dacă terenurile ar fi rămas în folosința lor le-ar fi dat aceeași destinație și, drept urmare, ar fi încasat aceleași sume, cu titlu de fructe civile. Or, această dovadă nu a fost făcută.

Cât privește motivele străine de natura pricinii, este de subliniat că hotărârea poate fi casată doar atunci când cuprinde numai astfel de considerente. Însă, pe de o parte, recurenta nu a susținut o asemenea nelegalitate a hotărârii, iar, pe de altă parte, nici nu a arătat în ce ar consta considerentele străine de natura pricinii înserate în hotărâre.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a considerat că recursul nu este întemeiat motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a dispus respingerea căii de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 55 din data de 4 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.09.2018.