ÎCCJ, decizie (scj.ro #134807)

A. Publicitate înșelătoare comparativă. Incidența dispozițiilor Legii nr. 158/2008. Promovarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Condiții de admisibilitate

B. Hotărârea judecătorească. Inadmisibilitatea căii de atac promovate împotriva considerentelor acesteia din perspectiva Codului de procedură civilă din 1865

C. Liberul acces la justiție. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Răspunderea./Drept procesual civil. Hotărârea

Index alfabetic : acțiune în răspundere civilă delictuală

-încetarea publicității înșelătoare sau a publicității comparative ilegale

-excepția inadmisibilității

-liberul acces la justiție

Legea nr. 158/2008, art. 4, art. 6, art. 11 alin. (1) lit. a)

C. civ. din 1864, art. 998, art. 999

C. proc. civ. din 1865, art. 306 alin. (2)

NCPC, art. 461

Constituția României, art. 126 alin. (2)

A.

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, „În cazul în care se constată încălcarea de către comerciantul care își face publicitate a dispozițiilor prevăzute la art. 4 și 6, ținând cont de toate interesele implicate în cauză și, în special, de interesul public, Ministerul Economiei și Finanțelor poate dispune, odată cu aplicarea sancțiunii contravenționale prevăzute la art. 10 alin. (1) următoarele măsuri complementare: încetarea publicității înșelătoare sau a publicității comparative ilegale”.

Dat fiind caracterul special al acestor prevederi legale, ele devin incidente în limitele și în cadrul procedurii derogatorii de la dreptul comun, și anume doar în cadrul special al procedurii administrative.

Opțiunea reclamantei de a recurge în afara procedurii administrative și la calea acțiunii în răspundere civilă delictuală implică în sarcina acesteia obligația de a dovedi îndeplinirea cerințelor legale pentru antrenarea acestui tip de răspundere, deoarece doar în cadrul procedurii administrative derulate în urma sesizării Ministerului Finanțelor Publice se poate dispune încetarea publicității înșelătoare sau a publicității comparative fără a fi necesar să existe o dovadă a unui prejudiciu real, a intenției ori a neglijenței celui care își face publicitate, concluzie care se desprinde din reglementarea mecanismului sancționator aplicabil publicității înșelătoare sau comparative potrivit Legii nr. 158/2008.

Așadar, pe calea acțiunii comune în răspundere civilă delictuală reclamanta nu este dispensată de sarcina probei prejudiciului.

B.

Codul de procedură civilă de la 1865 nu reglementează posibilitatea declarării căii de atac, de către partea care a câștigat procesul, împotriva considerentelor hotărârii.

În cazul în care acțiunea formulată de reclamantă a fost respinsă, situație care o plasează pe pârâtă în poziția părții care a câștigat procesul, aceasta nu are calitatea de parte vătămată care justifică interesul în promovarea căii de atac a apelului împotriva hotărârii instanței de fond, mai exact împotriva considerentelor din conținutul hotărârii.

Prin urmare, reținând că norma de procedură civilă sub care se desfășoară procesul nu reglementează condițiile și modalitatea de soluționare a căii de atac declarate de partea care a câștigat procesul împotriva considerentelor hotărârii, apelul declarat de pârâtă apare ca fiind inadmisibil.

C.

Liberul acces la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenindu-i legiuitorului, fiind o aplicare a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 126 alin. (2) din Constituție.

Astfel, acest drept, care cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări sau condiționări atâta timp cât nu este atinsă substanța sa.

Nu se poate reține o încălcare a acestui drept în substanța sa câtă vreme pârâta este partea care a câștigat procesul, iar prevederile legale invocate de aceasta ca fiind nesocotite au caracter de ordine publică, fiind expresia principiului constituțional al legalității care guvernează exercitarea căilor de atac, o cale de atac neprevăzută de lege sub aspectul condițiilor și modalității de soluționare fiind afectată de un fine de neprimire.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1955 din 22 noiembrie 2016

Prin sentința civilă nr. 7097 din 10 decembrie 2013, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B. SA.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a procedat la determinarea obiectului litigiului, reținând că reclamanta solicită angajarea angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., fapta ilicită constând în campania publicitară de promovare a produsului - apa minerală C., derulată anterior introducerii cererii de chemare în judecată (28 februarie 2011), în cuprinsul căreia se susține că apa minerală comercializată de pârâtă este singura care are în compoziție 0,0% azotați/nitrați, spre deosebire de celelalte produse similare existente pe piața din România, cu privire la care se menționează că „cele mai vândute ape minerale naturale din România au un conținut de nitrați între 1,21 și 4,42 mg/l”.

A reținut prima instanță că spotul publicitar contestat a vizat apa minerală carbogazoasă C., nu și pe cea plată și, în acord cu prevederile art. 998-999 C. civ., a analizat în ce măsură campania de promovare a produsului apă carbogazoasă C., în cuprinsul căreia se susține că această apă minerală este singura care are în compoziție 0,0% azotați/nitrați, spre deosebire de celelalte produse similare existente pe piața din România, are caracter ilicit, a fost săvârșită cu vinovăție de către pârâtă și a produs reclamantei un prejudiciu moral, constând în atingerea adusă imaginii/reputației și unul material, constând în cheltuieli suplimentare efectuate pentru promovarea produselor reclamantei și pierderi suferite de aceasta ca urmare a scăderii vânzărilor.

Față de conținutul dispozițiilor art. 3 lit. b) și c) și al art. 4 din Legea nr. 158/2008, tribunalul a definit publicitatea înșelătoare și, în raport cu probatoriul administrat, a conchis că pârâta nu s-a limitat la a prezenta „o realitate demonstrată științific”, ci, dimpotrivă, a prezentat o valoare care nu corespunde adevărului și că legătura care se face în reclamă, între conținutul de nitrați al unei ape minerale naturale și puritatea acesteia, este nejustificată și induce ideea că apa minerală naturală comercializată de pârâtă este mai pură decât celelalte ape prezentate, datorită conținutului de nitrați, toate argumentele expuse în apărare de către pârâtă sub acest aspect neavând suport legal.

A constatat tribunalul că limita legală este respectată și în cazul apei minerale carbogazoase D., comercializată de reclamantă, conținutul de nitrați identificat fiind de 0,5 mg/l, inferior așadar valorilor ce se menționează în cuprinsul spotului publicitar contestat (între 1,21 și 4,42 mg/l).

Totodată, prima instanță a apreciat, constatând că expresia „sub limita de detecție de 0,27 mg/l” nu echivalează cu 0 mg/l, că reclama în discuție induce în mod greșit ideea că puritatea apei minerale este determinată de conținutul de nitrați, iar această împrejurare este de natură să afecteze comportamentul economic al consumatorilor, aceștia fiind influențați să cumpere o apă minerală care în realitate nu este mai pură decât alta, ci doar are un conținut de nitrați mai scăzut, precum și faptul că valoarea conținutului de nitrați din apa minerală comercializată de reclamantă este, la rândul său, situată sub limita maximă admisă de lege și oricum sub nivelurile prezentate cu titlul de comparație în spotul publicitar, acest fapt reprezentând o publicitate înșelătoare comparativă, prin identificarea implicită a concurenților pârâtei (prin referirea la cele mai vândute ape minerale din România), interzisă prin dispozițiile art. 4 și art. 6 din Legea nr. 158/2008.

Cu referire la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, instanța a constatat că în cauză nu a fost administrată nicio probă cu privire la pretinsele cheltuieli suplimentare efectuate de reclamantă pentru promovarea produselor și pierderile pretins suferite ca urmare a scăderii vânzărilor și a apreciat că împrejurarea că la ultimul termen de judecată partea a redus câtimea obiectului cererii privind daunele materiale la valoarea simbolică de 1 leu nu o exonerează pe aceasta de obligația de a dovedi prejudiciul suferit, ca element al răspunderii civile delictuale, ci privește exclusiv valoarea despăgubirilor pe care partea, în temeiul principiului disponibilității, înțelege să le solicite pentru acoperirea prejudiciului respectiv.

În ce privește prejudiciul moral ce se solicită a fi reparat, constând în atingerea adusă imaginii/reputației pe piață a reclamantei, instanța a apreciat că, într-adevăr, pentru stabilirea valorii daunelor morale, în cazul în care prejudiciul constă în suferințe fizice sau psihice, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul în măsură, în raport cu consecințele suferite de victimă, să estimeze o sumă globală care să compenseze pierderea suferită de victimă.

Aplicând aceste considerente la speță, instanța de fond a constatat că reclamanta a solicitat repararea în natură a prejudiciului de imagine pretins suferit ca urmare a campaniei publicitare desfășurate de pârâtă, însă nu a făcut nicio dovadă cu privire la acest prejudiciu.

S-a avut în vedere faptul că, așa cum buna reputație pe piață a unei societăți se reflectă în vânzările realizate de aceasta, respectiv în profitul obținut, tot astfel afectarea reputației se reflectă în contabilitate, prin scăderea cifrei de afaceri, aceasta neputând fi presupusă; în speță, însă, a reținut tribunalul, nu a fost administrată nicio probă care să ateste afectarea imaginii societății reclamante în urma faptelor pârâtei.

În ce privește cerința existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, instanța a apreciat că aceasta nu poate fi verificată, în condițiile în care nu s-a făcut dovada prejudiciului însuși și, față de situația de fapt expusă, constatând că nu s-a probat întrunirea cumulativă a cerințelor răspunderii civile delictuale, văzând și dispozițiile art. 998-999, raportat la art. 1169 C. civ., instanța a respins acțiunea ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 659 din 23 aprilie 2015, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și de pârâtă împotriva hotărârii de primă instanță.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, care a fost analizat cu precădere întrucât se invocă inexistența unei fapte ilicite, în timp ce prin apelul părții adverse se pleacă de la susținerea contrară, instanța de apel a reținut în esență că instanța de fond s-a întemeiat în mod judicios pe raportul de expertiză efectuat de laboratorul E., întrucât faptul că nu s-a putut, din punct de vedere tehnic, stabili cu certitudine că nivelul nitraților este 0, ci doar că este sub limita de detecție, nu echivalează cu faptul că C. este lipsită cu desăvârșire de acest constituent, astfel cum se afirmă în campania publicitară.

Instanța de apel a înlăturat critica legată de aprecierea greșită a probatoriului, reținând că raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză are caracter judiciar, că această probă a fost administrată în condiții de contradictorialitate și că apelanta însăși recunoaște că rezultatele testărilor efectuate la cererea sa de către alte laboratoare (E. România, F., SC G. SA, H. SRL) au fost în același sens, respectiv că produsul C. are un conținut de nitrați

sub limita de detecție

a fiecăruia dintre aceste laboratoare, ceea ce nu poate fi echivalat cu faptul că această concentrație este 0.

Curtea de apel a apreciat că în mod vădit netemeinic se susține de către B. SA că prin raționamentul său prima instanță îi cere să facă o veritabilă

probatio diabolica

, și anume să dovedească faptul că nivelul de nitrați din apa minerală carbogazoasă C. este de 0 mg/l și că nu există vreo apă minerală mai pură decât aceasta, întrucât din vizionarea spoturilor publicitare depuse la dosar pe CD de către pârâtă și al căror conținut este cel redat în apelul reclamantei se constată că în toate acestea se afirmă că C. este singura din lume fără nitrați.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că, în acest context, revenea astfel B. SA, inițiatoarea acestei campanii publicitare, obligația de a insera în spoturile publicitare doar afirmații adevărate și a căror veridicitate să o poată dovedi, potrivit principiului de drept

onus probandi incumbit actori

. Cu alte cuvinte, din moment ce pârâta a susținut că apa sa minerală este fără nitrați și că este singura din lume care are această însușire, trebuia să fie în măsură să și probeze cele afirmate, iar aceasta nu reprezintă o

probatio diabolica

, astfel cum se afirmă, ci doar o punere în practică a principiului enunțat.

Nu s-a reținut susținerea pârâtei referitoare la faptul că în acest mod i s-ar îngrădi libertatea de exprimare în materie comercială, aducându-se atingere drepturilor recunoscute de art. 10 din CEDO. În acest sens, s-au reiterat considerentele referitoare la obligația de probă a unor afirmații cât se poate de concrete (că C. este singura din lume fără nitrați) și la neîndeplinirea acestei obligații.

Cât privește criticile din apel prin care se susține că, în contradicție cu raționamentul primei instanțe, puritatea apei minerale este determinată de conținutul de nitrați, instanța de prim control judiciar a considerat că acestea nu sunt temeinice.

Au fost evocate dispozițiile H.G. nr. 1020/2005 pentru aprobarea Normelor tehnice de exploatare și comercializare a apelor minerale naturale, care enumeră în Anexa 4 lit. C - Constituenții prezenți în mod natural în apele minerale naturale - și nitrații, a căror concentrație maximă admisă este de 50 mg/l și s-a opinat în sensul că, din moment ce este absolut natural ca nitrații să se regăsească (bineînțeles că fără a depăși o anumită concentrație) în compoziția unei ape minerale, nu se poate pune problema ca prezența/absența lor să constituie un indicator al purității apei respective.

Instanța de apel a subliniat că un alt aspect care trebuie observat este cel referitor la faptul că spoturile din campania publicitară în discuție conțin mesajul potrivit cu care C. este cea mai pură apă minerală din lume, fără a face vreo mențiune dacă puritatea este apreciată din perspectiva unuia sau a tuturor elementelor, ceea ce este de natură să inducă în eroare potențialii consumatori și că se impune mențiunea că, în ceea ce privește puritatea apei Anexa 4 a H.G. nr. 1020/2005 conține la Anexa B un număr de 9 indicatori privind puritatea originii apei (la sursă), iar Anexa D conține 5 indicatori microbiologici, între care nu se regăsesc nitrații, aceștia fiind, astfel cum s-a arătat deja, constituenți naturali ai unei ape.

În aceeași ordine de idei, instanța de apel a reținut faptul că la Anexa B este menționat și amoniul, despre care apelanta pârâtă susține că face parte din ciclul azotului în natură, nu înseamnă că și nitrații reprezintă un indicator de puritate, în condițiile în care amoniul și nitrații sunt compuși chimici diferiți.

S-a subliniat și că aspectul că poluarea poate afecta puritatea originară a apei minerale și că la nivel european s-a adoptat Directiva 91/676/EEC privind protecția împotriva poluării cu nitrați proveniți din culturile agricole nu produce consecințe cu privire la cele reținute anterior, față de faptul că orice apă minerală, la origine pură (chiar și cea comercializată de către apelanta pârâtă), poate fi poluată cu diverse substanțe, fără ca aceasta să semnifice că, la origine, nu a respectat indicatorii de puritate sau că nitrații nu se regăsesc în mod natural în apele minerale într-o anumită concentrație.

Curtea a apreciat ca neîntemeiate motivele de apel prin care se critică afirmația instanței de fond în sensul că modul de promovare publicitară a apei minerale carbogazoase „C.” reclamat de A. „este de natură să afecteze comportamentul economic al consumatorului”, în sensul direcționării deciziei de cumpărare a acestuia către produsul pârâtei. Instanța de apel a constatat că prin campania sa publicitară B. SA a indus consumatorilor ideea că nivelul de nitrați este un indicator de puritate al apei, după care a afirmat cât se poate de clar că produsul C. este singura apă minerală din lume fără nitrați și că este cea mai pură apă minerală din lume.

Instanța de apel a precizat că, dat fiind că este cât se poate de clar că orice consumator dorește să consume o apă de o calitate cât mai ridicată, iar produsul C. este prezentat ca fiind unul pur și, mai mult, ca fiind „cel mai” pur (în condițiile în care în limba română adjectivul pur nu are grad de comparație, folosirea gradului superlativ a fost de natură să sublinieze în mintea consumatorilor o dată în plus calitățile acestui produs), se naște prezumția că publicitatea derulată de către B. SA a fost de natură să inducă în eroare cumpărătorii și să le afecteze comportamentul economic.

Au mai fost avute în vedere, pe lângă dorința firească a oricărei persoane de a consuma un produs de calitate, afirmațiile cât se poate de inechivoce lansate de pârâtă, în sensul că produsul său este singurul din lume fără nitrați și că este „cea mai pură” apă minerală din lume, că aceste spoturi au fost destinate publicului larg, fiind difuzate pe mai multe canale TV, astfel că, față de prevederile art. 1199 și art. 1203 C. civ. de la 1864, există suficiente elemente pentru a se naște prezumția simplă în sensul că prin campania în discuție s-a creat posibilitatea inducerii în eroare a consumatorilor de apă minerală.

Cât privește susținerile apelantei pârâte prin care se critică afirmația primei instanțe în sensul că publicul consumator ar urma să cumpere o apă minerală care nu este mai pură decât alta, ci doar are un conținut de nitrați mai scăzut, acestea au fost apreciate ca nefondate, întrucât pârâta, afirmând că produsul său este cel mai pur din lume, fără a face trimitere doar la un anumit compus chimic (nitrați), a transmis un mesaj susceptibil de a fi perceput în sensul că C. este pură din toate punctele de vedere, că nitrații nu reprezintă un indicator de puritate și aceasta în condițiile în care B. SA nu a dovedit că produsul său are 0 nitrați, ci doar că nivelul este sub limita de detecție, după cum de altfel și apa minerală D. comercializată de reclamantă are un nivel de nitrați scăzut, toate cele de mai sus reprezentând tot atâtea elemente care conduc la concluzia unei publicități înșelătoare.

A apreciat curtea de apel că jurisprudența C.J.U.E. la care face referire apelanta pârâtă în motivele de apel nu conduce la o altă concluzie, deoarece elementele de fapt enumerate anterior în sprijinul reținerii prezumției simple privind aptitudinea campaniei de a induce publicul în eroare pot fi asimilate unei cercetări efective cum este cea la care se face referire în hotărârea C.J.U.E. din 19 septembrie 2006, menționată de pârâtă.

Cât privește motivul de apel prin care se critică susținerea instanței de fond în sensul că valoarea concentrației de nitrați din apele minerale comercializate de A. este situată sub limita maximă admisă de lege, s-a constatat că nici măcar apelanta pârâtă nu afirmă că apa minerală D. ar avea un nivel de nitrați peste limita maximă legală. În al doilea rând, s-a reținut că din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză reiese de asemenea că apa minerală carbogazoasă D. nu doar că are un conținut de nitrați sub limita maximă legală, dar acesta este și inferior valorilor 1,21 - 4,42 mg/l indicate de pârâtă în spoturile publicitare ca fiind nivelul celor mai vândute ape din România. În aceeași ordine de idei, s-a reținut că faptul că apelanta pârâtă invocă raportul de încercări din 13 octombrie 2010, în care apare că apa carbogazoasă D. are un conținut de nitrați de 1,21 mg/l, este contrazis nu doar de expertiza tehnică judiciară efectuată în , ci și de un alt raport de încercări depus tot de către pârâtă, unde pentru aceeași apă este indicat un nivel al azotaților de 1,19 mg, deci inferior valorilor 1,21 - 4,42 mg/l din spoturile publicitare.

Referitor la critica de la punctul VIII al motivelor de apel ale pârâtei B. SA, curtea de apel a considerat că în mod corect prima instanță a apreciat că prin campania publicitară s-au identificat implicit concurenții pârâtei și că aceasta îmbracă forma unei publicități comparative nelegale, din moment ce, făcându-se referire la cele mai vândute ape din România, reiese că au fost identificate implicit atât bunurile oferite de concurenții pârâtei, cât și concurenții înșiși, în condițiile în care orice consumator mediu cunoaște care sunt cele mai bine vândute ape minerale din România, iar faptul că și apa D. comercializată de reclamantă  se numără printre acestea este de notorietate, publicitatea având caracter comparativ în sensul art. 3 lit. c) din Legea nr. 158/2008.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta SC A. SA, curtea de apel a apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele motive:

În primul rând, s-a apreciat că susținerile apelantei reclamante în sensul că prima instanță în mod eronat și incomplet ar fi stabilit cadrul procesual, sub aspectul obiectului acțiunii precizate și al temeiului de drept invocat nu sunt fondate, dat fiind că, astfel cum reiese chiar din considerentele hotărârii atacate, instanța a avut în vedere faptul că la 12 februarie 2013 reclamanta a depus precizările la cererea de chemare în judecată și la care face referire reclamanta, precum și că la ultimul termen de judecată a luat act de faptul că reclamanta și-a micșorat câtimea obiectului capătului trei de cerere la suma de 1 euro.

S-a mai reținut că prin sentința apelată instanța a avut în vedere toate temeiurile de drept invocate de reclamantă, respectiv nu doar prevederile art. 998-999 C. civ., cât și pe cele ale Legii nr. 158/2008, ale cărei dispoziții se pretinde că au fost omise, iar din lecturarea considerentelor reiese că instanța a analizat în ce măsură campania publicitară în discuție reprezintă o publicitate comparativă înșelătoare, în sensul art. 3 lit. b) și c) din Legea nr. 158/2008, la capătul acestei analize ajungându-se la concluzia că pârâta a desfășurat o publicitate înșelătoare comparativă, interzisă prin art. 4 și art. 6 din aceeași lege.

Referitor la susținerile apelantei potrivit cu care prima instanță ar fi reținut o situație de fapt incompletă, restrângând analiza doar cu privire la apa minerală carbogazoasă, nu și cu privire la cea plată, deși primul dintre cele trei spoturi publicitare făcea referire la apa minerală în general, fără a specifica dacă este carbogazoasă sau plată, curtea de apel a apreciat, în esență, că acestea nu sunt fondate, întrucât din vizionarea celor trei spoturi publicitare prezentate pe suport electronic de către pârâtă și necontestate de către reclamantă, s-a constatat că acestea au mesajul verbal redat integral de către apelanta reclamantă în motivele sale de apel și că într-adevăr doar la spoturile 2 și 3 mesajul verbal face referire expresă la apa minerală carbogazoasă.

A reținut instanța de prim control judiciar că faptul că, având cuvântul pe fondul cererii, reclamanta a făcut referiri și la produsul apă plată nu echivalează cu o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, față de cele arătate în precedent, de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și de aspectul că și pârâta a precizat că acțiunea are în vedere doar apa carbogazoasă, ceea ce în orice caz echivalează cu o neacceptare a unei tentative de modificare a obiectului acțiunii. Mai mult, s-a constatat din lecturarea încheierii de dezbateri că reclamanta nu a menționat nici un moment că înțelege să extindă obiectul acțiunii și cu privire la apa plată.

Referitor la dispozițiile legale incidente pe fondul cauzei, curtea de apel a apreciat că în mod nefondat se critică de către apelanta reclamantă hotărârea primei instanțe sub aspectul că aceasta nu ar fi avut în vedere prevederile Directivei 2006/114/CE, care reglementează publicitatea înșelătoare sau comparativă la nivel european și se afirmă că legea prin care dispozițiile acesteia au fost transpuse este incompletă sau limitează drepturile particularilor. S-a constatat în primul rând că, astfel cum se menționează și în finalul Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, acest act normativ transpune

integral

prevederile Directivei 2006/114/CE și că, față de posibilitatea de opțiune conferită de art. 5 paragraful 1 din Directivă, legiuitorul român a înțeles să transpună obligația de a combate acest tip de publicitate prin procedura de a aduce acest tip de publicitate în fața unei autorități administrative competente (respectiv Ministerul Finanțelor, astfel cum reiese din prevederile art. 7 și următoarele din Lege).

Instanța de apel a apreciat că aceasta nu înseamnă că legea exclude posibilitatea persoanei vătămate să se adreseze instanței judecătorești pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a susținut și reclamanta în combaterea excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești și cum în mod corect a apreciat și Tribunalul în motivarea soluției de respingere a acestei excepții. În această logică, a reținut instanța de apel că faptul că reclamanta, invocând caracterul înșelător și comparativ al publicității derulate de pârâtă prin prisma dispozițiilor Legii nr. 158/2008 (deci săvârșirea unei fapte ilicite), a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei nu echivalează cu faptul că este scutită de sarcina dovedirii prejudiciului, în condițiile în care dispozițiile art. 998-999 C. civ. prevăd că prejudiciul este una dintre cerințele necesare pentru atragerea acestui tip de răspundere.

Contrar susținerilor SC A. SA, instanța de apel a constatat că prevederile art. 5 paragraful 3 din Directiva invocată au fost transpuse la art. 11 din Legea nr. 158/2008, inclusiv cea privind lipsa necesității de dovedire a unui prejudiciu real și a reamintit că, în virtutea posibilității de opțiune date în seama legiuitorului național prin art. 5 paragrafele 1 și 2 din respectiva Directivă, acesta la momentul transpunerii a ales ca prin lege să prevadă posibilitatea aducerii acestui tip de publicitate în fața unei autorități administrative, anume Ministerul Finanțelor.

A reținut și că în prezenta cauză nu este vorba despre procedura pentru care legiuitorul român a înțeles să opteze în cadrul obligației de transpunere a Directivei, pentru a fi aplicabile prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 158/2008 privind faptul că nu este necesară dovedirea unui prejudiciu real și ca urmare, câtă vreme prezentul litigiu se desfășoară în fața unei instanțe judecătorești, redevin aplicabile toate cerințele răspunderii civile delictuale, care a și fost invocată de altfel ca temei al cererii de chemare în judecată, printre care și condiția prejudiciului, existența acestuia neputând fi nicidecum presupusă.

Apreciind că, în aceste condiții, nu este vorba de niciuna dintre situațiile avute în vedere de art. 5 paragraful 3 din Legea nr. 158/2008, față de faptul că s-a produs modificarea campaniei publicitare incriminate, curtea de apel  a apreciat că în mod nefondat apelanta reclamantă susține că dovada prejudiciului cert nu este necesară pentru ca instanța să admită acțiunea precizată și că legea specială ar permite sancționarea publicității nelegale chiar în lipsa producerii rezultatului păgubitor.

Referitor la prejudiciul material și moral a cărui existență apelanta reclamantă a invocat-o, instanța de apel a apreciat că aceasta, deși potrivit art. 1169 C. civ. îi revenea sarcina probei, nu a reușit să facă dovada existenței unui prejudiciu susceptibil a fi reparat pe calea răspunderii civile delictuale. A avut în vedere că, în ceea ce privește prejudiciul material, astfel cum a reținut și prima instanță, SC A. SA nu a dovedit cele afirmate, respectiv faptul că a efectuat cheltuieli suplimentare ca urmare a necesității de promovare a produselor, în condițiile denigrării indirecte a calității produselor sale sau că a suportat pierderi întrucât i-au scăzut vânzările (consecință a scăderii interesului consumatorilor pentru produsele sale), nici măcar prin probele administrate în apel, pe care le-a evaluat în detaliu, găsind ca fiind sugestiv faptul că, în situația în care apelanta reclamantă nu a fost în măsură să dovedească scăderea vânzărilor produselor sale, acesta poate fi echivalat cu faptul că modul în care este percepută public nu a suferit deteriorări de imagine.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs ambele părți.

Recursul recurentei-reclamante A. SA.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. SA reprezentată convențional de SCA I., prin avocat J. a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește soluția de respingere a apelului și, pe cale de consecință, admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

Prealabil prezentării motivelor de recurs recurenta-reclamantă a subliniat că, întocmai ca instanța de fond, și instanța de apel confirmă situația de fapt în ceea ce privește existența faptei ilicite de publicitate înșelătoare, săvârșită de intimata-pârâtă și astfel încălcarea de către aceasta din urmă a prevederilor art. 3 lit. b) și c), art. 4-6 și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 158/2008, privind publicitatea înșelătoare și comparativă. Motivul pentru care a fost respins apelul a vizat pretinsa nedovedire a prejudiciului, ca și condiție a răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Față de soluția pronunțată de instanța de apel, a arătat că decizia civilă recurată este nelegală, în parte, deoarece este rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. de la 1865) respectiv a dispozițiilor art. 3 lit. b) și c), art. 4-6 și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 158/2008, privind publicitatea înșelătoare și comparativă, respectiv art. 1169 C. civ. referitor la sarcina probei prejudiciului.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că reținerea instanței de apel, potrivit căreia recurenta-reclamantă era obligată să facă dovada existentei prejudiciului pentru toate cele 3 capete de cerere fără să țină cont de regimul diferit, de sine-stătător al acestora, este urmarea unei interpretări si aplicări eronate a legii.

Sub un prim aspect a criticat diferențierea nejustificată pe care o face instanța de apel între procedura administrativă (purtată în fața Ministerului de Finanțe sau a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor) și procedura judecătorească, din perspectiva sarcinii probei prejudiciului.

Arată că, din analiza raționamentului instanței de apel, se poate deduce că reclamantul, pe de-o parte, în procedura administrativă poate obține interzicerea difuzării unei campanii de publicitate înșelătoare și obligarea pârâtului la publicarea unei dezmințiri/rectificări pentru corecta informare a consumatorilor, fără a face dovada vreunui prejudiciu, ci doar aceea a caracterului înșelător al publicității; însă, pe de altă parte, dacă procedura administrativă rămâne fără efect (societatea pârâtă nu se conformează întru-totul) și deduce ulterior același litigiu și instanțelor judecătorești, reclamantului îi revine o sarcină mult mai dificilă, anume să dovedească, pe lângă fapta ilicită de publicitate înșelătoare și prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția pârâtului.

Consideră că această interpretare este una total străină de scopul avut în vedere de legiuitor la adoptarea Legii nr. 158/2008, anume de a proteja pe cel vătămat printr-o campanie de publicitate înșelătoare (concurentul care să nu fie pus în situația dificilă de a dovedi prejudiciul și celelalte condiții ale răspunderii), respectiv de a descuraja acele societăți concurente care doresc să folosească mijloace agresive/înșelătoare de a-și promova produsele.

Un alt deziderat al legii este de a proteja consumatorul, subiect al activității ilicite de inducere în eroare, scop care poate fi mai greu atins dacă s-ar interpreta că este necesară dovedirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale pentru a fi sancționat cel care întreprinde publicitatea înșelătoare.

Sub un al doilea aspect se arată că, deși instanța de apel a înlăturat criticile recurentei-reclamante referitoare la stabilirea greșită de către instanța de fond a obiectului și cauzei litigiului dedus judecății, apreciind că instanța de fond a avut în vedere acțiunea precizată și temeiurile de drept invocate, respectiv prevederile art. 998-999 C. civ., dar și ale Legii nr. 158/2008, ulterior analiza pe fond se face exclusiv din perspectiva cadrului stabilit de art. 998-999 C. civ., întocmai ca pentru o acțiune în despăgubiri de drept comun, cu ignorarea totală a particularităților speței date de obiectul și cauza juridică specifice.

Recurenta-reclamantă motivează că ambele instanțe de fond au reținut eronat că au fost învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, fără a avea în vedere specificitatea obiectului unei astfel de acțiuni, anume că aceasta avea a se pronunța asupra următoarelor capete de cerere (de sine-stătătoare):

Obligația de a nu face, expusă la capătul de cerere nr, 1 - interzicerea definitivă a difuzării de către intimata-pârâtă a campaniei contestată în prezenta cauză;

Obligația de a face, ca modalitate de reparare nepatrimonială a prejudiciului de imagine expusă la capătul de cerere nr. 2, anume obligarea pârâtei să difuzeze materialul de dezmințire adecvat, pentru situația în care instanța ar admite doar în parte acțiunea;

Obligația de a da, ca modalitate de reparare patrimonială a prejudiciului material, expusă la capătul de cerere nr. 3, obligarea pârâtei la plata sumei simbolice de 1 Euro, ca rezultat păgubitor al săvârșirii faptei ilicite.

Recurenta-reclamantă consideră că doar pentru capătul 3 al cererii (acțiunea în despăgubiri) ar fi fost necesar să dovedească prejudiciul, atât din perspectiva existenței sale, cât și a cuantumului acestuia, celelalte două capete de cerere, de sine stătătoare, nu necesitau o astfel de probă, fiind consecința firească a stabilirii existenței faptei ilicite.

Este inadmisibil din perspectiva scopului procesului civil și contrar intenției legiuitorului ca, pe de-o parte, să se constate de ambele instanțe de fond că o societate angajată într-un mediu concurențial a săvârșit acte de concurență neloială, manifestate prin publicitate înșelătoare, iar, pe de altă parte, acestea să nu dispună și măsura firească și necesară a interzicerii pentru viitor a unei astfel de campanii și, respectiv, aceea de a obliga la informarea publicului cu privire la caracterul înșelător al campaniei.

Relevă că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut, în realitate, drept unic temei de drept al acțiunii dispozițiile art. 998-999 C. civ. 1864, omițând faptul că acțiunea dedusă judecății este întemeiată, în principal, pe dispozițiile Legii nr. 158/2008, privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă și doar, în subsidiar, pe dispozițiile de drept comun, privind răspunderea civilă delictuală, care completează cadrul juridic special dat de Legea nr. 158/2008, în situația în care aceasta din urmă nu conține dispoziții speciale derogatorii.

Deși s-a reținut, în mod corect, încălcarea dispozițiilor art. 3 lit. b) raportat la art. 4 și 5 (referitor la publicitatea înșelătoare), respectiv art. 3 lit. c) raportat la art. 6 (referitor la publicitate comparativă) din Legea nr. 158/2008, acțiunea formulată a fost respinsă pentru nedovedirea prejudiciului (în primă instanță), respectiv a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate (în apel).

Raționamentul ambelor instanțe de fond este viciat, fiind exclus ca să se rețină încălcarea art. 3 lit. b) și art. 4 din Legea nr. 158/2008 fără a se dispune și cele două măsuri reparatorii (interzicerea și informarea corectă a publicului) deoarece măsura interzicerii pentru viitor și a informării corecte a consumatorilor se pot dispune chiar în lipsa producerii rezultatului păgubitor, adică și în situația în care, din ansamblul materialului probator, instanța ar considera că fapta ilicită este doar de natură să producă rezultatul păgubitor, chiar dacă rezultatul concret nu s-a produs.

O astfel de concluzie se desprinde din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 158/2008 - în sensul că „induce” sau „poate induce în eroare.” Or, pentru cea de-a doua teză („poate induce în eroare”) nu va exista niciodată un prejudiciu cert pentru că, prin ipoteză, legiuitorul acceptă că exista publicitate înșelătoare și dacă publicul consumator nu este indus în eroare.

S-a mai argumentat că interpretarea corectă a acestor dispoziții legale se desprinde inclusiv din ansamblul Directivei 2006/114/CE al cărei scop este acela de a preveni pe cât posibil rezultatul păgubitor, de aici și preocuparea de a abilita organele statelor (administrative sau judecătorești) de a dispune măsuri urgente, chiar în situația în care un spot publicitar încă nu a fost difuzat și nu a ajuns la consumatori (art. 4 -5 din Directivă), când prin ipoteză existența unui prejudiciu este de neconceput.

În acest sens, se invocă art. 5 alin. 3 din Directivă potrivit căruia nu este necesar să se dovedească faptul că un anumit concurent a suferit un prejudiciu efectiv, cert, pentru ca acesta să  poată solicita și obține reparația adecvată, adică aceea de a fi adus la cunoștința publicului caracterul înșelător al publicității, respectiv prezentarea realității faptice, denaturată de autorul faptei ilicite. Aceasta deoarece, în activitatea de concurență neloială și, în general, în cadrul atingerilor aduse dreptului la imagine, cea mai adecvată modalitate de reparație nu este compensația bănească, ci, în primul rând, încunoștințarea publicului consumator cu privire la caracterul nelegal, înșelător. Deși dispozițiile legale speciale (interne și comunitare) sunt extrem de explicite, iar în interpretarea acestora dată de doctrina și jurisprudența unitară, instanțele de fond rețin că, în lipsa dovedirii prejudiciului, respectiv a legăturii de cauzalitate, nu i se poate interzice intimatei-pârâte să difuzeze pe viitor o campanie de publicitate înșelătoare și nici nu poate fi obligată aceasta să aducă la cunoștința consumatorilor caracterul înșelător al activității ilicite, ceea ce este vădit contrar cadrului legal și jurisprudențial existent.

Proba prejudiciului de imagine este considerată de specialiști imposibilă în astfel de situații, deoarece acesta are o latură subiectivă, adică modul în care este afectată imaginea unei persoane (fizice sau juridice) în accepțiunea publicului larg. Iar această afectare nu poate fi nici dovedită și, cu atât mai puțin, cuantificată.

Din moment ce o parte considerabilă din consumatori cumpără produsul comercializat de intimata-pârâtă tocmai pentru aceste caracteristici mincinoase, stabilirea caracterului ilicit al faptei fără a dispune și remedierea situației face ca scopul procesului civil să nu fie atins, pentru că recurentei i se recunoaște doar un drept teoretic si iluzoriu, care nu poate fi pus în executare.

De aceea, pe de-o parte, se impune emiterea unui ordin judecătoresc din partea instanței care să interzică pe viitor reluarea unei astfel de campanii profund înșelătoare și prejudiciabilă.

Pe de altă parte, reparația adecvată cea mai potrivită pentru a reduce efectele acestei campanii publicitare înșelătoare este aceea de a fi obligată intimata-pârâtă să procedeze de îndată la difuzarea unor clipuri informative pe aceleași canale media si în același segment orar prin care să recunoască public eroarea produsă în ceea ce privește produsele recurentei și să prezinte realitatea în sensul că apa comercializată de aceasta nu este cea mai pură apă minerală din lume și nici nu este fără nitrați.

Recurenta arată că deși nu ar fi trebuit să facă dovada unui prejudiciu cert sau a legăturii de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită, prin probatoriul administrat în apel, o astfel de dovadă a fost pe deplin realizată, astfel că se impunea admiterea și a capătului 3 al cererii de chemare în judecată, precizate, prin care a solicitat obligarea simbolică a intimatei-pârâte la repararea prejudiciului cuantificat la suma de 1 euro (necontestat ca și cuantum de intimată), dovedită prin:

a. pe de-o parte, de contractele de publicitate depuse la dosar, încheiate în perioada de referință, pentru menținerea pe piață și împiedicarea unei scăderi a vânzărilor, costurile fiind semnificative;

b. pe de altă parte, de studiile de piață depuse la dosar de ambele părți care vădesc atât impactul pe care această campanie l-a avut asupra unei părți a consumatorilor care au declarat că procentul de nitrați este important în alegerea alimentelor sau băuturilor și că nu ar fi cumpărat produsul C. dacă nu ar fi existat campania „zero-nitrați”, respectiv 40% dintre consumatori au ca și criteriu de selecție când aleg o apă minerală calitatea acesteia de a fi „curată/pură”.

Dat fiind faptul că prejudiciul solicitat a fost cuantificat simbolic la suma de numai 1 euro, era inutil să depună la dosar toate contractele de publicitate încheiate în perioada respectivă, motiv pentru care a ales să depună doar exemplificativ astfel de contracte cu o valoare mult mai mare decât prejudiciul simbolic, precizat.

Argumentul utilizat de instanța de apel pentru a înlătura înscrisurile depuse în dovedirea prejudiciului a vizat faptul că unul dintre aceste contracte depuse exemplificativ ar fi fost încheiat în ianuarie 2011, adică după depunerea acțiunii introductive, astfel că nu ar fi relevant în speță. Or, prejudiciul s-a acumulat ulterior demarării campaniei, a continuat și continuă să se acumuleze în prezent. Limitele sale au fost ținute sub control tocmai prin campaniile derulate în contrapondere.

Însă, susține că nu este necesară dovedirea prejudiciului material în astfel de situații. Aceasta deoarece este foarte greu de demarcat influența pe care o are publicitatea înșelătoare în creșterea unui produs (prin dobândirea sau mărirea cotei de piață), respectiv diminuarea cotei de piață a unui alt produs, de alți factori care pot să influențeze dinamica pieței.

Este posibil ca acel concurent prejudiciat de campania de publicitate înșelătoare să nu sufere o scădere a vânzărilor, însă aceasta nu înseamnă de plano că nu ar fi prejudiciat, așa cum a reținut instanța de apel la fila 41 din decizie. Menținerea cotei de piață poate să fie determinată de alți factori (economici, psihologici etc.) iar nu de faptul că nu ar fi fost influențat de campania respectivă.

Sub un alt aspect, se arată că studiile de piață depuse la dosar de recurentă-reclamantă și intimata-pârâtă, înlăturate de instanța de apel în mod eronat, nu erau menite să dovedească cuantumul prejudiciului, așa cum susține instanța, ci doar impactul pe care l-a produs asupra publicului această campanie. Cu alte cuvinte, aceste studii au demonstrat că publicitatea înșelătoare nu a rămas fără efect, ci a dus la dobândirea unei cote de piață importante de către intimata-pârâtă, clienți preluați de la toți ceilalți competitori.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

Intimata-pârâtă B. SA a formulat întâmpinare la recursul declarant de recurenta-reclamantă A. SA prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

A susținut că instanța de apel nu a interpretat greșit Legea nr. 158/2008 și nu a instituit o inechitate între sancționarea publicității înșelătoare pe calea procedurii administrative în raport cu procedura judiciară. În realitate, prin hotărârea atacată, Curtea de Apel București nu a făcut decât să reia și să expliciteze logica internă a Legii nr. 158/2008, aceasta fiind comună și concordanță cu logica Directivei nr. 2006/114/CE pe care a transpus-o în dreptul intern.

Textul art. 3 din Legea nr. 158/2008 și al art. 5 alin. 3 al Directivei nr. 2006/114/CE prevede că sancționarea publicității înșelătoare poate interveni nu în absența oricărui prejudiciu cert (astfel cum în mod greșit susține A.), ci în absența unui prejudiciu real. Or, absența unui prejudiciu real (sau în alți termeni, efectiv, concret, produs) nu poate fi în niciun caz echivalată cu absența de plano a oricărui prejudiciu, astfel cum sugerează partea adversă. Prin urmare, din chiar interpretarea gramaticală a art. 5 alin. 3 din Directiva nr. 2006/114/CE rezultă că aplicarea respectivelor măsuri se poate face în absența unui prejudiciu real.

În consecință, prin faptul că art. 5 alin. 3 din Directiva nr. 2006/114/CE prevede că acest text se poate aplica chiar și în lipsa unui prejudiciu real nu echivalează cu o aplicare arbitrară, necondiționată. Partea interesată să se prevaleze de beneficiul acestui text (ori de reglementarea națională prin care acesta a fost transpus) trebuie totuși să dovedească cel puțin un risc de prejudiciu.

Or, ceea ce este esențial pentru prezentul litigiu este determinarea acelei părți a cotei de piață pentru care spoturile publicitare atacate, instanța de apel a conchis  în sensul nedovedirii legăturii de cauzalitate.

Recursul recurentei-pârâte B. SA.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă B. SA a solicitat modificarea în parte a deciziei civile nr. 659/23 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, în sensul admiterii apelului declarat de către SC B. SA și al modificării în parte a sentinței civile nr. 7097/10.12.2013 pronunțată de Secția a VI-a a Tribunalului București, cu consecința constatării inexistenței unei fapte ilicite a pârâtei sub forma unei publicități înșelătoare și comparative interzise prin dispozițiile Legii nr. 158/2008;

Obligarea intimatei-reclamante A. la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În ceea ce privește obiectul recursului, recurenta-pârâtă a precizat că acesta este limitat la acea parte a hotărârii instanței de apel prin care a fost respins apelul declarat de către societatea B. și prin care se confirmă  că a săvârșit o faptă ilicită.

În ceea ce privește celelalte considerente ale hotărârii recurate, precum și soluția de respingere a apelului declarat de A., s-a declarat de acord cu raționamentul urmat de instanța de apel, considerându-le judicios stabilite.

Sub aspectul criticilor de legalitate care afectează decizia nr. 659/23 aprilie 2015 a Curții de Apel București arată că acestea vizează, în esență, pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea sau greșita aplicare a legii.

Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, împrejurare care caracterizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Hotărârea recurată a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a art. 3 lit. b) și art. 3 lit. c) raportat la art. 6 al Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și comparativă.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de A., aceasta a reproșat pârâtei săvârșirea faptei, constând în difuzarea clipurilor publicitare pentru apa minerală carbogazoasă C., prevăzută de art. 3 lit. b) din Legea nr. 158/2008. La rândul său, instanța de apel reține în considerentele deciziei atacate că pârâta a comis fapta de publicitate înșelătoare „în sensul avut în vedere de Legea nr. 158/2008”.

Astfel cum rezultă din definiția legală a publicității înșelătoare prevăzută de art. 3 lit. b) din Legea nr. 158/2008, aceasta este fapta „care, în orice mod, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora i se adresează ori care iau contact cu aceasta și care, din cauza caracterului înșelător, poate afecta comportamentul economic al acestora sau care, din acest motiv, prejudiciază ori poate prejudicia un concurent”. Prin urmare, din chiar definiția legală a publicității înșelătoare avută în vedere de legea specială pe care intimata-reclamantă își întemeiază acțiunea și pe care instanța de apel a avut-o în vedere în pronunțarea hotărârii atacate, rezultă că elementele constitutive ale faptei de publicitate înșelătoare sunt următoarele:

a) Inducerea în eroare sau riscul inducerii în eroare, prin orice mod, a destinatarilor publicității;

b) Existența unor efecte nocive, enumerate limitativ de lege și constând fie în riscul afectării comportamentului economic al destinatarilor publicității, fie în prejudicierea sau riscul de prejudiciere a concurenților agentului care își face publicitate;

c) Legătura de cauzalitate dintre inducerea în eroare (sau riscul inducerii în eroare) și efectele prejudiciabile produse ca urmare a publicității.

Dat fiind caracterul constitutiv al acestor elemente, ele au un caracter cumulativ, astfel încât neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre aceste condiții face imposibilă reținerea faptei de publicitate înșelătoare, în forma prevăzută de art. 3 lit. b) din Legea nr. 158/2008.

Așadar, publicitatea este înșelătoare în sensul Legii nr. 158/2008 dacă și numai dacă se stabilește îndeplinirea prealabilă a tuturor acestor condiții cumulative.

Instanța de apel răstoarnă însă acest raționament impus de formularea neechivocă a legii și face o interpretare și aplicare greșită a art. 3 lit. b) din Legea nr. 158/2008, stabilind existența faptei ilicite de publicitate înșelătoare în absența stabilirii existenței tuturor elementelor constitutive ale acesteia.

Instanța de apel a concluzionat în sensul existen