ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2444/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 41 din 20 februarie 2013 a Tribunalului Vaslui, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968), a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de inculpatul B.C., prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. (1969) în infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. (1969). A fost condamnat inculpatul B.C. la următoarele pedepse: 2 (doi) ani și 6 (șase) luni de închisoare pentru tentativă la săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

(1969), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 76 alin. (2) C. pen. (1969) și 2 (două) luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen. (1969). În baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite cele două pedepse aplicate, dispunându-se ca inculpatul B.C. să execute în final pedeapsa de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni de închisoare. Au fost interzise inculpatului B.C. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

(1969) pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. (1969). În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea de la inculpatul B.C. a sabiei cu inscripția AK-47 CCCP, corp delict folosit de inculpat la comiterea infracțiunii, aflat la Camera de corpuri delicte a instanței și înregistrat la poziția nr. 40/2012 din Registrul de corpuri delicte al Tribunalului Vaslui. S-a luat act că inculpatul B.C. a achitat părții civile B.Ș., în cursul urmăririi penale, suma de 50.000 lei cu titlul de daune morale. S-a constatat că partea vătămată B.Ș. nu a mai formulat alte pretenții civile în cursul judecății. În baza art. 14 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 346 alin. (1) C. proc.

pen. (1968), coroborat cu art. 998 și urm. C. civ., a fost obligat inculpatul B.C. la plata sumei de 24,63 lei cu titlu de despăgubiri materiale către partea civilă Spitalul Municipal de Urgență "E.B." din Bârlad. În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 raportat la art. 3, 4, 5 și 9 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus, după rămânerea definitivă a hotărârii, prelevarea de probe biologice de la inculpatul B.C. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare, urmând ca, în baza art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

În baza art. 189 și art. 191 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a fost obligat inculpatul B.C. la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care suma de 63 lei reprezentând contravaloarea expertizei medico-legale nr. 193/E din 14 septembrie 2011 efectuată în cursul urmăririi penale de către va fi avansată din fondurile speciale ale Ministerului Justiției." Pentru a se pronunța în sensul celor de mai sus, prima instanță a reținut că în seara zilei de 23 iulie 2011, inculpatul B.C. s-a hotărât să meargă, împreună cu martorii N.S.G. și B.G. la o discotecă din municipiul Bârlad, județul Vaslui, împrumutând, pentru deplasare, mașina cu numărul de înmatriculare X, aparținând unui prieten de-al său.

Întrucât B.G. avea o prietenă în municipiul Bârlad, respectiv pe C.A.G., s-au hotărât să treacă și pe la aceasta, pentru a merge împreună la discotecă. Ajungând în municipiul Bârlad, B.C., N.S.G. și B.G. au mers acasă la numita C.A.G., după care s-au deplasat cu toții la discoteca "P." din aceeași localitate, care avea contract de pază cu SC "L.V." SRL Bârlad, al cărei administrator este martorul R.L. În aceeași seară de 23 iulie 2011, la discotecă a mers și R.L., în interes personal, nu de serviciu, împreună cu fiul său, R.A.L., și cu opt invitați. Întrucât firma al cărei administrator era trebuia să asigure și paza discotecii, R.L. a vorbit cu echipajul de serviciu, din care făceau parte vătămată B.Ș.

și martorii Ș.C. și B.B., să fie atenți și la mașina lui, pe care o parcase în fața discotecii, să nu îi fie zgâriată de tinerii care părăseau discoteca. Întrucât discoteca avea amenajată și piscină, la un moment dat, tinerii aflați acolo au început să sară în piscină, îmbrăcați și cu obiectele personale care le aveau asupra lor, distrându-se. R.L., care era împreună cu invitații săi în interiorul discotecii, văzând că tinerii se îmbulzesc către piscină, s-a ridicat de la masă și a plecat împreună cu fiul său pe terasă, să vadă ce se întâmplă, despărțindu-se de acesta la o distanță de aproximativ 10 metri și uitându-se cum se distrau tinerii care săreau în piscină. R.A.L. stătea pe marginea piscinei, iar, în spatele său, stătea inculpatul B.C., așezat pe un șezlong, și, lângă el, în picioare, stăteau martorii N.S.G.

și B.G. B.C. a întins piciorul înspre R.A.L., cu gândul să îl împingă în piscină, însă acesta s-a ferit și i-a spus inculpatului să nu îl împingă, întrucât are un telefon mobil scump asupra sa și nu vrea să îl strice. În acel moment, inculpatul a început să îi adreseze injurii, iar R.A.L. s-a dus către tatăl său și i-a povestit ce s-a întâmplat. R.L. s-a dus către B.C. și l-a întrebat de ce se ia de fiul său, solicitându-i să părăsească discoteca și să nu mai facă scandal. A intervenit în discuție și N.S.G., care și-a cerat scuze în numele prietenului său, spunându-i lui R.L. să îl ierte, că este în stare de ebrietate și nu știe ce face, asigurându-l că vor părăsi discoteca. Toate aceste evenimente se derulau în jurul orelor 04.00 - 04.30.

Inculpatul și prietenii săi au plecat și, imediat, au plecat și R.L. cu fiul său. Mașina lui R.L. era parcată peste drum de discotecă și, la distanță mică, era parcată și mașina cu care venise inculpatul. În spatele mașinii lui R.L., era parcată și mașina aparținând SC "L.V." SRL, în care se aflau partea vătămată B.Ș. și cei doi colegi ai săi, toți trei fiind în timpul serviciului, echipați corespunzător. În drum spre mașină, R.L. le-a mai spus o dată inculpatului și prietenilor săi să plece acasă și să nu facă scandal, iar aceștia s-au îndreptat către mașina lor, N.S.G. urcându-se la volan, iar B.G. pe bancheta din spate. Inculpatul B.C. a deschis portiera din dreapta față și s-a aplecat, motiv pentru care R.L.

a crezut că își așază covorașul de la picioare și că va pleca, astfel încât nu a mai dat importanță la ce face inculpatul și s-a întors cu fața spre mașina sa cu gând să se urce la volan și să plece. Însă, inculpatul B.C. a luat din portiera mașinii o sabie și s-a întors către R.L., îndreptându-se către acesta cu sabia ținută pe lângă picior, moment în care a fost sesizat de partea vătămată B.Ș., care a sărit imediat din mașină și a fugit să îl apere pe R.L. B.C. a ridicat sabia deasupra capului, cu gând să îl lovească pe R.L., dar a intervenit B.Ș., care l-a apucat de umeri pe șeful său și l-a trântit la pământ, acesta căzând în genunchi. Prin această mișcare, B.Ș. l-a înlăturat pe R.L. din calea loviturii, astfel că inculpatul B.C.

a lovit cu sabia în gol. Apoi, inculpatul a ridicat din nou sabia deasupra capului și a vrut să îl lovească în cap pe B.Ș., însă acesta s-a apărat, parând lovitura cu mâna stângă, unde, de altfel, a și fost tăiat. Întrucât în mâna dreaptă avea un spray lacrimogen i-a pulverizat inculpatului în față, iar acesta a scăpat sabia din mână și a pus mâinile în dreptul ochilor. Partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu pumnii în zona abdomenului, cu gând să îl imobilizeze, însă nu i-a dat decât doi-trei pumni, pentru că sângele a început să-i țâșnească puternic din mână și a realizat că trebuie să meargă urgent la spital. După ce a căzut la pământ, R.L. a ridicat privirea să vadă ce se întâmplă și atunci l-a văzut pe inculpat cum l-a atacat pe partea vătămată și l-a lovit cu sabia.

Și-a dat seama că ar fi putut să fie omorât, astfel încât, potrivit propriilor declarații, în acel moment "a văzut negru în fața ochilor", s-a ridicat de la pământ și i-a aplicat o lovitură cu piciorul lui B.C., peste mâinile cu care își acoperise fața, precum și o lovitură de pumn, dar, imediat, a intervenit R.A.L., care l-a tras pe tatăl său de acolo, să nu se implice în conflict Văzând că lui B.Ș. îi țâșnește puternic sânge din mână, R.L. le-a spus celor doi agenți de pază să-l ia și să-l ducă la spital. Aceștia au luat întâi sabia și au pus-o în portbagaj, după care au dus partea vătămată la spital, unde i s-au acordat îngrijiri medicale, iar R.L. a anunțat poliția și a dat numărul de înmatriculare al mașinii cu care era inculpatul, astfel încât organele de poliție l-au prins și oprit imediat în trafic.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. 193/E/2011 din 14 septembrie 2011 întocmit de Serviciul Medico-Legal Județean Vaslui, partea vătămată B.Ș. a prezentat o leziune traumatică de tipul plăgii tăiate, ce s-ar fi putut produce prin lovire activă cu obiect tăietor, posibil un obiect de tipul unei săbii, putând data din data de 24 iulie 2011 și necesitând 8 - 9 zile îngrijiri medicale fără a pune în primejdie viața victimei. Totodată, potrivit certificatului medico-legal nr. 260 din 25 iulie 2011 întocmit de Cabinetul Medico-Legal Bârlad, R.L. a prezentat leziuni, descrise în cuprinsul certificatului ca fiind excoriații și echimoze la nivelul umărului stâng și al genunchiului drept, ce ar fi putut produse prin lovire cu obiecte și mijloace contondente, precum și de un plan dur, putând data din data de 24 iulie 2011 și necesitând 4 - 5 zile îngrijiri medicale de la data producerii.

Pentru a reține această situație de fapt, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 63 C. proc. pen. (1968), care stipulează că probele nu au valoare prestabilită, aprecierea fiecărei probe făcându-se de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului, precum și dispozițiile art. 75 C. proc. pen. (1968), conform cărora "declarațiile părții vătămate.. făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză". S-a considerat că principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanței de judecată libertatea de a aprecia concludenta tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului, consacrat de art. 3 C. proc.

pen. (1968), impune să se dea valoare acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul. Criteriul determinant în aprecierea probelor îl constituie forța acestora de a exprima adevărul, instanței revenindu-i răspunderea de a reține și aprecia aceste probe, ținând cont de întregul material probator administrat și nu doar de cele administrate nemijlocit în ședință publică. S-a apreciat că nu se poate înțelege că probele administrate în cursul urmăririi penale au valoare doveditoare numai în cursul acestei faze a procesului penal și numai în vederea sesizării instanței.

Totodată, instanța a arătat că simpla retractare sau modificare de către inculpați, partea vătămată sau martori a unor declarații nu poate duce la înlăturarea, în mod automat și nemotivat, a declarațiilor anterioare, cât timp acestea se coroborează și cu alte probe ale dosarului și că nu există o ordine de preferință între declarațiile succesive ale persoanei vătămate, inculpatului sau martorului. În lumina acestor principii, prima instanță a coroborat declarația părții vătămate B.Ș. din data de 24 august 2011 din faza de urmărire penală cu declarația martorului R.L. din data de 24 august 2011 din faza de urmărire penală, ale martorului R.A.L. din data de 24 iulie 2011 și 24 august 2011 din faza de urmărire penală, precum și luând în considerare aspectele reliefate de procesul-verbal din data de 24 iulie 2011 întocmit de Poliția municipiului Bârlad și de Inspectoratul Județean de Jandarmi Vaslui, procesul-verbal de confruntare între R.L.

și B.C. în data de 24 iulie 2011 întocmit de Poliția municipiului Bârlad, concluziile certificatului medico-legal nr. 262 din 25 iulie 2011 emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru partea vătămată B.Ș., planșele fotografice privind aspectele fixate și urmele ridicate cu ocazia examinării criminalistice corporale a părții vătămate, concluziile Raportului de expertiză medico-legală nr. 193/E/2011 din 14 septembrie 2011 al Serviciului Medico-Legal Județean Vaslui privind pe B.Ș., concluziile certificatului medico-legal nr. 260 din 25 iulie 2011 emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru martorul R.L., proces-verbal de conducere în teren din data de 24 iulie 2011 și planșele fotografice privind aspectele fixate la data de 24 iulie 2011 cu ocazia conducerii în teren a lui R.L.

și B.C., planșele fotografice privind aspectele fixate și urmele ridicate cu ocazia examinării în data de 6 septembrie 2011 a corpului delict și actele medicale. S-a apreciat că susținerile părții vătămate din declarația dată în 24 august 2011 se coroborează cu aspectele reliefate în declarațiile din aceeași dată a martorilor R.L. și R.A.L., iar modalitatea de derulare a faptelor, reținută în actul de sesizare a instanței, dar și de Tribunal, este confirmată și de constatările cuprinse în certificatul medico-legal nr. 260 din 25 iulie 2011 emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru martorul R.L., prin care s-au constatat leziuni (la nivelul genunchiului drept, pe fața externă și deasupra acestuia; pe fața anterioară umăr stâng și pe fața antero-exterioară coapsa stângă), care ar fi putut fi produse prin lovire cu obiecte și mijloace contondente, precum și de un plan dur, la data de 24 iulie 2011, și care necesită 4 - 5 zile de îngrijiri medicale.

Din acest certificat a rezultat că leziunile martorului i-au fost produse prin izbire de către partea vătămată B.Ș., care a reușit astfel să îl ferească pe R.L. din calea loviturii pe care inculpatul B.C. intenționa să i-o aplice la acel moment, neputând fi vorba despre leziuni care ar fi putut fi produse prin împiedicare și cădere (această din urmă variantă fiind indicată de către martor în declarația din 24 iulie 2011 și în confruntarea, din aceeași zi, cu inculpatul). Totodată, în declarația dată în fața instanței de judecată, partea vătămată a recunoscut existența unei acțiuni de împingere a martorului R.L., fiind infirmată varianta căderii acestuia, ca urmare a faptului că s-ar fi împiedicat de o bordură.

Din actul medico-legal a rezultat și existența excoriațiilor la nivelul umărului stâng, fiind astfel confirmate susținerile părții vătămate că l-a apucat pe martorul R.L. de umăr și l-a izbit la pământ, pentru a îl feri din calea loviturii pe care intenționa a i-o aplica inculpatul. Totodată, s-au mai constatat leziuni la nivelul genunchiului drept, leziuni care ar fi putut fi produse prin lovire cu obiecte și mijloace contondente, precum și de un plan dur. Tribunalul a reținut că existența a două lovituri, iar nu a unei singure lovituri, este confirmată de martorii R.L. și R.A.L., chiar din data de 24 iulie 2011. Astfel, la momentul confruntării efectuată, în ziua respectivă, martorul R.L. a precizat că inculpatul B.C.

a luat o sabie din portiera dreapta față a mașinii, cu ajutorul cărei a încercat să îl lovească în cap, moment în care s-a ferit, s-a împiedicat de bordură și a căzut. Inculpatul a ridicat din nou sabia către el, intervenind B.Ș. care a barat lovitura cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă a folosit spray-ul din dotare către inculpat. În declarația dată în fața instanței de judecată, martorul R.L. a afirmat că B.Ș. l-a apucat de guler și l-a tras cu forța în jos, căzând la pământ, iar când a încercat a se ridica, s-a împiedicat de bordură și a căzut din nou. De asemenea, în declarația din data de 24 iulie 2011, martorul R.A.L. a precizat că inculpatul B.C. a luat o sabie din portiera dreapta față a mașinii, cu ajutorul căreia a încercat să îl lovească pe R.L., care s-a ferit și a căzut, împiedicându-se.

A încercat a doua oară să îl lovească pe tatăl său, intervenind B.Ș. care a barat lovitura cu mâna stângă, iar, cu mâna dreaptă a folosit spray-ul din dotare către inculpat. Tribunalul a arătat anterior motivele pentru care nu poate fi reținută varianta conform căreia martorul R.L. s-a împiedicat, în realitate acesta fiind izbit la pământ de partea vătămată B.Ș. pentru a îl feri din calea loviturii aplicată de inculpatul B.C. Totodată, s-a arătat că, deși în declarația dată în fața instanței de judecată, partea vătămată B.Ș. a încercat a acredita ideea unei singure lovituri cu sabia din partea inculpatului B.C., a învederat apoi că a avut două lovituri una la mână, iar alta la pantalon - care era tăiat, deși, înainte de incident, pantalonul nu era rupt sau tăiat, tăietura de la pantalon fiind de aproximativ 4 - 5 centimetri.

Partea vătămată a încercat a justifica contradicția între indicarea unei singure lovituri în fața instanței de judecată cu declarația din data de 24 august 2011, în care a menționat două lovituri, prin efectul loviturii primite și a spray-ului lacrimogen, susțineri care nu pot fi primite, fiind evidentă tentativa de a modifica realitatea faptică în favoarea inculpatului B.C., astfel încât răspunderea penală a acestuia să fie diminuată sau chiar înlăturată. S-a apreciat că, având în vedere declarațiile părții vătămate și ale martorilor din data de 24 august 2011 coroborate cu concluziile certificatului medico-legal nr. 260 din 25 iulie 2011 emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru martorul R.L., astfel cum a fost analizat deja, este, dincolo de orice dubiu, că nu poate fi primită ipoteza existenței unei singure lovituri din partea inculpatului, în condițiile în care este cert că martorul R.L.

a fost împins din calea unei lovituri cu sabia. A accepta existența unei singure lovituri ar însemna a accepta că, în același timp, cu două mâini B.Ș. execută trei acțiuni - împinge pe R.L., parează lovitura de sabie a lui B.C. și pulverizează spray lacrimogen către acesta. Tribunalul nu a luat în considerare la stabilirea situației de fapt: declarația martorului R.A.L., din fața instanței de judecată, care a afirmat că nu a văzut incidentul, întrucât tocmai în acel moment își scăpase telefonul, întrucât este în evidentă contradicție cu declarațiile date de același martor în cursul urmăririi penale, apreciindu-se că justificarea oferită de către martor, respectiv că a fost influențat în cadrul audierii de la Parchet, nu poate fi primită de instanță, neexistând nicio probă în acest sens; declarațiile martorei B.G.

din faza de urmărire penală, în care aceasta a arătat că, aflându-se la o distanță de aproximativ 50 - 60 de metri față de locul desfășurării evenimentelor, a observat doar momentul în care inculpatul B.C. a ridicat sabia deasupra capului și cum s-a pulverizat spray (24 august 2011) și că se afla la o distanță de aproximativ 30 - 40 de metri, și că a observat cum un tânăr, având în mână o sabie sau un cuțit, s-a îndreptat către un alt grup de tineri. Tânărul a încercat să lovească pe un alt tânăr în cap, ridicând cuțitul sau sabia, însă nu a reușit, fiindu-i pulverizat în față spray lacrimogen (24 iulie 2011), întrucât față de distanța la care se afla, nu a avut posibilitatea reală de a percepe derularea evenimentelor, care a avut loc, de altfel, într-o succesiune foarte rapidă.

În ceea ce privește declarațiile din 24 iulie 2011 ale martorilor Ș.C., B.B., R.L. și ale părții vătămate B.Ș. - care ar lăsa impresia unei singure lovituri din partea inculpatului B.C., acestea au fost înlăturate, întrucât sunt contrazise de restul materialului probatoriu administrat în cauză, astfel cum a fost anterior prezentat. Tribunalul a arătat că indicarea doar a unei lovituri ca aplicată de inculpatul B.C. a fost determinată, cel mai probabil, de derularea foarte rapidă a evenimentelor și de luarea depozițiilor la un moment în care evenimentele nu se sedimentaseră în percepția persoanelor anterior indicate. De altfel, chiar în cursul aceleiași zile, martorul R.L.

a învederat existența a două lovituri, detaliind ulterior desfășurarea evenimentelor, cu prilejul declarației dată în fața procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui la o lună de la momentul săvârșirii faptelor de către inculpat, situația fiind asemănătoare și în cazul depoziției părții vătămate B.Ș. Tribunalul a constatat că nici depozițiile martorului B.B. nu creează instanței convingerea că a perceput evenimentele în integralitatea lor, iar, raportat la momentul săvârșirii faptelor, martorul a oferit din ce în ce mai puține detalii referitor la evenimente. De asemenea, s-a constatat că martorii B.G. și N.S.G. nu au perceput, în mod direct, evenimentul în care au fost implicați inculpatul B.C., partea vătămată B.Ș.

și martorul R.L. decât în partea finală a acestuia, respectiv când B.C., aflat la pământ, a fost lovit. Referitor la poziția procesuală a inculpatului, în faza de urmărire penală, inițial, B.C. a reclamat faptul că a fost lovit de persoane din anturajul părții vătămate B.Ș. și al martorului R.L., că i s-a pulverizat în față un spray lacrimogen, însă nu a avut asupra sa niciun obiect tăietor, de tipul sabiei, care a fost, ulterior, predată organelor de poliție și nici nu a lovit pe nimeni cu vreun astfel de obiect, recunoscând doar prezența unui box, a unei cozi de topor și a unei bâte de baseball. În declarația din data de 26 septembrie 2011, în faza urmăririi penale, inculpatul B.C.

a revenit asupra declarației inițiale și a arătat că a luat din partea dreapta față a mașinii o sabie, îndreptându-se către grupul de persoane în care se afla și R.L., că este posibil să fi lovit cu această sabie pe partea vătămată B.Ș., însă, nu își amintește exact modalitatea concretă în care s-au desfășurat evenimentele în seara respectivă. De asemenea, inculpatul a învederat și că pe drumul dinspre Galați către Bârlad a observat că în mașină se aflau o sabie și un box. În fața instanței de judecată, inculpatul a solicitat judecarea în baza procedurii speciale, reglementată de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. (1968), cerere respinsă de instanța de judecată cu motivarea că inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptelor, astfel cum sunt descrise în actul de sesizare a instanței.

Inculpatul a susținut, în faza de judecată, că s-a îndreptat spre grupul de persoane din care făceau parte atât R.L., cât și B.Ș., și că a lovit cu sabia înspre acest grup, fără a viza vreo persoană anume. S-a apreciat că varianta inculpatului privind existența doar a unei singure lovituri cu sabia, îndreptată către R.L. și parată de B.Ș., este infirmată însă de materialul probatoriu administrat în cauză, în realitate inculpatul lovind de două ori cu sabia și vizând atât extremitatea cefalică a martorului R.L. (lovitură care nu și-a atins ținta, ca urmare a reacției rapide a părții vătămate B.Ș., care l-a trântit la pământ pe martor), cât și a părții vătămate B.Ș. pentru cea de-a doua lovitură.

În drept, s-a apreciat că faptele inculpatului B.C. de a lovi cu o sabie înspre capul părții vătămate B.Ș., cu intenția de a îi produce leziuni care să cauzeze decesul, precum și portul unei săbii, într-un loc public, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), și de port fără drept de armă albă, prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, modificată și republicată, ambele cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. (1969). S-a arătat că, chiar dacă leziunea produsă părții vătămate B.Ș.

nu a pus în primejdie viața acesteia, încadrarea juridică a faptei este cea de tentativă la infracțiunea de omor calificat, ca urmare a obiectului vulnerant folosit de inculpat (o sabie, cu o lungime totală de 55 de cm, cu lungimea lamei de 40 de cm și lățimea lamei de 4 centimetri) - obiect care este capabil să suprime viața unei persoane, a zonei vizate (capul părții vătămate), executarea a două lovituri, într-un interval de timp extrem de scurt, către zone vitale a două persoane diferite, toate aceste elemente conducând către intenția inculpatului de a suprima viața părții vătămate și nu doar de a îi produce leziuni.

Împrejurarea că partea vătămată a reacționat prompt la agresiune, ca urmare a pregătirii sale (agent de pază, antrenat pentru înfruntarea unor situații asemănătoare) și a faptului că nu era sub influența băuturilor alcoolice, spre deosebire de inculpat, a întărit convingerea instanței că încadrarea juridică a faptei comisă în dauna părții vătămate B.Ș. este de tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969). Partea vătămată și-a salvat nu numai viața, ci și brațul stâng, întrucât a blocat lovitura în faza ei incipientă, când nu apucase să prindă suficientă forță pentru a cauza leziuni mai grave. Or, acest lucru nu înseamnă însă că lovitura aplicată nu a fost una de intensitate deosebită.

S-a constatat că prima lovitură îndreptată către R.L. nu și-a atins ținta, pentru că partea vătămată B.Ș. a reacționat foarte repede și l-a trântit la pământ pe martor. Or, atâta timp cât inculpatul a ridicat sabia deasupra capului și a început acțiunea de lovire, este foarte clar că nu putea viza o altă zonă decât cea a extremității cefalice a martorului R.. Dacă inculpatul ar fi intenționat, de exemplu, să îl lovească pe martor în zona membrelor, ar fi ales o altă modalitate de acțiune. S-a arătat că fapta constituie tentativă la infracțiunea de omor calificat, indiferent dacă, potrivit actelor medico-legale, leziunile traumatice au pus sau nu în primejdie viața victimei, întrucât existența tentativei la infracțiunea de omor nu este condiționată de punerea în primejdie a vieții.

Noțiunea de punere în primejdie a vieții, utilizată în actele medico-legale, privește aspectele medicale, în timp ce tentativa la infracțiunea de omor, aspectele juridice. Deși cele două lovituri de sabie au fost îndreptate împotriva a două persoane diferite, luând în considerare faptul că urmărirea penală, în integralitatea ei, s-a desfășurat doar raportat la partea vătămată B.Ș., intenția procurorului, concretizată în actul de sesizare a instanței, fiind de a trimite în judecată pe inculpatul B.C. doar în privința acestei fapte, și ținând cont și de dispozițiile art. 317 C. proc. pen. (1968), Tribunalul s-a limitat la a considera corectă încadrarea juridică a faptei săvârșită de B.C. împotriva lui B.Ș.

Față de toate considerentele expuse anterior, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968), a respins ca nefondată cererea formulată de inculpatul B.C., prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. (1969) în infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. (1969). În ceea ce privește apărarea inculpatului că sabia nu îi aparținea, Tribunalul a arătat că pentru existența infracțiunii de port fără drept de armă albă prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 nu este necesar ca arma albă să fie proprietatea inculpatului.

Reținând vinovăția inculpatului în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor sus-menționate, instanța l-a condamnat la câte o pedeapsă cu închisoarea în limitele prevăzute de textul incriminator, la alegerea și individualizarea pedepselor avându-se în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), limitele pedepsei prevăzute de 175 C. pen. (1969), reduse conform art. 20 C. pen. (1969) (închisoare de la 7 ani și 6 luni la 12 ani și 6 luni și interzicerea unor drepturi), și de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991- respectiv închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, împrejurările concrete în care au fost săvârșite faptele, gradul concret de pericol social al acestora, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Astfel, tribunalul a reținut în favoarea inculpatului B.C. .Cristian circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. b) - în ceea ce privește tentativa la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C.pen, (1969) raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969) (ca urmare a achitării integrale a pretențiilor părții civile B.Ș. în cuantum de 50.000 lei, încă din cursul urmăririi penal) și de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) - în privința ambelor infracțiuni (având în vedere vârsta inculpatului, faptul că s-a prezentat la termenele fixate de către instanța de judecată, relațiile actuale existente între inculpat și partea vătămată, care s-au împăcat) și, ca efect al reținerii acestora, făcând aplicarea și a dispozițiilor art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen.

(1969) (în ceea ce privește infracțiunea de port fără drept de armă albă) și art. 76 alin. (2) C. pen. (1969) (în ceea ce privește tentativa la infracțiunea de omor calificat), a coborât pedepsele sub minimul special prevăzut de lege pentru faptele comise. Tribunalul a apreciat că doar executarea pedepsei în regim de detenție este de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de art. 52 C. pen.

(1969), fiind respectat și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată, pe de altă parte, în acest sens având în vedere împrejurările concrete ale săvârșirii faptelor (în public, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, prin folosirea unei săbii), gradul de pericol social al acestora, atitudinea nesinceră manifestată de inculpat pe parcursul desfășurării procesului penal (aspect care face dovada faptului că nu a conștientizat gravitatea acțiunilor sale), urmările care s-ar fi putut produce - respectiv moartea a două persoane, faptul că nu se află la prima întâlnire cu legea penală. Totodată, s-a reținut că inculpatul B.C.

a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă rezultantă de 2 ani de închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. (1969), pentru săvârșirea unei infracțiuni prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen. (1969), dar și pentru săvârșirea unei infracțiuni de violență, respectiv infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen. (1969). S-a arătat că, deși este adevărat s-a împlinit termenul de reabilitare de drept cu privire la această condamnare aplicată inculpatului B.C., această împrejurare prezintă importanță pentru că reflectă periculozitatea pe care o prezintă inculpatul, apetența acestuia pentru săvârșirea infracțiunilor de violență. Față de reținerea circumstanțelor atenuante în privința inculpatului în prezenta cauză și raportat la dispozițiile art. 76 alin. (3) C. pen.

(1969), instanța nu a aplicat inculpatului nicio pedeapsă complementară, însă raportat la cauza Hirst contra Marii Britanii și în baza prevederilor art. 71 C. pen. (1969) privind pedeapsa accesorie, a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei aplicate exercitarea dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și anume dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective, precum și a dreptului prevăzut la litera b) acela de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, față de soluția de condamnare instanța considerându-l nedemn de exercitarea acestor drepturi. Constatând incidența art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea de la inculpatul B.C.

a sabiei cu inscripția AK-47 CCCP, corp delict folosit la comiterea infracțiunii, aflat la Camera de corpuri delicte a instanței și înregistrat la poziția nr. 40/2012 din Registrul de corpuri delicte al Tribunalului Vaslui. Sub aspectul laturii civile, a luat act că inculpatul B.C. a achitat părții civile B.Ș., în cursul urmăririi penale, suma de 50.000 lei cu titlul de daune morale și a constatat că partea vătămată B.Ș. nu a mai formulat alte pretenții civile în cursul judecății. În baza art. 14 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen. (1968), coroborat cu art. 998 și urm. C. civ., constatând întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, a obligat pe inculpatul B.C.

la plata sumei de 24,63 lei cu.titlu de despăgubiri materiale către partea civilă Spitalul Municipal de Urgență "E.B." din Bârlad. Constatând culpa procesuală a inculpatului, în baza art. 189 și art. 191 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a obligat pe inculpatul B.C. la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care suma de 63 lei reprezentând contravaloarea expertizei medico-legale nr. 193/E din 14 septembrie 2011 efectuată în cursul urmăririi penale de către s-a dispus a fi avansată din fondurile speciale ale Ministerului Justiției. În termen legal, hotărârea a fost apelată de inculpatul B.C., arătându-se că urmărirea penală este nelegală întrucât nu a fost făcută de procuror; că nu s-a efectuat expertiză psihiatrică în condițiile art. 117 alin. (1) C. proc.

pen. (1968); că nu există un proces verbal de sesizare din oficiu, respectiv a unui procuror, în condițiile art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

(1968), ori de organul de cercetare penală; că începerea urmăririi penale s-a făcut nelegal; că nu au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului; că plângerea părții vătămate nu a fost făcută pentru tentativă de omor; că s-a întocmit un proces verbal în care s-a consemnat că este cercetat pentru o faptă de lovire și în acest context a dat declarație; că abia în luna septembrie 2011 i s-a adus la cunoștință că este cercetat pentru o faptă de tentativă de omor; că actele de urmărire penală efectuate până la acea dată sunt lovite de nulitate; că s-au efectuat acte procedurale în faza actelor premergătoare și ca atare probele administrate anterior datei de 24 august 2011 nu pot constitui mijloace de probă; că întreaga urmărire penală trebuia efectuată de procuror, cu excepția situațiilor prevăzute de art. 213 C. proc.

pen. (1968); că urmărirea penală și sesizarea instanței s-a făcut nelegal; că în mod greșit s-a reținut existența faptei de port fără drept de armă albă; că anterior incidentului inculpatul nu a avut asupra lui o sabie; că față de probele administrate ilegal, greșit s-a dispus condamnarea inculpatului; că situația de fapt reținută de instanță este contrazisă de probele administrate; că în mod greșit instanța de fond a reținut ca victime două persoane, încălcându-se astfel disp. art. 317 C. proc. pen.; că instanța a depășit limitele investirii prin acrul de inculpare. Prin Decizia penală nr. 169 din 15 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul B.C.

împotriva Sentinței penale nr. 41 din 20 februarie 2013 a Tribunalului Vaslui, care a fost menținută, fiind obligat apelantul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de prim control judiciar a arătat că Tribunalul a reținut o situație de fapt conformă cu probele administrate, a interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză și a aplicat o pedeapsă individualizată cu luarea în considerație a tuturor criteriilor generale enumerate la art. 72 C. pen. (1969). S-a arătat că față de fapta reținută în sarcina inculpatului, tentativă de omor calificat, în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 117 alin. (1) C. proc. pen.

(1968), expertiza psihiatrică fiind obligatorie numai în cazul faptelor de omor deosebit de grav. Totodată, s-a constatat că actele întocmite de organele de cercetare penală în data de 24 iulie 2011, au avut la bază denunțul formulat de numitul P.F., procesele verbale întocmite ca urmare a acestui denunț, declarația și plângerea părții vătămate, declarația inculpatului, s-au făcut în aplicarea dispozițiilor art. 213 C. proc. pen. (1968), dispoziții care obligă organele de urmărire penală la efectuarea acelor ce nu suferă amânare, chiar dacă urmărirea penală se efectuează de procuror.

După înaintarea acestor acte la procuror, la data de 24 august 2011, s-a întocmit proces verbal de consemnare a plângerii părții vătămate, s-a dispus prin rezoluție începerea urmăririi penale și s-au administrat probe în faza de urmărire penală, respectiv declarația părții vătămate B.Ș., planșele foto, expertiza medico-legală, declarația inculpatului, declarație prin care recunoaște fapta, declarațiile martorilor R.A.L., B.G., N.S.G., B.G., B.B., înscrisuri, probe care au stat la baza întocmirii rechizitoriului și sesizării instanței de judecată. S-a apreciat că nu are relevanță dacă partea vătămată a făcut, ori nu, referire în plângere la încadrarea juridică a faptei, în plângere a fost descrisă fapta așa cum a perceput-o partea vătămată.

În condițiile în care probele s-au administrat după începerea urmăririi penale, la data de 24 august 2011, s-a arătat că nu se poate reține că probele administrate până în luna septembrie 2011 sunt lovite de nulitate. Din probe a rezultat că inculpatul deținea o sabie în mașină, însuși acesta prin declarația dată în cursul procesului penal recunoscând că a lovit cu aceasta. Totodată, s-a constatat că probele administrate în cursul urmăririi penale și a judecății au fost legal administrate, din coroborarea lor rezultând existența faptelor și vinovăția inculpatului. S-a mai arătat că prima instanță a reținut doar ca aspect, că ar fi fost incidente dispozițiile art. 176 lit. b) C. pen. (1969), dar nu a luat în considerație această încadrare juridică, având în vedere că urmărirea penală s-a făcut doar în raport de partea vătămată B.Ș.

Pentru aceste motive, în lipsa unor aspecte de fapt sau de drept ce ar putea fi luate în considerație din oficiu, în baza art. 379 lit. b) C. proc. pen. (1968), apelul declarat de inculpatul B.C. a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.C., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 9 C. proc. pen. (1968) și solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei săvârșite de inculpat din tentativă la infracțiunea de omor în infracțiunea de loviri sau alte violențe, întrucât nu a existat intenția de a suprima viața unei persoane, sens în care s-a făcut trimitere la probatoriul administrat în cauză, arătându-se că evaluarea acestuia nu a fost realizată în mod corespunzător de instanțele de judecată.

De asemenea, în raport de declarația părții vătămate s-a apreciat că se impune încetarea procesului penal în baza art. 16 lit. g) C. proc. pen. Totodată, s-a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile în conformitate cu dispozițiile art. 5 C. pen., apreciind că în noua lege fapta trebuie încadrată în dispozițiile art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. ca urmare a dezincriminării agravantei prevăzute de art. 175 lit. i) C. pen. (1969), iar pedeapsa trebuie reindividualizată în raport de condițiile concrete în care a avut loc fapta, persoana inculpatului și ansamblul probator administrat în cauză, impunându-se suspendarea executării acesteia. Aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen. s-a solicitat și cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că în noua reglementare este incriminată de dispozițiile art. 372 alin. (1) lit. a) C. pen.

însă, și cu privire la această faptă s-a apreciat că nu s-a dovedit existența laturii obiective a infracțiunii, respectiv portul sabiei, considerându-se că este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. (1968). Examinând recursul declarat de inculpatul B.C., Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat însă doar în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Prealabil verificării temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385 1 - art. 385 19 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată la data de 15 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013), situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus menționat. 1. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. (1968) stabilește în alineatul 2 că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen. (1968). Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. (1968) prevede în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen.

(1968), dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. (1968), se iau în considerare din oficiu. În ce privește cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 și pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), invocate de recurentul inculpat în cuprinsul cererilor scrise depuse de apărători, se constată că acestea au fost menținute și nu au suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., în noua redactare, au fost excluse din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinate de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că doar apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat a depus în termenul legal motivele de recurs (în care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. 1968), apărătorii aleși motivând calea de atac după primul termen de judecată acordat în cauză (13 martie 2014), respectiv la 2 și 9 mai 2014, situație în care, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc.

pen. (1968), precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 nu va proceda la analizarea criticilor circumscrise de aceștia cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. (1968). Totuși, Înalta Curte nu poate să nu observe că prin susținerile vizând neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor, se tinde către modificarea situației de fapt reținute de instanțele inferioare, situație care oricum nu poate fi încadrată în cazul de casare invocat, putând fi analizată, anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 2/2013, doar în ipoteza unei grave erori de fapt, prin prisma motivului prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen. (1968), care însă a fost abrogat. Prealabil verificării temeiniciei celorlalte susțineri, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate pot fi examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menționat, având în vedere modificările aduse dispozițiilor art. 385 9 C. proc. pen. (1968) prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești. Astfel, se observă că prin acest act normativ s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen. (1968), intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ceea ce privește încadrarea juridică a faptei penale, Înalta Curte opinează în sensul că, deși cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968) a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 17 2 al textului de lege menționat, însă numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greșita aplicare a normei de incriminare, din punct de vedere al corespondenței dintre aceasta și situația de fapt stabilită de instanțele inferioare.

Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs și poate fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), cu condiția, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de instanța de ultim control judiciar așa cum au fost stabilite în mod suveran de instanțele de fond, examinarea situației de fapt deja reținută în cauză (constatarea existenței sau inexistenței faptei, precum și a tuturor împrejurărilor de fapt) și eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma obiectul judecății în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2/2013. Invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. (1968), recurentul inculpat B.C. a susținut, în esență, că analiza probelor de la dosar conduce la concluzia că fapta nu a fost comisă cu intenția prevăzută de lege pentru existența tentativei la infracțiunea de omor. în sprijinul acestei afirmații s-a făcut trimitere la concluziile raportului medico-legal, certificatului medico-legal și la o parte din declarațiile luate pe parcursul soluționării cauzei.

Or, prin aceste susțineri făcute în cuprinsul motivelor de recurs, prin care se contestă o parte din probele administrate în cauză, se tinde, în realitate, la modificarea situației de fapt reținută de Tribunal și Curtea de apel, recurentul încercând, practic, să acrediteze ideea că, întrucât activitatea sa a fost îndreptată împotriva unei alte persoane, vinovăția trebuie raportată numai cu privire la aceasta nu și în ceea ce o privește pe partea vătămată, în raport cu care sunt întrunite doar elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau alte violențe, aspecte care nu se încadrează, însă, în cazul de casare menționat, putând fi circumscrise eventual motivului de recurs de la pct. 18 al art. 385 9 C. proc.

pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare al Legii nr. 2/2013. Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menționat, situație în care criticile formulate de recurent nu mai pot face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, judecata în recurs limitându-se, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, doar la chestiuni de drept, nu și la erori de fapt cum sunt cele invocate de inculpat. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în raport cu situația de fapt reținută de instanțele inferioare, respectiv, într-un loc public, inculpatul B.C.

a lovit cu o sabie (obiect capabil să suprime viața unei persoane) înspre capul părții vătămate B.Ș. (zonă vitală), cu intenția de a produce leziuni care să cauzeze decesul, încadrarea juridică a faptei este corectă, pentru reținerea tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), pentru existența acesteia nefiind necesar ca leziunile produse să pună în primejdie viața victimei. În ceea ce privește susținerile apărării în sensul reindividualizării pedepsei sau a modalității de executare a acesteia în raportat de condițiile concrete în care a avut loc fapta, persoana inculpatului, ansamblul probelor administrate în cauză, se constată că acestea se puteau circumscrie cel mult cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. (1968), care în conformitate cu prevederile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. (1968) poate fi invocat din oficiu. însă, ca urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr. 2/2013, aceste susțineri nu mai pot forma obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), atâta timp cât nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuție conformitatea cu legea a hotărârilor atacate, ci doar chestiuni ce țin de aprecierea judecătorului asupra i