ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2444/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2444/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 41 din 20 februarie 2013 a Tribunalului Vaslui, în baza

art. 334 C. proc. pen. (1968), a fost respinsă ca nefondată cererea formulată

de inculpatul B.C., prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice din

tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969)

raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. (1969) în infracțiunea de lovire sau

alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. (1969).

A

fost condamnat inculpatul B.C. la următoarele pedepse: 2 (doi) ani și 6 (șase)

luni de închisoare pentru tentativă la săvârșirea infracțiunii de omor

calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174 - 175 alin.

(1) lit. i) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen.

(1969), art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 76 alin. (2) C. pen. (1969) și

2 (două) luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2

alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen.

(1969) și art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen. (1969).

În

baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen.

(1969), au fost contopite cele două pedepse aplicate, dispunându-se ca

inculpatul B.C. să execute în final pedeapsa de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni de

închisoare.

Au

fost interzise inculpatului B.C. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit.

a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969) pe durata și în condițiile prevăzute

de art. 71 C. pen. (1969).

În

baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea de la

inculpatul B.C. a sabiei cu inscripția AK-47 CCCP, corp delict folosit de

inculpat la comiterea infracțiunii, aflat la Camera de corpuri delicte a

instanței și înregistrat la poziția nr. 40/2012 din Registrul de corpuri

delicte al Tribunalului Vaslui.

S-a

luat act că inculpatul B.C. a achitat părții civile B.Ș., în cursul urmăririi

penale, suma de 50.000 lei cu titlul de daune morale.

S-a

constatat că partea vătămată B.Ș. nu a mai formulat alte pretenții civile în

cursul judecății.

În

baza art. 14 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen.

(1968), coroborat cu art. 998 și urm. C. civ., a fost obligat inculpatul B.C.

la plata sumei de 24,63 lei cu titlu de despăgubiri materiale către partea

civilă Spitalul Municipal de Urgență "E.B." din Bârlad.

În

baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 raportat la art. 3, 4, 5 și 9 din

Legea nr. 76/2008, s-a dispus, după rămânerea definitivă a hotărârii,

prelevarea de probe biologice de la inculpatul B.C. în vederea introducerii

profilului genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare, urmând ca,

în baza art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, să fie informat inculpatul că

probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în

Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

În

baza art. 189 și art. 191 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a fost obligat

inculpatul B.C. la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

avansate de către stat, din care suma de 63 lei reprezentând contravaloarea

expertizei medico-legale nr. 193/E din 14 septembrie 2011 efectuată în cursul

urmăririi penale de către va fi avansată din fondurile speciale ale

Ministerului Justiției."

Pentru

a se pronunța în sensul celor de mai sus, prima instanță a reținut că în seara

zilei de 23 iulie 2011, inculpatul B.C. s-a hotărât să meargă, împreună cu

martorii N.S.G. și B.G. la o discotecă din municipiul Bârlad, județul Vaslui,

împrumutând, pentru deplasare, mașina cu numărul de înmatriculare X, aparținând

unui prieten de-al său. Întrucât B.G. avea o prietenă în municipiul Bârlad,

respectiv pe C.A.G., s-au hotărât să treacă și pe la aceasta, pentru a merge

împreună la discotecă. Ajungând în municipiul Bârlad, B.C., N.S.G. și B.G. au

mers acasă la numita C.A.G., după care s-au deplasat cu toții la discoteca

"P." din aceeași localitate, care avea contract de pază cu SC

"L.V." SRL Bârlad, al cărei administrator este martorul R.L.

În

aceeași seară de 23 iulie 2011, la discotecă a mers și R.L., în interes

personal, nu de serviciu, împreună cu fiul său, R.A.L., și cu opt invitați.

Întrucât firma al cărei administrator era trebuia să asigure și paza

discotecii, R.L. a vorbit cu echipajul de serviciu, din care făceau parte

vătămată B.Ș. și martorii Ș.C. și B.B., să fie atenți și la mașina lui, pe care

o parcase în fața discotecii, să nu îi fie zgâriată de tinerii care părăseau

discoteca.

Întrucât

discoteca avea amenajată și piscină, la un moment dat, tinerii aflați acolo au

început să sară în piscină, îmbrăcați și cu obiectele personale care le aveau

asupra lor, distrându-se. R.L., care era împreună cu invitații săi în

interiorul discotecii, văzând că tinerii se îmbulzesc către piscină, s-a

ridicat de la masă și a plecat împreună cu fiul său pe terasă, să vadă ce se

întâmplă, despărțindu-se de acesta la o distanță de aproximativ 10 metri și

uitându-se cum se distrau tinerii care săreau în piscină.

R.A.L.

stătea pe marginea piscinei, iar, în spatele său, stătea inculpatul B.C.,

așezat pe un șezlong, și, lângă el, în picioare, stăteau martorii N.S.G. și

B.G. B.C. a întins piciorul înspre R.A.L., cu gândul să îl împingă în piscină,

însă acesta s-a ferit și i-a spus inculpatului să nu îl împingă, întrucât are

un telefon mobil scump asupra sa și nu vrea să îl strice. În acel moment,

inculpatul a început să îi adreseze injurii, iar R.A.L. s-a dus către tatăl său

și i-a povestit ce s-a întâmplat. R.L. s-a dus către B.C. și l-a întrebat de ce

se ia de fiul său, solicitându-i să părăsească discoteca și să nu mai facă

scandal. A intervenit în discuție și N.S.G., care și-a cerat scuze în numele

prietenului său, spunându-i lui R.L. să îl ierte, că este în stare de ebrietate

și nu știe ce face, asigurându-l că vor părăsi discoteca. Toate aceste

evenimente se derulau în jurul orelor 04.00 - 04.30.

Inculpatul

și prietenii săi au plecat și, imediat, au plecat și R.L. cu fiul său. Mașina

lui R.L. era parcată peste drum de discotecă și, la distanță mică, era parcată

și mașina cu care venise inculpatul. În spatele mașinii lui R.L., era parcată

și mașina aparținând SC "L.V." SRL, în care se aflau partea vătămată

B.Ș. și cei doi colegi ai săi, toți trei fiind în timpul serviciului, echipați

corespunzător.

În

drum spre mașină, R.L. le-a mai spus o dată inculpatului și prietenilor săi să

plece acasă și să nu facă scandal, iar aceștia s-au îndreptat către mașina lor,

N.S.G. urcându-se la volan, iar B.G. pe bancheta din spate. Inculpatul B.C. a

deschis portiera din dreapta față și s-a aplecat, motiv pentru care R.L. a

crezut că își așază covorașul de la picioare și că va pleca, astfel încât nu a mai

dat importanță la ce face inculpatul și s-a întors cu fața spre mașina sa cu

gând să se urce la volan și să plece. Însă, inculpatul B.C. a luat din portiera

mașinii o sabie și s-a întors către R.L., îndreptându-se către acesta cu sabia

ținută pe lângă picior, moment în care a fost sesizat de partea vătămată B.Ș.,

care a sărit imediat din mașină și a fugit să îl apere pe R.L.

B.C.

a ridicat sabia deasupra capului, cu gând să îl lovească pe R.L., dar a

intervenit B.Ș., care l-a apucat de umeri pe șeful său și l-a trântit la

pământ, acesta căzând în genunchi. Prin această mișcare, B.Ș. l-a înlăturat pe

R.L. din calea loviturii, astfel că inculpatul B.C. a lovit cu sabia în gol.

Apoi, inculpatul a ridicat din nou sabia deasupra capului și a vrut să îl lovească

în cap pe B.Ș., însă acesta s-a apărat, parând lovitura cu mâna stângă, unde,

de altfel, a și fost tăiat. Întrucât în mâna dreaptă avea un spray lacrimogen

i-a pulverizat inculpatului în față, iar acesta a scăpat sabia din mână și a

pus mâinile în dreptul ochilor. Partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu pumnii

în zona abdomenului, cu gând să îl imobilizeze, însă nu i-a dat decât doi-trei

pumni, pentru că sângele a început să-i țâșnească puternic din mână și a

realizat că trebuie să meargă urgent la spital.

După

ce a căzut la pământ, R.L. a ridicat privirea să vadă ce se întâmplă și atunci

l-a văzut pe inculpat cum l-a atacat pe partea vătămată și l-a lovit cu sabia.

Și-a dat seama că ar fi putut să fie omorât, astfel încât, potrivit propriilor

declarații, în acel moment "a văzut negru în fața ochilor", s-a

ridicat de la pământ și i-a aplicat o lovitură cu piciorul lui B.C., peste

mâinile cu care își acoperise fața, precum și o lovitură de pumn, dar, imediat,

a intervenit R.A.L., care l-a tras pe tatăl său de acolo, să nu se implice în

conflict Văzând că lui B.Ș. îi țâșnește puternic sânge din mână, R.L. le-a spus

celor doi agenți de pază să-l ia și să-l ducă la spital. Aceștia au luat întâi

sabia și au pus-o în portbagaj, după care au dus partea vătămată la spital,

unde i s-au acordat îngrijiri medicale, iar R.L. a anunțat poliția și a dat

numărul de înmatriculare al mașinii cu care era inculpatul, astfel încât

organele de poliție l-au prins și oprit imediat în trafic.

Potrivit

raportului de expertiză medico-legală nr. 193/E/2011 din 14 septembrie 2011

întocmit de Serviciul Medico-Legal Județean Vaslui, partea vătămată B.Ș. a

prezentat o leziune traumatică de tipul plăgii tăiate, ce s-ar fi putut produce

prin lovire activă cu obiect tăietor, posibil un obiect de tipul unei săbii,

putând data din data de 24 iulie 2011 și necesitând 8 - 9 zile îngrijiri

medicale fără a pune în primejdie viața victimei.

Totodată,

potrivit certificatului medico-legal nr. 260 din 25 iulie 2011 întocmit de

Cabinetul Medico-Legal Bârlad, R.L. a prezentat leziuni, descrise în cuprinsul

certificatului ca fiind excoriații și echimoze la nivelul umărului stâng și al

genunchiului drept, ce ar fi putut produse prin lovire cu obiecte și mijloace

contondente, precum și de un plan dur, putând data din data de 24 iulie 2011 și

necesitând 4 - 5 zile îngrijiri medicale de la data producerii.

Pentru

a reține această situație de fapt, instanța a avut în vedere dispozițiile art.

63 C. proc. pen. (1968), care stipulează că probele nu au valoare prestabilită,

aprecierea fiecărei probe făcându-se de organul de urmărire penală sau de

instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul

aflării adevărului, precum și dispozițiile art. 75 C. proc. pen. (1968),

conform cărora "declarațiile părții vătămate.. făcute în cursul procesului

penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate

cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în

cauză".

S-a

considerat că principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanței de

judecată libertatea de a aprecia concludenta tuturor probelor, indiferent de

faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării

adevărului, consacrat de art. 3 C. proc. pen. (1968), impune să se dea valoare

acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă

adevărul. Criteriul determinant în aprecierea probelor îl constituie forța

acestora de a exprima adevărul, instanței revenindu-i răspunderea de a reține

și aprecia aceste probe, ținând cont de întregul material probator administrat

și nu doar de cele administrate nemijlocit în ședință publică. S-a apreciat că

nu se poate înțelege că probele administrate în cursul urmăririi penale au

valoare doveditoare numai în cursul acestei faze a procesului penal și numai în

vederea sesizării instanței.

Totodată,

instanța a arătat că simpla retractare sau modificare de către inculpați,

partea vătămată sau martori a unor declarații nu poate duce la înlăturarea, în

mod automat și nemotivat, a declarațiilor anterioare, cât timp acestea se

coroborează și cu alte probe ale dosarului și că nu există o ordine de

preferință între declarațiile succesive ale persoanei vătămate, inculpatului

sau martorului.

În

lumina acestor principii, prima instanță a coroborat declarația părții vătămate

B.Ș. din data de 24 august 2011 din faza de urmărire penală cu declarația

martorului R.L. din data de 24 august 2011 din faza de urmărire penală, ale

martorului R.A.L. din data de 24 iulie 2011 și 24 august 2011 din faza de urmărire

penală, precum și luând în considerare aspectele reliefate de procesul-verbal

din data de 24 iulie 2011 întocmit de Poliția municipiului Bârlad și de

Inspectoratul Județean de Jandarmi Vaslui, procesul-verbal de confruntare între

R.L. și B.C. în data de 24 iulie 2011 întocmit de Poliția municipiului Bârlad,

concluziile certificatului medico-legal nr. 262 din 25 iulie 2011 emis de

Cabinetul medico-legal Bârlad pentru partea vătămată B.Ș., planșele fotografice

privind aspectele fixate și urmele ridicate cu ocazia examinării criminalistice

corporale a părții vătămate, concluziile Raportului de expertiză medico-legală

nr. 193/E/2011 din 14 septembrie 2011 al Serviciului Medico-Legal Județean

Vaslui privind pe B.Ș., concluziile certificatului medico-legal nr. 260 din 25

iulie 2011 emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru martorul R.L.,

proces-verbal de conducere în teren din data de 24 iulie 2011 și planșele

fotografice privind aspectele fixate la data de 24 iulie 2011 cu ocazia

conducerii în teren a lui R.L. și B.C., planșele fotografice privind aspectele

fixate și urmele ridicate cu ocazia examinării în data de 6 septembrie 2011 a

corpului delict și actele medicale.

S-a

apreciat că susținerile părții vătămate din declarația dată în 24 august 2011

se coroborează cu aspectele reliefate în declarațiile din aceeași dată a

martorilor R.L. și R.A.L., iar modalitatea de derulare a faptelor, reținută în

actul de sesizare a instanței, dar și de Tribunal, este confirmată și de

constatările cuprinse în certificatul medico-legal nr. 260 din 25 iulie 2011

emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru martorul R.L., prin care s-au

constatat leziuni (la nivelul genunchiului drept, pe fața externă și deasupra

acestuia; pe fața anterioară umăr stâng și pe fața antero-exterioară coapsa

stângă), care ar fi putut fi produse prin lovire cu obiecte și mijloace

contondente, precum și de un plan dur, la data de 24 iulie 2011, și care

necesită 4 - 5 zile de îngrijiri medicale. Din acest certificat a rezultat că

leziunile martorului i-au fost produse prin izbire de către partea vătămată

B.Ș., care a reușit astfel să îl ferească pe R.L. din calea loviturii pe care

inculpatul B.C. intenționa să i-o aplice la acel moment, neputând fi vorba

despre leziuni care ar fi putut fi produse prin împiedicare și cădere (această

din urmă variantă fiind indicată de către martor în declarația din 24 iulie

2011 și în confruntarea, din aceeași zi, cu inculpatul). Totodată, în

declarația dată în fața instanței de judecată, partea vătămată a recunoscut existența

unei acțiuni de împingere a martorului R.L., fiind infirmată varianta căderii

acestuia, ca urmare a faptului că s-ar fi împiedicat de o bordură.

Din

actul medico-legal a rezultat și existența excoriațiilor la nivelul umărului

stâng, fiind astfel confirmate susținerile părții vătămate că l-a apucat pe

martorul R.L. de umăr și l-a izbit la pământ, pentru a îl feri din calea

loviturii pe care intenționa a i-o aplica inculpatul. Totodată, s-au mai

constatat leziuni la nivelul genunchiului drept, leziuni care ar fi putut fi

produse prin lovire cu obiecte și mijloace contondente, precum și de un plan

dur.

Tribunalul

a reținut că existența a două lovituri, iar nu a unei singure lovituri, este

confirmată de martorii R.L. și R.A.L., chiar din data de 24 iulie 2011. Astfel,

la momentul confruntării efectuată, în ziua respectivă, martorul R.L. a

precizat că inculpatul B.C. a luat o sabie din portiera dreapta față a mașinii,

cu ajutorul cărei a încercat să îl lovească în cap, moment în care s-a ferit,

s-a împiedicat de bordură și a căzut. Inculpatul a ridicat din nou sabia către

el, intervenind B.Ș. care a barat lovitura cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă

a folosit spray-ul din dotare către inculpat. În declarația dată în fața

instanței de judecată, martorul R.L. a afirmat că B.Ș. l-a apucat de guler și

l-a tras cu forța în jos, căzând la pământ, iar când a încercat a se ridica,

s-a împiedicat de bordură și a căzut din nou.

De

asemenea, în declarația din data de 24 iulie 2011, martorul R.A.L. a precizat

că inculpatul B.C. a luat o sabie din portiera dreapta față a mașinii, cu

ajutorul căreia a încercat să îl lovească pe R.L., care s-a ferit și a căzut,

împiedicându-se. A încercat a doua oară să îl lovească pe tatăl său,

intervenind B.Ș. care a barat lovitura cu mâna stângă, iar, cu mâna dreaptă a

folosit spray-ul din dotare către inculpat.

Tribunalul

a arătat anterior motivele pentru care nu poate fi reținută varianta conform

căreia martorul R.L. s-a împiedicat, în realitate acesta fiind izbit la pământ

de partea vătămată B.Ș. pentru a îl feri din calea loviturii aplicată de

inculpatul B.C.

Totodată,

s-a arătat că, deși în declarația dată în fața instanței de judecată, partea

vătămată B.Ș. a încercat a acredita ideea unei singure lovituri cu sabia din

partea inculpatului B.C., a învederat apoi că a avut două lovituri una la mână,

iar alta la pantalon - care era tăiat, deși, înainte de incident, pantalonul nu

era rupt sau tăiat, tăietura de la pantalon fiind de aproximativ 4 - 5

centimetri. Partea vătămată a încercat a justifica contradicția între indicarea

unei singure lovituri în fața instanței de judecată cu declarația din data de

24 august 2011, în care a menționat două lovituri, prin efectul loviturii

primite și a spray-ului lacrimogen, susțineri care nu pot fi primite, fiind

evidentă tentativa de a modifica realitatea faptică în favoarea inculpatului

B.C., astfel încât răspunderea penală a acestuia să fie diminuată sau chiar

înlăturată.

S-a

apreciat că, având în vedere declarațiile părții vătămate și ale martorilor din

data de 24 august 2011 coroborate cu concluziile certificatului medico-legal

nr. 260 din 25 iulie 2011 emis de Cabinetul medico-legal Bârlad pentru martorul

R.L., astfel cum a fost analizat deja, este, dincolo de orice dubiu, că nu

poate fi primită ipoteza existenței unei singure lovituri din partea

inculpatului, în condițiile în care este cert că martorul R.L. a fost împins

din calea unei lovituri cu sabia. A accepta existența unei singure lovituri ar

însemna a accepta că, în același timp, cu două mâini B.Ș. execută trei acțiuni

- împinge pe R.L., parează lovitura de sabie a lui B.C. și pulverizează spray

lacrimogen către acesta.

Tribunalul

nu a luat în considerare la stabilirea situației de fapt: declarația martorului

R.A.L., din fața instanței de judecată, care a afirmat că nu a văzut

incidentul, întrucât tocmai în acel moment își scăpase telefonul, întrucât este

în evidentă contradicție cu declarațiile date de același martor în cursul

urmăririi penale, apreciindu-se că justificarea oferită de către martor,

respectiv că a fost influențat în cadrul audierii de la Parchet, nu poate fi

primită de instanță, neexistând nicio probă în acest sens; declarațiile

martorei B.G. din faza de urmărire penală, în care aceasta a arătat că,

aflându-se la o distanță de aproximativ 50 - 60 de metri față de locul

desfășurării evenimentelor, a observat doar momentul în care inculpatul B.C. a

ridicat sabia deasupra capului și cum s-a pulverizat spray (24 august 2011) și

că se afla la o distanță de aproximativ 30 - 40 de metri, și că a observat cum

un tânăr, având în mână o sabie sau un cuțit, s-a îndreptat către un alt grup

de tineri. Tânărul a încercat să lovească pe un alt tânăr în cap, ridicând

cuțitul sau sabia, însă nu a reușit, fiindu-i pulverizat în față spray lacrimogen

(24 iulie 2011), întrucât față de distanța la care se afla, nu a avut

posibilitatea reală de a percepe derularea evenimentelor, care a avut loc, de

altfel, într-o succesiune foarte rapidă.

În

ceea ce privește declarațiile din 24 iulie 2011 ale martorilor Ș.C., B.B., R.L.

și ale părții vătămate B.Ș. - care ar lăsa impresia unei singure lovituri din

partea inculpatului B.C., acestea au fost înlăturate, întrucât sunt contrazise

de restul materialului probatoriu administrat în cauză, astfel cum a fost anterior

prezentat.

Tribunalul

a arătat că indicarea doar a unei lovituri ca aplicată de inculpatul B.C. a

fost determinată, cel mai probabil, de derularea foarte rapidă a evenimentelor

și de luarea depozițiilor la un moment în care evenimentele nu se sedimentaseră

în percepția persoanelor anterior indicate. De altfel, chiar în cursul

aceleiași zile, martorul R.L. a învederat existența a două lovituri, detaliind

ulterior desfășurarea evenimentelor, cu prilejul declarației dată în fața

procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui la o lună de

la momentul săvârșirii faptelor de către inculpat, situația fiind asemănătoare

și în cazul depoziției părții vătămate B.Ș.

Tribunalul

a constatat că nici depozițiile martorului B.B. nu creează instanței convingerea

că a perceput evenimentele în integralitatea lor, iar, raportat la momentul

săvârșirii faptelor, martorul a oferit din ce în ce mai puține detalii

referitor la evenimente. De asemenea, s-a constatat că martorii B.G. și N.S.G.

nu au perceput, în mod direct, evenimentul în care au fost implicați inculpatul

B.C., partea vătămată B.Ș. și martorul R.L. decât în partea finală a acestuia,

respectiv când B.C., aflat la pământ, a fost lovit.

Referitor

la poziția procesuală a inculpatului, în faza de urmărire penală, inițial, B.C.

a reclamat faptul că a fost lovit de persoane din anturajul părții vătămate

B.Ș. și al martorului R.L., că i s-a pulverizat în față un spray lacrimogen,

însă nu a avut asupra sa niciun obiect tăietor, de tipul sabiei, care a fost,

ulterior, predată organelor de poliție și nici nu a lovit pe nimeni cu vreun

astfel de obiect, recunoscând doar prezența unui box, a unei cozi de topor și a

unei bâte de baseball.

În

declarația din data de 26 septembrie 2011, în faza urmăririi penale, inculpatul

B.C. a revenit asupra declarației inițiale și a arătat că a luat din partea

dreapta față a mașinii o sabie, îndreptându-se către grupul de persoane în care

se afla și R.L., că este posibil să fi lovit cu această sabie pe partea

vătămată B.Ș., însă, nu își amintește exact modalitatea concretă în care s-au

desfășurat evenimentele în seara respectivă. De asemenea, inculpatul a

învederat și că pe drumul dinspre Galați către Bârlad a observat că în mașină

se aflau o sabie și un box.

În

fața instanței de judecată, inculpatul a solicitat judecarea în baza procedurii

speciale, reglementată de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

(1968), cerere respinsă de instanța de judecată cu motivarea că inculpatul nu a

recunoscut săvârșirea faptelor, astfel cum sunt descrise în actul de sesizare a

instanței. Inculpatul a susținut, în faza de judecată, că s-a îndreptat spre

grupul de persoane din care făceau parte atât R.L., cât și B.Ș., și că a lovit

cu sabia înspre acest grup, fără a viza vreo persoană anume.

S-a

apreciat că varianta inculpatului privind existența doar a unei singure

lovituri cu sabia, îndreptată către R.L. și parată de B.Ș., este infirmată însă

de materialul probatoriu administrat în cauză, în realitate inculpatul lovind

de două ori cu sabia și vizând atât extremitatea cefalică a martorului R.L.

(lovitură care nu și-a atins ținta, ca urmare a reacției rapide a părții

vătămate B.Ș., care l-a trântit la pământ pe martor), cât și a părții vătămate

B.Ș. pentru cea de-a doua lovitură.

În

drept, s-a apreciat că faptele inculpatului B.C. de a lovi cu o sabie înspre

capul părții vătămate B.Ș., cu intenția de a îi produce leziuni care să cauzeze

decesul, precum și portul unei săbii, într-un loc public, întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunilor de tentativă la omor calificat, prevăzută de

art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

(1969), și de port fără drept de armă albă, prevăzută de art. 2 alin. (1) pct.

1 din Legea nr. 61/1991, modificată și republicată, ambele cu aplic. art. 33

lit. a) C. pen. (1969).

S-a

arătat că, chiar dacă leziunea produsă părții vătămate B.Ș. nu a pus în

primejdie viața acesteia, încadrarea juridică a faptei este cea de tentativă la

infracțiunea de omor calificat, ca urmare a obiectului vulnerant folosit de

inculpat (o sabie, cu o lungime totală de 55 de cm, cu lungimea lamei de 40 de

cm și lățimea lamei de 4 centimetri) - obiect care este capabil să suprime

viața unei persoane, a zonei vizate (capul părții vătămate), executarea a două

lovituri, într-un interval de timp extrem de scurt, către zone vitale a două

persoane diferite, toate aceste elemente conducând către intenția inculpatului

de a suprima viața părții vătămate și nu doar de a îi produce leziuni.

Împrejurarea

că partea vătămată a reacționat prompt la agresiune, ca urmare a pregătirii

sale (agent de pază, antrenat pentru înfruntarea unor situații asemănătoare) și

a faptului că nu era sub influența băuturilor alcoolice, spre deosebire de

inculpat, a întărit convingerea instanței că încadrarea juridică a faptei

comisă în dauna părții vătămate B.Ș. este de tentativă la infracțiunea de omor

calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 alin.

(1) lit.  i) C. pen. (1969). Partea vătămată și-a salvat nu numai viața, ci și

brațul stâng, întrucât a blocat lovitura în faza ei incipientă, când nu apucase

să prindă suficientă forță pentru a cauza leziuni mai grave. Or, acest lucru nu

înseamnă însă că lovitura aplicată nu a fost una de intensitate deosebită.

S-a

constatat că prima lovitură îndreptată către R.L. nu și-a atins ținta, pentru

că partea vătămată B.Ș. a reacționat foarte repede și l-a trântit la pământ pe

martor. Or, atâta timp cât inculpatul a ridicat sabia deasupra capului și a

început acțiunea de lovire, este foarte clar că nu putea viza o altă zonă decât

cea a extremității cefalice a martorului R.. Dacă inculpatul ar fi intenționat,

de exemplu, să îl lovească pe martor în zona membrelor, ar fi ales o altă

modalitate de acțiune.

S-a

arătat că fapta constituie tentativă la infracțiunea de omor calificat,

indiferent dacă, potrivit actelor medico-legale, leziunile traumatice au pus

sau nu în primejdie viața victimei, întrucât existența tentativei la

infracțiunea de omor nu este condiționată de punerea în primejdie a vieții.

Noțiunea de punere în primejdie a vieții, utilizată în actele medico-legale,

privește aspectele medicale, în timp ce tentativa la infracțiunea de omor,

aspectele juridice.

Deși

cele două lovituri de sabie au fost îndreptate împotriva a două persoane diferite,

luând în considerare faptul că urmărirea penală, în integralitatea ei, s-a

desfășurat doar raportat la partea vătămată B.Ș., intenția procurorului,

concretizată în actul de sesizare a instanței, fiind de a trimite în judecată

pe inculpatul B.C. doar în privința acestei fapte, și ținând cont și de

dispozițiile art. 317 C. proc. pen. (1968), Tribunalul s-a limitat la a

considera corectă încadrarea juridică a faptei săvârșită de B.C. împotriva lui

B.Ș.

Față

de toate considerentele expuse anterior, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968),

a respins ca nefondată cererea formulată de inculpatul B.C., prin apărător

ales, de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor

calificat prevăzută de art. 20 C. pen. (1969) raportat la art. 174, 175 lit. i)

C. pen. (1969) în infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art.

180 alin. (2) C. pen. (1969).

În

ceea ce privește apărarea inculpatului că sabia nu îi aparținea, Tribunalul a

arătat că pentru existența infracțiunii de port fără drept de armă albă

prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 nu este necesar ca

arma albă să fie proprietatea inculpatului.

Reținând

vinovăția inculpatului în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor

sus-menționate, instanța l-a condamnat la câte o pedeapsă cu închisoarea în

limitele prevăzute de textul incriminator, la alegerea și individualizarea

pedepselor avându-se în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969),

limitele pedepsei prevăzute de 175 C. pen. (1969), reduse conform art. 20 C.

pen. (1969) (închisoare de la 7 ani și 6 luni la 12 ani și 6 luni și

interzicerea unor drepturi), și de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr.

61/1991- respectiv închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, împrejurările

concrete în care au fost săvârșite faptele, gradul concret de pericol social al

acestora, persoana inculpatului și împrejurările care atenuează sau agravează

răspunderea penală.

Astfel,

tribunalul a reținut în favoarea inculpatului B.C. .Cristian circumstanțele

atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. b) - în ceea ce privește

tentativa la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C.pen, (1969)

raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969) (ca urmare a

achitării integrale a pretențiilor părții civile B.Ș. în cuantum de 50.000 lei,

încă din cursul urmăririi penal) și de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) - în

privința ambelor infracțiuni (având în vedere vârsta inculpatului, faptul că

s-a prezentat la termenele fixate de către instanța de judecată, relațiile

actuale existente între inculpat și partea vătămată, care s-au împăcat) și, ca

efect al reținerii acestora, făcând aplicarea și a dispozițiilor art. 76 alin.

(1) lit. e) teza I C. pen. (1969) (în ceea ce privește infracțiunea de port

fără drept de armă albă) și art. 76 alin. (2) C. pen. (1969) (în ceea ce

privește tentativa la infracțiunea de omor calificat), a coborât pedepsele sub

minimul special prevăzut de lege pentru faptele comise.

Tribunalul

a apreciat că doar executarea pedepsei în regim de detenție este de natură să

asigure realizarea scopurilor prevăzute de art. 52 C. pen. (1969), fiind

respectat și principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei

și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată, pe

de altă parte, în acest sens având în vedere împrejurările concrete ale

săvârșirii faptelor (în public, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, prin

folosirea unei săbii), gradul de pericol social al acestora, atitudinea

nesinceră manifestată de inculpat pe parcursul desfășurării procesului penal

(aspect care face dovada faptului că nu a conștientizat gravitatea acțiunilor

sale), urmările care s-ar fi putut produce - respectiv moartea a două persoane,

faptul că nu se află la prima întâlnire cu legea penală.

Totodată,

s-a reținut că inculpatul B.C. a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă

rezultantă de 2 ani de închisoare, cu aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen.

(1969), pentru săvârșirea unei infracțiuni prevăzută de art. 321 alin. (2) C.

pen. (1969), dar și pentru săvârșirea unei infracțiuni de violență, respectiv

infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen. (1969). S-a

arătat că, deși este adevărat s-a împlinit termenul de reabilitare de drept cu

privire la această condamnare aplicată inculpatului B.C., această împrejurare

prezintă importanță pentru că reflectă periculozitatea pe care o prezintă

inculpatul, apetența acestuia pentru săvârșirea infracțiunilor de violență.

Față

de reținerea circumstanțelor atenuante în privința inculpatului în prezenta

cauză și raportat la dispozițiile art. 76 alin. (3) C. pen. (1969), instanța nu

a aplicat inculpatului nicio pedeapsă complementară, însă raportat la cauza

Hirst contra Marii Britanii și în baza prevederilor art. 71 C. pen. (1969)

privind pedeapsa accesorie, a interzis inculpatului pe durata executării

pedepsei aplicate exercitarea dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și anume dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în

funcții elective, precum și a dreptului prevăzut la litera b) acela de a ocupa

o funcție implicând exercițiul autorității de stat, față de soluția de

condamnare instanța considerându-l nedemn de exercitarea acestor drepturi.

Constatând

incidența art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea de

la inculpatul B.C. a sabiei cu inscripția AK-47 CCCP, corp delict folosit la

comiterea infracțiunii, aflat la Camera de corpuri delicte a instanței și

înregistrat la poziția nr. 40/2012 din Registrul de corpuri delicte al

Tribunalului Vaslui.

Sub

aspectul laturii civile, a luat act că inculpatul B.C. a achitat părții civile

B.Ș., în cursul urmăririi penale, suma de 50.000 lei cu titlul de daune morale

și a constatat că partea vătămată B.Ș. nu a mai formulat alte pretenții civile

în cursul judecății.

În

baza art. 14 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen.

(1968), coroborat cu art. 998 și urm. C. civ., constatând întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale, a obligat pe inculpatul B.C. la plata sumei de

24,63 lei cu.titlu de despăgubiri materiale către partea civilă Spitalul

Municipal de Urgență "E.B." din Bârlad.

Constatând

culpa procesuală a inculpatului, în baza art. 189 și art. 191 alin. (1) C.

proc. pen. (1968), a obligat pe inculpatul B.C. la plata sumei de 800 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat, din care suma de 63 lei

reprezentând contravaloarea expertizei medico-legale nr. 193/E din 14

septembrie 2011 efectuată în cursul urmăririi penale de către s-a dispus a fi

avansată din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.

În

termen legal, hotărârea a fost apelată de inculpatul B.C., arătându-se că

urmărirea penală este nelegală întrucât nu a fost făcută de procuror; că nu s-a

efectuat expertiză psihiatrică în condițiile art. 117 alin. (1) C. proc. pen.

(1968); că nu există un proces verbal de sesizare din oficiu, respectiv a unui

procuror, în condițiile art. 209 alin. (3) C. proc. pen. (1968), ori de organul

de cercetare penală; că începerea urmăririi penale s-a făcut nelegal; că nu au

fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului; că

plângerea părții vătămate nu a fost făcută pentru tentativă de omor; că s-a

întocmit un proces verbal în care s-a consemnat că este cercetat pentru o faptă

de lovire și în acest context a dat declarație; că abia în luna septembrie 2011

i s-a adus la cunoștință că este cercetat pentru o faptă de tentativă de omor;

că actele de urmărire penală efectuate până la acea dată sunt lovite de

nulitate; că s-au efectuat acte procedurale în faza actelor premergătoare și ca

atare probele administrate anterior datei de 24 august 2011 nu pot constitui

mijloace de probă; că întreaga urmărire penală trebuia efectuată de procuror,

cu excepția situațiilor prevăzute de art. 213 C. proc. pen. (1968); că

urmărirea penală și sesizarea instanței s-a făcut nelegal; că în mod greșit s-a

reținut existența faptei de port fără drept de armă albă; că anterior

incidentului inculpatul nu a avut asupra lui o sabie; că față de probele

administrate ilegal, greșit s-a dispus condamnarea inculpatului; că situația de

fapt reținută de instanță este contrazisă de probele administrate; că în mod

greșit instanța de fond a reținut ca victime două persoane, încălcându-se

astfel disp. art. 317 C. proc. pen.; că instanța a depășit limitele investirii

prin acrul de inculpare.

Prin

Decizia penală nr. 169 din 15 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași,

secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins ca nefondat apelul

declarat de inculpatul B.C. împotriva Sentinței penale nr. 41 din 20 februarie

2013 a Tribunalului Vaslui, care a fost menținută, fiind obligat apelantul la

plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de prim control judiciar a arătat că Tribunalul

a reținut o situație de fapt conformă cu probele administrate, a interpretat

corect dispozițiile legale incidente în cauză și a aplicat o pedeapsă

individualizată cu luarea în considerație a tuturor criteriilor generale

enumerate la art. 72 C. pen. (1969).

S-a

arătat că față de fapta reținută în sarcina inculpatului, tentativă de omor

calificat, în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 117 alin. (1) C. proc.

pen. (1968), expertiza psihiatrică fiind obligatorie numai în cazul faptelor de

omor deosebit de grav.

Totodată,

s-a constatat că actele întocmite de organele de cercetare penală în data de 24

iulie 2011, au avut la bază denunțul formulat de numitul P.F., procesele

verbale întocmite ca urmare a acestui denunț, declarația și plângerea părții

vătămate, declarația inculpatului, s-au făcut în aplicarea dispozițiilor art.

213 C. proc. pen. (1968), dispoziții care obligă organele de urmărire penală la

efectuarea acelor ce nu suferă amânare, chiar dacă urmărirea penală se

efectuează de procuror. După înaintarea acestor acte la procuror, la data de 24

august 2011, s-a întocmit proces verbal de consemnare a plângerii părții

vătămate, s-a dispus prin rezoluție începerea urmăririi penale și s-au

administrat probe în faza de urmărire penală, respectiv declarația părții

vătămate B.Ș., planșele foto, expertiza medico-legală, declarația inculpatului,

declarație prin care recunoaște fapta, declarațiile martorilor R.A.L., B.G.,

N.S.G., B.G., B.B., înscrisuri, probe care au stat la baza întocmirii rechizitoriului

și sesizării instanței de judecată.

S-a

apreciat că nu are relevanță dacă partea vătămată a făcut, ori nu, referire în

plângere la încadrarea juridică a faptei, în plângere a fost descrisă fapta așa

cum a perceput-o partea vătămată.

În

condițiile în care probele s-au administrat după începerea urmăririi penale, la

data de 24 august 2011, s-a arătat că nu se poate reține că probele

administrate până în luna septembrie 2011 sunt lovite de nulitate.

Din

probe a rezultat că inculpatul deținea o sabie în mașină, însuși acesta prin

declarația dată în cursul procesului penal recunoscând că a lovit cu aceasta.

Totodată,

s-a constatat că probele administrate în cursul urmăririi penale și a judecății

au fost legal administrate, din coroborarea lor rezultând existența faptelor și

vinovăția inculpatului.

S-a

mai arătat că prima instanță a reținut doar ca aspect, că ar fi fost incidente

dispozițiile art. 176 lit. b) C. pen. (1969), dar nu a luat în considerație

această încadrare juridică, având în vedere că urmărirea penală s-a făcut doar

în raport de partea vătămată B.Ș.

Pentru

aceste motive, în lipsa unor aspecte de fapt sau de drept ce ar putea fi luate

în considerație din oficiu, în baza art. 379 lit. b) C. proc. pen. (1968),

apelul declarat de inculpatul B.C. a fost respins ca nefondat.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.C., invocând

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

9

C. proc.

pen. (1968) și solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei săvârșite de

inculpat din tentativă la infracțiunea de omor în infracțiunea de loviri sau

alte violențe, întrucât nu a existat intenția de a suprima viața unei persoane,

sens în care s-a făcut trimitere la probatoriul administrat în cauză,

arătându-se că evaluarea acestuia nu a fost realizată în mod corespunzător de

instanțele de judecată. De asemenea, în raport de declarația părții vătămate

s-a apreciat că se impune încetarea procesului penal în baza art. 16 lit. g) C.

proc. pen.

Totodată,

s-a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile în conformitate cu

dispozițiile art. 5 C. pen., apreciind că în noua lege fapta trebuie încadrată

în dispozițiile art. 32 C. pen. raportat la art. 188 C. pen. ca urmare a

dezincriminării agravantei prevăzute de art. 175 lit. i) C. pen. (1969), iar

pedeapsa trebuie reindividualizată în raport de condițiile concrete în care a

avut loc fapta, persoana inculpatului și ansamblul probator administrat în

cauză, impunându-se suspendarea executării acesteia.

Aplicarea

dispozițiilor art. 5 C. pen. s-a solicitat și cu privire la infracțiunea

prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, apreciindu-se că în

noua reglementare este incriminată de dispozițiile art. 372 alin. (1) lit. a)

C. pen. însă, și cu privire la această faptă s-a apreciat că nu s-a dovedit

existența laturii obiective a infracțiunii, respectiv portul sabiei,

considerându-se că este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen. (1968).

Examinând

recursul declarat de inculpatul B.C., Înalta Curte apreciază că acesta este

întemeiat însă doar în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Prealabil

verificării temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte arată că, deși la

data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul

de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C.

proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a

desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile

art. 385

1

- art. 385

19

din legea de procedură penală

anterioară, având în vedere dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin.

(1) din Legea nr. 255/2013.

Analizând

actele dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată

la data de 15 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie

2013), situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de

recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. (1968), astfel cum au

fost modificate prin actul normativ sus menționat.

1.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale

de atac ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. (1968) stabilește în

alineatul 2 că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor

de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar,

că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici

recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se

încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe

această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele

încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ

reglementate de art. 385

9

C. proc. pen. (1968).

Instituind,

totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc.

pen. (1968) prevede în alin. (2

1

), că instanța de recurs nu poate

examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. (1968), dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre

aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului

termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu

singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. (1968), se iau în considerare din oficiu.

În

ce privește cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct.

12 și pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), invocate de recurentul inculpat

în cuprinsul cererilor scrise depuse de apărători, se constată că acestea au

fost menținute și nu au suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin

Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

în noua redactare, au fost excluse din categoria motivelor de recurs care se

iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinate de

către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale

prevăzute de art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Verificând

îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că doar apărătorul desemnat din

oficiu pentru inculpat a depus în termenul legal motivele de recurs (în care a

invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. 1968), apărătorii aleși motivând calea de atac după primul termen

de judecată acordat în cauză (13 martie 2014), respectiv la 2 și 9 mai 2014,

situație în care, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385

10

alin. (2

1

) C. proc. pen. (1968), precum și de cele ale art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

2/2013 nu va proceda la analizarea criticilor circumscrise de aceștia cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen. (1968).

Totuși, Înalta Curte nu poate să nu observe că prin susținerile vizând

neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor, se tinde către

modificarea situației de fapt reținute de instanțele inferioare, situație care

oricum nu poate fi încadrată în cazul de casare invocat, putând fi analizată,

anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 2/2013, doar în ipoteza unei

grave erori de fapt, prin prisma motivului prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. (1968), care însă a fost abrogat.

Prealabil

verificării temeiniciei celorlalte susțineri, se impune a se analiza dacă, din

punct de vedere formal, aspectele invocate pot fi examinate de instanța de

ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menționat, având în

vedere modificările aduse dispozițiilor art. 385

9

C. proc. pen.

(1968) prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești.

Astfel,

se observă că prin acest act normativ s-a realizat o nouă limitare a devoluției

recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au

fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de

recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen.

(1968), intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare,

fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul

recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de

drept.

În

ceea ce privește încadrarea juridică a faptei penale, Înalta Curte opinează în

sensul că, deși cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct.

17 C. proc. pen. (1968) a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, se impune

analizarea criticilor referitoare la acest aspect prin prisma motivului de

recurs reglementat de pct. 17

2

al textului de lege menționat, însă

numai în ipoteza în care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către

recurent greșita aplicare a normei de incriminare, din punct de vedere al

corespondenței dintre aceasta și situația de fapt stabilită de instanțele

inferioare.

Reprezentând

o chestiune de drept, încadrarea juridică a faptei poate fi supusă controlului

de legalitate în recurs și poate fi modificată pe această cale, în cadrul

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), cu condiția, însă, ca fapta sau faptele să fie primite de

instanța de ultim control judiciar așa cum au fost stabilite în mod suveran de

instanțele de fond, examinarea situației de fapt deja reținută în cauză

(constatarea existenței sau inexistenței faptei, precum și a tuturor

împrejurărilor de fapt) și eventuala modificare a acesteia nemaiputând forma

obiectul judecății în recurs, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr.

2/2013.

Invocând

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), recurentul inculpat B.C. a susținut, în esență, că

analiza probelor de la dosar conduce la concluzia că fapta nu a fost comisă cu

intenția prevăzută de lege pentru existența tentativei la infracțiunea de omor.

în sprijinul acestei afirmații s-a făcut trimitere la concluziile raportului

medico-legal, certificatului medico-legal și la o parte din declarațiile luate

pe parcursul soluționării cauzei.

Or,

prin aceste susțineri făcute în cuprinsul motivelor de recurs, prin care se

contestă o parte din probele administrate în cauză, se tinde, în realitate, la

modificarea situației de fapt reținută de Tribunal și Curtea de apel,

recurentul încercând, practic, să acrediteze ideea că, întrucât activitatea sa

a fost îndreptată împotriva unei alte persoane, vinovăția trebuie raportată

numai cu privire la aceasta nu și în ceea ce o privește pe partea vătămată, în

raport cu care sunt întrunite doar elementele constitutive ale infracțiunii de

loviri sau alte violențe, aspecte care nu se încadrează, însă, în cazul de

casare menționat, putând fi circumscrise eventual motivului de recurs de la

pct. 18 al art. 385

9

C. proc. pen., în redactarea anterioară

intrării în vigoare al Legii nr. 2/2013. Însă, în realizarea scopului de a

include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai

aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menționat,

situație în care criticile formulate de recurent nu mai pot face obiectul

examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, judecata în recurs

limitându-se, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, doar la chestiuni

de drept, nu și la erori de fapt cum sunt cele invocate de inculpat.

Pe

de altă parte, Înalta Curte constată că, în raport cu situația de fapt reținută

de instanțele inferioare, respectiv, într-un loc public, inculpatul B.C. a

lovit cu o sabie (obiect capabil să suprime viața unei persoane) înspre capul

părții vătămate B.Ș. (zonă vitală), cu intenția de a produce leziuni care să

cauzeze decesul, încadrarea juridică a faptei este corectă, pentru reținerea

tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen.

(1969) raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. (1969), pentru

existența acesteia nefiind necesar ca leziunile produse să pună în primejdie

viața victimei.

În

ceea ce privește susținerile apărării în sensul reindividualizării pedepsei sau

a modalității de executare a acesteia în raportat de condițiile concrete în

care a avut loc fapta, persoana inculpatului, ansamblul probelor administrate

în cauză, se constată că acestea se puteau circumscrie cel mult cazului de

casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

(1968), care în conformitate cu prevederile art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen. (1968) poate fi invocat din oficiu. însă, ca urmare a modificărilor

intervenite prin Legea nr. 2/2013, aceste susțineri nu mai pot forma obiectul

examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție în calea de atac a

recursului, potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

(1968), atâta timp cât nu au fost invocate erori de drept, care să pună în

discuție conformitatea cu legea a hotărârilor atacate, ci doar chestiuni ce țin

de aprecierea judecătorului asupra i