ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 607/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la data de 14.08.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Județului Timiș, anularea deciziei de validare nr. 4232/04.05.2017, emisă de Vicepreședintele ANRP; anularea hotărârii nr. 1007 privind propunerea de respingere a acordării de despăgubiri/compensații în temeiul Legii nr. 290/2003 pentru bunurile deținute în localitatea Tătărăști, județul Cetatea Albă de către B. și C., emisă de Instituția Prefectului județului Timiș - Comisia Județeană pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003; obligarea pârâtei de rang 2 la emiterea unei hotărâri privind propunerea de aprobare a cererii privind acordarea de despăgubiri/compensații în temeiul Legii nr. 290/2003 pentru bunurile deținute în localitatea Tătărăști, județul Cetatea Albă de către B. și C.; obligarea pârâtei de rang 1 la validarea hotărârii descrise sub capătul 3 al prezentei cereri de chemare în judecată și, în consecință, la acordarea de compensații bănești pentru bunurile menționate.

În drept, s-au invocat prevederile art. 2 alin. (1), (2), (3) și 4 din Normele metodologice din 30.08.2006 la Legea cu nr. 290/2003; art. 8 din Legea cu nr. 164/2014.

La data de 21.05.2019, reclamantul a depus o precizare de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul acțiunii introductive în petitele 3 și 4, respectiv petitul 3, obligarea pârâtei de rang 2 la emiterea unei hotărâri privind propunerea de aprobare a cererii reclamantului privind acordarea de despăgubiri/compensații în temeiul Legii nr. 290/2003 pentru bunurile deținute în localitatea Tătărăști, județul Cetatea Alba de către D. și E., petitul 4 obligarea pârâtei de rang 1 la validarea hotărârii descrise sub capătul 3 al prezentei cereri de chemare în judecată și, în consecință, la acordarea de compensații bănești reclamantului pentru bunurile deținute în localitatea Tătărăști, județul Cetatea Albă de către D. și E..

Prin sentința nr. 792/PI/04.06.2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis cererea astfel cum a fost formulată și precizată; a dispus anularea deciziei de validare nr. 4232/04.05.2017 și a hotărârii privind propunerea de respingere a acordării despăgubirilor/compensații în temeiul Legii nr. 290/2003 pentru bunurile deținute în localitatea Tătărăști, județul Cetatea Albă de către B. și C., nr. 1007/15.09.2016 din dosarul nr. x/2011; a obligat pârâta Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Județului Timiș să emită o hotărâre privind propunerea de aprobare a cererii reclamantului privind acordarea de despăgubiri/compensații în temeiul Legii nr. 230/2003 pentru bunurile deținute în localitatea Tătărăști, județul Cetatea Albă de către D. și E..

Prin decizia nr. 274/18.12.2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul pârâtei împotriva sentinței; a respins cererea intimatului reclamant de obligare a apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Pârâta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1 din Legea nr. 290/2003 și art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 164/2014, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a învederat că instanța de apel nu a făcut o analiză riguroasă și amănunțită a cauzei deduse judecății, arătând că nu poate împărtăși opinia acesteia potrivit căreia motivul de apel cu privire la refugiul proprietarilor C. și B. este neîntemeiat, în condițiile în care, în susținerea acestuia, s-a precizat că la data refugiului, bunicii F. erau decedați.

A menționat că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri fără îndeplinirea celor trei condiții cumulative prevăzute de lege, și anume: dovada calității de moștenitori ai solicitanților față de foștii proprietari ai bunurilor; dovada decesului înainte de refugiu, dovada calității de refugiați/deportați a foștilor proprietari, precum și dovada că autorii au deținut în proprietate bunurile pentru care solicită despăgubiri la momentul refugiului/deportării.

Așadar, în opinia recurentei, pentru a putea beneficia de despăgubiri asupra bunurilor proprietarilor C. și B., intimatul-reclamant ar fi trebuit să facă dovada decesului autorilor săi înainte de refugiul din anul 1944, să probeze transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate în patrimoniul numiților D. și E. și, nu în ultimul rând, să dovedească refugiul acestora, prin înscrisuri, astfel cum dispune art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Recurenta a criticat și faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept cu privire la înscrisurile care atestă dreptul de proprietate și în care sunt identificați titularii acestui drept.

Prin prisma art. 4 din Legea nr. 164/2014, recurenta a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că D. și E. nu sunt titularii dreptului de proprietate, declarațiile martorilor G. și H. neputând suplini înscrisurile care atestă dreptul de proprietate al foștilor proprietari, C. și B.. Astfel, în mod eronat, s-a reținut că petenta F. a solicitat despăgubiri pentru bunurile lăsate de părinții săi în Basarabia.

O altă critică a vizat faptul că nu au fost respectate dispozițiile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 164/2014, potrivit cărora dovada calității de moștenitor se face prin certificat de moștenitor, prin certificat de calitate de moștenitor sau prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care se atestă această calitate.

Or, la dosarul administrativ, reclamantul a depus acte de stare civilă și nu vreunul din actele prevăzute de textul legal anterior menționat.

Actele de stare civilă atestă calitatea de succesibil, astfel cum este definită noțiunea de art. 100 alin. (2) C. civ., de persoană cu vocație succesorală la moștenirea lăsată, iar nu pe aceea de moștenitor.

Nu în ultimul rând, dispozițiile Legii nr. 290/2003 și ale Hotărârii Guvernului nr. 1120/2006, în forma în vigoare la data depunerii cererilor de despăgubire, făceau referire la moștenitorii legali și moștenitorii testamentari și nu la succesibili.

Recurenta a considerat, astfel, că în mod eronat curtea de apel a reținut că petenta F. a solicitat despăgubiri pentru bunurile lăsate de părinții săi în Basarabia (acestea provenind în parte din moștenirea tatălui D.), întrucât prin cerere s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile deținute de C. și B..

Recurenta a susținut, de asemenea, că nu poate fi primită motivarea instanței de apel cu privire la alți moștenitori ai proprietarului C.. A solicitat a se constata că foștii proprietari au avut și alți descendenți în afară de D., bunicul reclamantului. Mai mult decât atât, antecesoarea reclamantului, F., în cererea nr. x din 16 martie 2004 a făcut referire la alți moștenitori care ar putea solicita eventuale despăgubiri.

Recurenta a criticat și faptul că instanța de apel a reținut greșit că, prin cererea de apel, ANRP nu putea opune decăderea reclamantului din dreptul de a completa dosarul administrativ cu înscrisuri doveditoare peste termenul de 120 de zile prevăzute de Legea nr. 164/2014.

În opinia recurentei, termenul de 120 de zile în care reclamantul avea posibilitatea de a completa dosarul administrativ, prevăzut de legea specială, este un termen de decădere de ordine publică, așa cum prevăd dispozițiile art. 12 alin. (1)-(3) din Legea nr. 164/2014, iar art. 2549 alin. (2) C. civ. stipulează în sensul că părțile nu pot renunța, nici anticipat și nici după începerea cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică.

Făcând aplicarea art. 2550 coroborat cu art. 2513 C. civ., potrivit recurentei, în speța supusă analizei, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, întrucât, având caracter de ordine publică, decăderea putea fi invocată de oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, în orice stadiu al procesului.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 05.10.2020, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-a depus punct de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea de ședință din 27.01.2021, recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată pentru soluționare la data de 24.03.2021.

La data de 15.06.2020, data poștei, în termen legal (în raport de prevederile Decretului nr. 195 din 16 martie 2020 prin care s-a dispus instituirea stării de urgență pe teritoriul României pe o perioadă de 1 lună de zile și ale Decretului nr. 240 din 15 aprilie 2020 prin care s-a prelungit această stare de urgență cu încă 30 de zile, art. 41 și art. 42 alin. (6) și (7), respectiv art. 62 și art. 63 alin. (11) și 12), intimatul -reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei atacate, care este, în opinia sa, legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A susținut că a probat calitatea sa de moștenitor al bunurilor ce au aparținut bunicilor D. și E..

Potrivit reclamantului, dispozițiile legale invocate de recurentă privind dovada calității de moștenitor se referă strict la titularii cererilor de acordare de despăgubiri și nu la modurile de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase abandonate la momentul refugiului.

A precizat că au formulat cereri de despăgubiri, atât mama sa, F., cât și bunica E. și au depus toate actele ce au fost solicitate suplimentar în dosarul administrativ. A menționat că toate actele depuse au fost obținute cu greu din Ucraina și, deși, nu s-a depus certificatul de moștenitor, prin probele administrate la instanțele de fond s-a dovedit că bunicul său a acceptat tacit moștenirea și a posedat până în 23 martie 1944 toate bunurile moștenite de la părinții săi. Totodată, a susținut că a făcut dovada îndeplinirii cumulative a celor trei condiții pentru obținerea despăgubirilor. Dat fiind faptul că refugierea cetățenilor români s-a făcut în mare grabă și în mod neorganizat, documentele de stare civilă și de proprietate deținute de aceștia rămânând în teritoriile ocupate, legiuitorul, prin art. 4 din Legea nr. 164/2014, a dispus ca cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene să se analizeze și să se soluționeze pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații de martori.

Deci, în opinia intimatului-reclamant, proba testimonială este o probă complementară și nu o posibilitate alternativă de probă, cum a susținut recurenta.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs se învederează interpretarea și aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor Legii nr. 164/2014 și Legii nr. 290/2003 privind îndeplinirea/neîndeplinirea condițiilor prevăzute de aceste acte normative pentru acordarea despăgubirilor.

În acest sens, recurenta a arătat că proprietarii bunurilor referitor la care se solicită despăgubiri sunt numiții C. și B.; că reclamantul trebuia să facă dovada transmiterii dreptului de proprietate de la aceștia la numiții D. și E. (aspect care nu a fost probat); că la dosar au fost depuse în probațiune acte de stare civilă, iar nu actele prevăzute de Legea nr. 164/2014 (certificat de moștenitor, certificat de calitate de moștenitor, hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă); că solicitarea de despăgubire a vizat bunurile deținute de către C. și B.; că în mod greșit s-a apreciat, de către instanța de apel că nu se poate opune decăderea reclamantului din dreptul de a mai completa dosarul administrativ în această etapă procesuală, întrucât o astfel de decădere este de ordine publică și poate fi invocată de oricare dintre părți în orice stadiu al procesului.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanțele anterioare au apreciat, în mod corect, îndeplinirea condițiilor prevăzute de legile speciale în materie privind acordarea de despăgubiri în cauza pendinte.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, "Cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile acestei legi".

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, "Sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și moștenitorii legali, până la gradul IV inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetățenia română. Dovada calității de moștenitor se face prin certificatul de moștenitor, prin certificatul de calitate de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă care atestă această calitate".

Așa cum rezultă din cererea formulată de antecesoarea reclamantului (mama sa, F.), rezultă că aceasta a solicitat despăgubiri și compensații conform Legii nr. 290/2003, arătând faptul că împreună cu părinții săi, D. și E., s-a refugiat din teritoriile românești ocupate de URSS, familia părăsind Basarabia în 1940, în 1941 familia s-a întors pentru nașterea sa, apoi în 25 martie 1944, familia a părăsit definitiv teritoriul ocupat.

Intimatul-reclamant a făcut dovada că este succesorul mamei sale, F., conform certificatului de moștenitor depus în copie semnată pentru conformitate cu originalul; a făcut dovada că F. a solicitat despăgubiri pentru bunurile lăsate de părinții săi în Basarabia, unele din acestea fiind dobândite direct de părinții petentei, iar altele dobândite prin moștenire; a făcut dovada că petenta F. este succesoarea părinților săi, D. și E. (conform certificatelor de moștenitor depuse în copie semnată pentru conformitate cu originalul la , dosar tribunal).

Așadar, autoarea reclamantului, mama sa, F. a solicitat acordarea de despăgubiri după părinții săi, D. și E., iar nu după bunicii C. și B. care, așa cum rezultă din adeverințele de arhivă eliberate de Arhiva de Stat a Regiunii Odesa și depuse la dosar în copii semnate, erau decedați la data refugiului.

Referitor la dovedirea dreptului de proprietate, instanțele anterioare au avut în vedere atât înscrisurile depuse în dovedirea cererii, cât și declarații de martori, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, conform cărora cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.

Referitor la afirmația din motivele de recurs că defunctul C. ar fi avut mai mulți moștenitori, din actele dosarului rezultă că petenta F. a solicitat despăgubiri pentru bunurile lăsate de părinții săi în Basarabia (aceste bunuri provenind în parte din moștenirea tatălui D.), iar din înscrisurile de la dosar nu s-a reținut, în urma evaluării probatoriilor, existența altor moștenitori ai defunctului C. care să fie în viață.

Referitor la dovada părăsirii forțate a teritoriului cedat, în anul 1944, de către moștenitorii defuncților proprietari C. și B., petenta F. (antecesoarea reclamantului) a susținut că a părăsit Basarabia împreună cu părinții săi, E. și D., iar în privința acestora dovada refugiului s-a realizat atât prin copia legalizată a adeverinței Biroului armistițiului nr. x/18.06.1945, cât și prin declarațiile autentificate menționate mai sus. De asemenea, prin Hotărârea nr. 944/26.06.2003 a Comisiei de acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea 189/2000, s-a constatat că petenta F. (fiica lui D. și E.) s-a refugiat din loc. Tătărești, jud. Cetatea Albă din cauza cedării Basarabiei către URSS .

Referitor la sancțiunea decăderii reclamantului din dreptul de a completa dosarul administrativ cu înscrisuri doveditoare, se reține că potrivit art. 2550 alin. (1) C. civ. "Decăderea poate fi opusă de partea interesată în condițiile art. 2513", iar potrivit art. 2513 "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate".

Cum recurenta nu s-a conformat acestor dispoziții legale și nici nu a invocat ca motiv de apel lipsa invocării din oficiu a decăderii de către tribunal, o astfel de critică nu poate fi primită, în cauză fiind incidente dispozițiile legale menționate.

Față de cele arătate, criticile deduse judecății pe calea recursului nu pot fi primite, întrucât apar ca nefondate.

Întrucât recurenta este parte căzută în pretenții conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., iar intimatul A. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe care le-a dovedit cu acte depuse la dosar, aceasta va fi obligată la plata, către acest intimat, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4193 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în ce privește onorariul de avocat.

Astfel, deși intimatul a indicat drept onorariu de avocat suma de 5000 RON, Înalta Curte apreciază că, raportat la circumstanțele și complexitatea cauzei, la volumul de muncă depus de către avocat și la împrejurarea că pricina a fost soluționată la primul termen de judecată, un asemenea cuantum nu se justifică, suma de 3000 RON reprezentând una care respectă criteriile reglementate de textul legal menționat. La această sumă se vor adăuga cheltuielile de transport și cazare în valoarea totală de 1193 RON, dovedite cu înscrisurile aflate la dosar.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 274 din 18 decembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă; va obliga pe recurenta-pârâtă la plata, în favoarea intimatului-reclamant A., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4193 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în ce privește onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Calea x, împotriva deciziei nr. 274 din 18 decembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet Individual de Avocatură Avocat I., și cu intimata-pârâtă Instituția Prefectului Județului Timiș-Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata, în favoarea intimatului-reclamant A., a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4193 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în ce privește onorariul de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2021.