ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2186/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. x/2015, declinată la Tribunalul Brașov, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. ROMÂNIA S.A., fostă D. S.A., mandatară a C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea și pe cale de consecință, să se dispună anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive, din contractul de facilitare de credit și garanție nr. 103590/25.01.2008, după cum urmează: comisionul de acordare (art. 5.1. lit. b); comisionul de administrare lunar (art. 5.1. lit. c); clauza prevăzută de art. 5.2, conform căreia, creditorul vă putea sa revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării 'creditului in funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului; clauza prevăzută de art. 6.1 teza I, referitoare la rambursarea ratelor de credit, care se va face in valuta in care a fost acordat creditul; clauza prevăzută la art. 6.2., conform căreia, valoarea ratelor se poate modifica automat ca urmare a modificării ratei dobânzii curente in condițiile stipulate la art. 4.1 si 4.3 și/sau comisionului de administrare; clauza prevăzută de art. 8.14. conform căreia, "împrumutatului/codebitorul renunța la beneficiul termenului. In consecință, CEI își rezervă dreptul de a declara scadent creditul înainte de termen în vederea recuperării datoriilor împrumutatului față de CEI, în cazul neîndeplinirii oricăror obligații a împrumutatului față de creditor, la termenele și în condițiile prevăzute în prezentul contract. CEI poate cere împrumutatului conform întregului contract întreaga suma datorată debitându-i toate conturile pentru recuperarea creanțelor sale și va proceda la executarea garanțiilor"; clauza prevăzută de art. 8.15. potrivit căreia, neîndeplinirea obligațiilor contractuale ale împrumutatului/codebitorului față de creditor, la termenele și în condițiile contractului constituie cazuri de culpă. La apariția oricărui caz de culpa, creditorul va declara toate obligațiile ce decurg din contract scadente și exigibile, trecând la executarea silită."

Totodată, reclamanții au mai solicitat anularea clauzei 4.3 din contract, urmând ca derularea contractului să se facă In continuare doar în baza clauzei 4.1 respectiv prin stabilirea unei marje fixă pe toată durata creditului, ca fiind diferența dobânda creditului (4,5% ia data acordării) și indicele LIBOR cei mai favorabil (LIBOR 6M -2,70%); să se dispună modificarea clauzei 6.1 și stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de client la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți; obligarea pârâtei să restituie reclamanților toate sumele încasate abuziv de la data primei scadențe a creditului și până la data restituirii efective de către pârâtă, actualizate cu rata de inflație/dobânda legală; obligarea pârâtei la plata de dobânzi-legale pentru sumele achitate în plus, cu titlu de dobândă, comisioane sau alte costuri, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor efectivă.

Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 966/C din 23 decembrie 2016 a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții A. și E., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și, în consecință: a constatat nulitatea absolută a comisionului de acordare credit și a comisionului de administrare prevăzut de art. V pct. " 5.1 lit. b) și c) din contractul de credit nr. x/25.01.2008; a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. V pct. 5.2 care permite băncii să revizuiască cuantumul acestor comisioane pe parcursul derulării Contractului de credit, precum și a clauzei prevăzuta de art. VI pct. 6.2. numai în ceea ce privește clauza referitoare la modificarea valorii ratelor ca urmare a modificării comisionului de administrare, conform art. 5.2. A constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. VIII pct. 8.14 și 8.15 care permit băncii să declare scadența anticipată a creditului. A anulat clauzele mai sus menționate, constatate ca fiind nule; a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate de la aceștia cu titlu de comision, de abordare credit și comision de administrare, la care se va adăuga rata inflației și dobânda legală, calculate de la data plății fiecărui comision și până la restituirea efectivă; a respins restul pretențiilor formulate; a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta C. ROMÂNIA S.A. ca fiind promovată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă și au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel principal, S.C. C. (ROMÂNIA) S.A. și apel incident, reclamanții A. și B..

Curtea de Apel Brașov, secția civilă prin decizia civilă nr. 1775/Ap din 26 octombrie 2017, a respins apelul formulat de pârâta D. S.A. și apelul incident formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 966/2016, pronunțate de Tribunalul Brașov, care a fost menținută și s-au constatat compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. (ROMÂNIA) S.A. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, după o prezentare detaliată a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzei contractuale analizate ca abuzivă.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a apreciat în mod eronat că terminologia folosită pentru redactarea - clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă.

În opinia-recurentei, obligația de a folosi un limbaj clar și inteligibil nu trebuie absolutizată întrucât nici legea nici directivele europene nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de minimă diligentă la încheierea unui contract de credit care îl angajează pe o durată de 30 de ani. Așadar, în virtutea legislației aplicabile clauzele referitoare la comisioane, atâta timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit, prețul contractului.

Contrar concluziilor instanței de apel, susține recurenta-pârâtă, clauzele contestate trebuiau negociate având în vedere că negocierea implică un raport care presupune cel puțin o dublă manifestare de voință, fiecare dintre părțile raportului fiind îndreptățite să propună o variantă a obiectului negocierii. Or, în speță, din partea reclamanților nu a existat nicio contraofertă sau vreo obiecție cu privire la vreuna din prevederile contractuale.

În ceea ce privește cuantumul ridicat al comisioanelor, arătă că instanța a fost investită cu o acțiune în constatarea nulității absolute, împrejurare ce nu privește întinderea prestațiilor părților.

Privitor la caracterul pre-formulat al clauzelor, recurenta menționează că acest contract de credit a fost încheiat în considerarea acordului de voințe al părților cu privire la condițiile produsului bancar contractat.

Existența unui contract pre-formulat nu atrage de plano constatarea caracterului abuziv al clauzelor acestuia. Conform normelor BNR, instituțiile de creditare sunt obligate să folosească convenții standardizate, aspect ce nu este ilegal, ci dimpotrivă, reprezintă o condiție sine qua non pentru a primi girul autorității de supraveghere (BNR).

Intimații au avut nu numai posibilitatea de negociere directă, ci și pe cea de opțiune, aspect care demonstrează îndeplinirea condiției existentei posibilității de negociere. Astfel, au avut posibilitatea: (i) de a opta intre produsele financiare ale mai multor bănci care activează pe piață și (ii) de a solicita în scris negocierea clauzelor pe care le considerau dezavantajoase privitoare la oferta subscrisei.

Deși anterior încheierii Contractelor de Credit, intimații au primit o ofertă, tocmai în vederea analizării și formulării unor eventuale obiecțiuni și/sau propuneri de modificare a unora dintre clauze totuși, aceștia nu au solicitat niciodată în faza precontractuală nici lămuriri și, cu atât mai puțin, negocierea clauzelor pe care le contestă în prezenta cauză.

Atâta vreme cât clauzele sunt exprimate în mod clar și inteligibil - condiție îndeplinită în cauză, prețul contractului, reflectat în tipul de comisioane, nu poate face obiectul analizei din perspectiva naturii abuzive.

Recurenta-pârâtă consideră că în ceea ce privește dezechilibrul contractual, așa cum a stabilit, doctrina, acesta trebuie sa fie în rem. Legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, susține că în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului. Împrumutații au optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane, cunoașterea și asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare ales fiind în mod obiectiv prezumată.

Părțile au cunoscut la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii, chiar dacă obligația intimaților-reclamanți este una cu executare succesivă.

Perceperea comisioanelor este clară și fără echivoc și a fost însușită de împrumutați prin semnarea contractului de credit, devenit astfel lege între părțile contractante și constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta. Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante, situație neîndeplinită în cauză.

Contrar opiniei instanței de apel, clauza privind comisionul de acordare nu este abuzivă comisionul de acordare a creditului reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului și este acordat în urma analizei economico - financiare a solicitantului de credit. În plus, clauza referitoare la comisionul de acordare este clară (exprimată atât numeric cât și procentual) și, în consecință, intimații-reclamanți au cunoscut obligația de a achita acest comision la data semnării contractului de credit.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul abuziv al comisionul de administrare. Prevederea contestată este redactată într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul curent, începând cu scadența a 13-a a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

Caracterul transparent al acestui comision rezultă din menționarea expresă a cuantumului lunar în graficul de rambursare, iar cunoașterea acestui cost, a modului de calcul, a valorii la care se raportează și a valorii exacte a acestuia nu necesită niciun calcul elaborat sau o dificultate pentru un consumator responsabil. Totul se rezumă la o conduită și o atitudine de bună -credință din partea consumatorului, care se reflectă, cel puțin la un nivel minim, prin obligația împrumutatului de a citi contractul de credit încheiat și oferta prezentată de bancă anterior.

Din însăși denumirea comisionului, rezultă scopul pentru care a fost perceput cu atât mai mult cu cât acesta a fost redactat într-un limbaj ușor accesibil chiar și unui neprofesionist.

Perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunar a situației acestuia acest tip de comision este prevăzut în mod expres de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, ceea ce denotă în mod clar că legiuitorul nu a apreciat comisionul de administrare ca fiind unul abuziv ori ilicit.

Clauzele cuprinse în art. 8.14 și Art. 8.15 nu se circumscriu prevederilor Legii nr. 193/2000, cu privire la acestea neputându-se reține caracterul abuziv, deoarece stabilesc renunțarea debitorului la beneficiul termenului și posibilitatea creditorului de a declara scadente și exigibile obligațiile ce decurg din contract exclusiv în situația în care debitorii, în mod culpabil nu își îndeplinesc obligațiile stabilite în sarcina lor, motiv pentru care, cele două clauze nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii cererii de apel formulate de pârâtă, cu consecința respingerii cererii de constatare a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b). și c)., art. 5.2, art. 6.2 (parțial), art. 8.14 și art. 8.15 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103590/25.01.2008 și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 ianuarie 2020 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părților.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1775/Ap din 26 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor Decretului nr. 195/2020 și a Decretului nr. 240/2020 privind instituirea și prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 legiuitorul instituie prezumția că o clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În cuprinsul alin. (3) al aceluiași articol există două precizări: aceea că negocierea anumitor aspecte ale contractului nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, respectiv aceea că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că, în materia protecției consumatorilor, clauzele standard preformulate sunt prezumate a nu fi negociate până la dovedirea contrariului de către profesionist, simpla semnare a contractului neavând aptitudinea să contrazică o atare prezumție.

Obligația instituită de art. 5 din Legea nr. 193/2000 vizează remiterea de către profesionist, la cererea oricărei persoane interesate, a unui exemplar de pe contractul pe care îl propune, scopul acestei obligații fiind de a informa consumatorul cu privire la conținutul contractului preformulat.

Or, simpla remitere către consumator a unui exemplar al contractului pe care îl propune profesionistul nu echivalează cu dovedirea caracterului negociat al clauzelor din contractul preformulat.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut corect că banca era obligată să facă dovada caracterului negociat al clauzelor contestate de reclamant.

Este mai presus de orice îndoială că ne aflăm în prezența unui contract de credit ce reprezintă pentru bancă un "produs", unul dintre "produsele" pe care aceasta le "comercializează" în exercitarea obiectului său de activitate.

Acest "produs" este unul cu un conținut prestabilit (și, nici nu ar putea fi altfel, pentru că nu se poate imagina că banca inițiază de fiecare dată o procedură de elaborare, în acord cu fiecare client în parte, a câte unui contract distinct), așa încât este în sarcina pârâtei să dovedească faptul că, cel puțin sub aspectul clauzelor defăimate ca fiind abuzive, acestea au fost negociate direct cu consumatorul.

Or, banca pârâtă nu a făcut dovada negocierii cu împrumutatul a clauzelor referitoare la comisionul de acordare și administrare, iar simpla acceptare, prin semnătura pusă pe contract, a acestei clauze nefiind suficientă.

Înalta Curte reține că, în speță, în mod corect instanțele de fond au reținut că nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor defăimate de reclamant ca fiind abuzive, sarcina probei revenind chiar recurentei-pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care nu a putut indica în concret mijlocul de dovadă din care să reiasă neîndoielnic faptul au fost negociate clauzele reclamate.

Din perspectiva pretinsei încălcări a menționatelor dispoziții legale instanța supremă constată că în mod corect instanțele de fond au reținut că cele stipulate la art. 5.1 lit. b) și art. 5.1 lit. c) din contractul dedus judecății, nu au fost negociate de părțile în litigiu, că modul de redactare a acestora nu este unul ușor inteligibil și că sunt apte să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor acestora, în detrimentul intimatului-reclamant și contrar cerințelor bunei-credințe.

Cu referire la condiția "dezechilibrului" semnificativ ivit între prestațiile părților, se reține că, potrivit unei jurisprudențe constante a C.J.U.E., Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv.

În acest cadru, instanța națională trebuie să stabilească, ținând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) și art. 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de această Directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

În speță, dezechilibrul la care se referă legislația privind protecția consumatorilor derivă din impunerea de către bancă a unui comision nenegociat, care nu se reflectă într-o contraprestație măsurabilă din partea creditorului, în beneficiul consumatorului.

În fine, sub aspectul condiției relei-credințe a comerciantului, C.J.U.E. a reținut, în cauza Constructora Principado S.A. (C 226/12) că, "pentru a ști dacă dezechilibrul este creat în contradicție cu cerința de bună-credință este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale".

Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte apreciază că nu existau premise ca banca pârâtă să considere că reclamantul ar fi acceptat, în urma unei negocieri efective, clauzele contractuale prin care s-a instituit un comision aferent unui serviciu care, în fapt, se prestează în interesul propriu al împrumutătorului.

Aceasta, în condițiile în care verificările efectuate de bancă pentru acordarea împrumutului nu constituie un serviciu solicitat de clienți, ci un serviciu pe care aceasta îl desfășoară din oficiu, în scopul cercetării bonității clienților - concluziile verificărilor stând la baza deciziei proprii de încheiere sau nu a contractului.

Mai mult, dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit - astfel cum susține pârâta recurentă - atunci valoarea lui trebuie să rămână aceeași pentru fiecare tip de "produs" din portofoliul de credite al băncii, neexistând nicio rațiune pentru care el să difere de la un contract la altul, exclusiv în funcție de valoarea creditului acordat consumatorului.

Aceasta, întrucât se poate prezuma (iar pârâta nu a dovedit contrariul), că fiecare tip de credit presupune un număr specific de operațiuni efectuate de funcționarii băncii, precum și antrenarea unor resurse echivalente, iar în atare situație, contraprestația băncii apare ca fiind aceeași, indiferent de valoarea împrumutului, în condițiile în care contractul este unul preformulat, acordarea creditului presupunând efectuarea acelorași verificări, întocmirea aceleiași documentații și, în general, urmarea acelorași pași.

De altfel, nici chiar banca pârâtă nu a arătat presupusele motive care justifică stabilirea comisionului de acordare prin raportare la valoarea creditului limitându-se la a afirma că acesta a fost trecut în contract și a fost acceptat în mod expres de reclamant.

O astfel de apărare, însă, nu este de natură să înlăture, de plano, caracterul abuziv al clauzei prin care acest comision a fost instituit, prin ipoteză, clauzele supuse analizei instanțelor judecătorești în condițiile Legii nr. 193/2000 fiind acceptate de consumatori.

Ceea ce contează, în economia speței, este împrejurarea că această clauză stabilește în sarcina reclamantului o prestație care nu are un contraechivalent (sau, în cel mai bun caz, un contraechivalent măsurabil, potrivit unor criterii obiective), în contraprestația băncii.

Or, o atare împrejurare, coroborată cu caracterul prestabilit și nenegociat al clauzei, determină un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește comisionul de administrare nu pot fi reținute criticile recurentei-pârâte, având în vedere că, în principiu, prețul total al creditului, care include și costurile funcționării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută.

Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision și trebuie să aibă reprezentarea contraprestației băncii pentru acel comision.

În condițiile în care în contract nu s-a oferit nici o explicație pentru perceperea comisionului de administrare și nu s-a prevăzut baza de calcul la care se aplică procentul de 0,15 %, corect a reținut instanța de apel că această clauză nu respectă exigențele bunei-credințe, că inserarea acestui comision vatămă interesele patrimoniale ale reclamantului și că prin includerea acestui comision în contract s-a urmărit în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de intimata-pârâtă, stabilirea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamantului.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituția de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanța de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumția relativă instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că instanța de apel a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. D. S.A. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimații - reclamanți A. și B., urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1775/Ap din 26 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimații - reclamanți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2020.