ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3280/2018

Ședința publică din data de 18 septembrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

- să dispună modificarea clauzei înscrise în art. 4.1 din Contactul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 29 iulie 2008, calculul trebuind să fie făcut în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010;

- restituirea comisioanelor abuziv percepute în Contractul mentionat, începând cu 20 august 2008 și până la soluționarea cauzei, reprezentând suma care rezultă din calculul greșit al dobânzii;

- constatarea nulității absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 4.4 respectiv cea potrivit căreia: "pentru plata cu întârziere a oricaror sume ce decurg din prezentul contract, imprumutatul se obliga sa platească dobânda majorată creditorului, in cuantum de 10% p.a., peste dobânda curentă stabilită conform art. 4.1. si 4.3 din contract", aceasta fiind o clauză abuzivă și eliminarea acesteia din contract;

- obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat, în baza clauzelor constatate ca fiind lovite de nulitate, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume, de la data formulării cererii până la executarea efectivă;

- constatarea nulității absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 5.1 lit. c), care fixează un comision de administrare lunar, reprezentând un procent de 0,15% din valoarea creditului contractat, plătibil începând cu scadenta a 13-a;

- obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor plătite nedatorat, cu titlu de comision de administrare, în baza clauzelor constatate ca fiind lovite de nulitate, de la data semnării contractului și până la plata efectivă a acestora, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume, de la data formulării prezentei până la plata efectivă;

- obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, în urma constatării nulității clauzelor contractuale privitoare la formula de calcul a dobânzii bancare, precum și a celor privitoare la perceperea comisionului de administrare;

- modificarea clauzei contractuale înscrise la art. 5.1 lit. d), respectiv perceperea unui comision de rambursare anticipată, astfel încât să se respecte prevederile art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010;

- constatarea nulității absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 5.2, conform careia "creditorul va putea sa revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului in functie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunostință imprumutatului (...)"; constatarea nulității absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 8.4 care introduce clauza cross default, dând posibilitatea institutiei de credit de a declara exigibil anticipat creditul, ca fiind scadent si rambursabil imediat, impreună cu dobânda aferentă si cu toate celelalte cheltuieli datorate Creditorului";

- modificarea clauzei contractuale înscrise la art. 8.14, care stabileste că "Imprumutatul/codebitorul renunță la beneficiul termenului. In consecință, CEI isi rezervă dreptul de a declara scadent creditul inainte de termen in vederea recuperării datoriilor imprumutatului față de CEI, in cazul neîndeplinirii oricaror obligatii a imprumutatului față de creditor, la termenele si in conditiile prevazute in prezentul contract. CEI poate cere imprumutaului conform intregului contract întreaga sumă datorată debitându-i toate conturile pentru recuperarea creantelor sale si va proceda la executarea garantiilor.";

- constatarea nulității absolute a clauzei contractuale înscrise la art. 8.16.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor aferente perioadelor în care acestea au avut calitatea de creditori ai reclamantului.

În drept, s-au invocat dispozitiile Legii nr. 192/2000, O.U.G. nr. 50/2010, art. 148 din Constituția României, art. 948, art. 966, art. 969-970 C. civ. vechi, art. 1170, art. 1249 și art. 1236 pct. 2 din Noul C. civ., art. 194 C. proc. civ., Directiva 93/13/CEE, Legea nr. 157/2005.

S-a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. sa și C. S.A. și terțul D., având ca obiect constatare nulitate act juridic.

S-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 29 iulie 2008, încheiat de B. S.A. și reclamantul A. și terțul codebitor D.: art. 4.4; art. 5.1 lit. " c "; art. 5.1 lit. " d "; art. 5.2.

S-a dispus restituirea către reclamant a sumei reprezentând comisionul de administrare achitat în temeiul clauzei considerate abuzive, cuantumul urmând a fi determinat printr-o expertiză contabilă la momentul punerii în executare a prezentei hotărâri după rămânerea definitivă a acesteia, pentru perioada începând cu data de 20.08.2009, reprezentând data scadentei celei de-a 13-a rate și până la data de 31.03.2009 urmând a fi achitată de către pârâta B. S.A., iar pentru perioada 06.10.2011 și până la data încasării efective de către bancă a acestui comision de către pârâta C. S.A., avându-se în vedere cursul oficial afișat de BNR din ziua plății.

Au fost obligate pârâtele sa-i plătească reclamantului suma de 300 de RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

A fost respinsă în rest cererea.

S-a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 15812 din 29 decembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara.

A fost schimbată în parte sentința atacată și rejudecând:

S-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/29.07.2008: clauza prevăzută la art. 4.4 referitoare la dobânda majorată; clauza prevăzută la art. 5.1 lit. "c" referitoare la comisionul de administrare; clauza prevăzută la art. 5.1 lit. "d" referitoare la comisionul de rambursare anticipată; clauza prevăzută la art. 5.2. referitoare la posibilitatea băncii de a revizui comisioanele pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare.

S-a dispus restituirea către reclamant a sumei reprezentând comisionul de administrare achitat în temeiul clauzei declarate abuzive, cuantumul urmând a fi determinat printr-o expertiză contabilă la momentul punerii în executare a prezentei hotărâri după rămânerea definitivă a acesteia, suma încasată în perioada 20.08.2009 - 05.10.2011 urmând a fi achitată de către pârâta B. S.A., iar suma încasată din data de 06.10.2011 și până la data încetării încasării efective a acestui comision de către pârâta C. S.A., avându-se în vedere cursul oficial afișat de BNR din ziua plății.

S-a respins în rest cererea.

A fost menținută în rest sentința apelată.

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Timiș, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanța de contencios constituțional nu a reținut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competența de soluționare a instanței supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei evocate anterior relevă că, în acord cu dispozițiile procedurii civile, Curtea Constituțională a recunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională nici nu ar fi putut stabili competența instanței supreme în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunță numai în limitele competenței sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispozițiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Timiș, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâții B. S.A. și C. S.A. împotriva deciziei civilă nr. 134/NLP/A din 12 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2018.