ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 941/2020

Ședința publică din data de 21 mai 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30.08.2017, sub nr. x/2017, pe rolul secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov, reclamanta Onco Card S.R.L., prin administrator special avocat A., a chemat în judecată pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Brașov, solicitând obligarea pârâtei la a-i achita suma de 509.680,48 RON, compusă din 503.680 RON, servicii medicale de radioterapie, și 5.540,48 RON, penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 388 din 14 mai 2018, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a calificat excepția de ordine publică pe care pârâta a invocat-o ca fiind excepția lipsei competenței funcționale a secției, pe care a admis-o, cu consecința declinării competenței funcționale de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalul Brașov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței mai sus arătate la data de 22.06.2018, sub nr. x/2017*.

Prin încheierea ședință din Camera de Consiliu din data de 28 iunie 2018, instanța astfel învestită a declinat, la rândul ei, competența funcțională de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov, sesizând, totodată, Curtea de Apel Brașov, pentru soluționarea conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe.

Prin sentința civilă nr. 44 din 18 iulie 2018, Curtea de Apel Brașov a stabilit că prezentul litigiu este unul civil și că revine secției I civile a Tribunalului Brașov competența funcțională de a-l soluționa.

Prin sentința civilă nr. 249/S din 19 noiembrie 2018, Tribunalul Brașov a admis cererea formulată de reclamanta Onco Card S.R.L., iar pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Brașov a fost obligată să achite reclamantei suma de 503.680 RON, cu titlu de contravaloare servicii medicale de radioterapie, și suma de 5.540,48 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Împotriva sentinței de mai sus a formulat apel pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Brașov.

Prin decizia nr. 913 din 1 iulie 2019, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 3 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, cu majoritate, a admis apelul formulat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Brașov împotriva sentinței nr. 249 din 19 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Onco Card S.R.L., societate comercială supusă procedurii reorganizării, reprezentată prin administrator judiciar CITR Filiala Brașov.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Onco Card S.R.L., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel, deși a făcut referire la textele de lege aplicabile speței, a ignorat dispozițiile legale și contractuale care reglementează explicit condițiile de acordare a tratamentului medical și obligația de plată a acestuia.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată se bazează pe o speculație, respectiv aceea că persoana fizică nu poate face obiectul raportului juridic dedus judecății, chiar dacă beneficiază de tratament medical. În această situație, instanța de apel a stabilit că nu a fost încălcată legea fundamentală, întrucât persoana în cauză a primit tratamentul. Or, în cazul în care asiguratul a beneficiat de tratament, cum afirmă instanța de apel, singura concluzie legală ce se desprinde ar fi în sensul că asigurătorul are obligația de a deconta contravaloarea tratamentului conform art. 302 din Legea nr. 95/2006.

Așadar, Curtea a considerat că nu au fost încălcate dispozițiile art. 22 și art. 34 din Constituția României, care reglementează dreptul la viață și la servicii medicale, apreciind eronat că aceste prevederi constituționale nu au legătură cu relațiile dintre asigurători și instituțiile medicale, ci se referă strict la pacienții respectivelor instituții; astfel, instanța de apel a refuzat să ia în considerare că pacienții sunt persoane fizice care, deși nu sunt părți în raportul juridic dintre asigurător și instituția medicală, sunt beneficiarii ai acestui raport. În acest context, raționamentul instanței de apel este profund deficitar căci, dacă dreptul pacienților la viață și la servicii medicale nu a fost în vreun fel vătămat, aceasta se datorează doar unității spitalicești, iar nu instituției care avea obligația de a asigura fondurile.

Ca atare, această situație nu ar trebui să aibă drept consecință faptul că un serviciu medical prestat poate rămâne neplătit numai pentru că deja a fost prestat, el fiind izvorul unor obligații în sarcina asigurătorului, și nicidecum nu poate să conducă la concluzia eronată că, dacă dreptul pacienților la viață nu a fost vătămat, legea nu s-a încălcat și, ca atare, serviciul nu trebuie plătit. Întrucât pacienții oncologici au beneficiat de servicii medicale, intimata-pârâtă urmează a achita contravaloarea celor furnizate de unitatea spitalicească conform dispozițiilor H.G. nr. 206/2015.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel nu a luat în considerare faptul că în contractul de furnizare de servicii radioterapie din cadrul subprogramului de radioterapie a bolnavilor cu afecțiuni oncologice nr. R1/28.04.2015 a fost agreat de părți un tarif și un număr de servicii de radioterapie la nivelul anului încheierii contractului, respectiv 2015; de asemenea, Curtea nu a ținut cont de faptul că în contract nu a fost stabilit numărul serviciilor contractate pentru anii ulteriori încheierii acestuia, respectiv 2016-2019, astfel că, în mod eronat, a făcut referire la o limită a valorii de contract, în condițiile în care numărul de servicii pe baza căruia s-ar fi putut stabili un astfel de prag nu a fost convenit de părțile contractante.

Pe cale de consecință, prevederile art. 13 din contract, reținute de instanța de apel, nu pot fi aplicate în cazul de față, în situația în care unității spitalicești nu i s-a impus un număr fix de ședințe de radioterapie pe care le putea furniza pacienților eligibili.

Prin urmare, instanța de apel nu a stabilit circumstanțele legale și concrete ale cauzei, lipsind-o de aplicarea corectă a legii. Se exprimă un raționament ce contravine dispozițiilor art. 9 alin. (1) din contractul nr. x/28.04.2015, care prevede că, în vederea decontării, furnizorul va depune/transmite la casa de asigurări de sănătate declarația de servicii lunare, în formatul prevăzut în anexa B, care va include tipul și volumul serviciilor furnizate bolnavilor asigurați în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru luna anterioară celei pentru care se face raportarea, numărul bolnavilor beneficiari de servicii de radioterapie pe tipuri de radioterapie și suma ce urmează a fi plătită de către casa de asigurări de sănătate. Unitatea spitalicească nu a făcut altceva decât să efectueze serviciile de radioterapie, să le raporteze și să solicite plata acestora, respectând întocmai prevederile articolului invocat.

S-a mai arătat că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 1266 C. civ., respectiv dispozițiile contractului de furnizare de servicii nr. x/28.04.2015, ignorând faptul că recurenta-reclamantă a acționat conform legii. Potrivit contractului, aceasta avea obligația să furnizeze servicii pacienților asigurați cuprinși în subprogramul de radioterapie, fără niciun fel de discriminare, folosind metodele cele mai eficiente de tratament și să nu încaseze sume de la asigurați pentru servicii de radioterapie și pentru actele administrative emise ca urmare a furnizării acestor servicii în cadrul subprogramului. Perceperea de sume de la asigurați echivala cu încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 206/2015, art. 9.

Recurenta-reclamantă a menționat că, în condițiile prevăzute de lege și în lipsa fondurilor pentru finanțarea tratamentului, s-a adresat intimatei-pârâte, prin adresele nr. x/09.03.2017 și nr. y/31.03.2017, solicitând alocarea de fonduri pentru asigurarea continuității serviciului medical de radioterapie pentru pacienții oncologici aflați în tratament în perioada 01.03.2017- 31.03.2017.

În cunoștință de cauză fiind cu privire la impactul unei eventuale întreruperi a tratamentului pacientului oncologic, dar și cu privire la faptul că pacienții oncologici nu sunt pacienți ce pot fi programați la tratament, în funcție de existența sau inexistența fondurilor, intimata-pârâtă nu a făcut decât să susțină că nu a rămas în pasivitate față de această situație.

Or, dacă pentru recurenta-reclamantă nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 7 lit. b) din contract ar atrage rezilierea actului, pentru intimata-pârâtă atitudinea culpabilă, concretizată prin refuzul de a-și respecta obligațiile, se convertește într-o reală încălcare a legii și a dispozițiilor contractuale, care a fost trecută cu vederea de instanța de apel.

Recurenta-reclamantă a susținut că, în același timp, instanța de apel a lipsit de eficiență prevederile H.G. nr. 972/2006, omițând obligațiile care îi reveneau intimatei-pârâte, conform art. 5 alin. (1), art. 25 și art. 26, respectiv asigurarea continuității tratamentului bolnavilor cuprinși în programele naționale de sănătate curative și derularea programelor naționale de sănătate curative, aprobate prin hotărâre a Guvernului, în condițiile legii.

Conform contractului de furnizare de servicii nr. x/28.04.2015, intimata-pârâtă avea obligația de a-i informa pe furnizorii de servicii medicale și pe beneficiarii acestor servicii cu privire la orice modificare a modalității de decontare a serviciilor medicale, inclusiv a posibilității de întrerupere a serviciilor medicale pe alte criterii decât cele medicale, cum ar fi insuficiența fondurilor.

Recurenta-reclamantă a învederat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, astfel: existența faptei ilicite, care constă în nerespectarea prevederilor contractuale de către intimata-pârâtă, în sensul neachitării sumei datorate, în temeiul contractului de furnizare servicii de radioterapie din cadrul subprogramului de radioterapie a bolnavilor cu afecțiuni oncologice nr. R1/28.04.2015, amendat prin acte adiționale; existența prejudiciului patrimonial, în baza art. 1350 C. civ. și potrivit facturii fiscale nr. x/31.03.2017, din acest document rezultând suma de 503.680 RON; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, care se probează prin situația de fapt expusă; culpa intimatei-pârâte, în temeiul art. 1548 C. civ., care este prezumată - fiind o prezumție relativă, aceasta putea fi răsturnată de intimata-pârâtă, care însă nu a contestat suma datorată, ci a validat serviciile medicale, recunoscând obligația de plată prin demersurile sale.

Prin întâmpinarea depusă la 18.09.2019, intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Brașov a solicitat respingerea recursului.

În esență, a arătat că instanța de apel în mod corect a avut în vedere condițiile derulării relației contractuale dintre recurenta-reclamantă și Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Brașov prin raportare la art. 254-255 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificări și completări, și art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 206/2015 privind aprobarea programelor naționale de sănătate pentru anii 2015-2016, cu modificări și completări.

A învederat că, prin încheierea contractului de furnizare de servicii radioterapie în cadrul subprogramului de radioterapie a bolnavilor cu afecțiuni oncologice nr. R1/28.04.2015, cu aplicabilitate în perioada 01.05.2015-30.04.2017, au fost determinate obiectul contractului, durata acestuia, obligațiile părților și modalitățile de plată. Astfel, conform art. 6 lit. b) din convenție, intimata-pârâtă are obligația să deconteze furnizorului, la termenele prevăzute în contract, pe baza facturii însoțite de documente justificative prezentate atât pe suport de hârtie, cât și în format electronic (în formatul solicitat de casa națională de asigurări de sănătate), contravaloarea serviciilor de radioterapie contractate, efectuate, raportate și validate de casă, inclusiv din punct de vedere financiar, în limita valorii de contract, iar, potrivit art. 13 din același contract, "efectuarea de servicii de radioterapie peste prevederile contractuale se face pe proprie răspundere și nu atrage nicio obligație din partea casei de asigurări de sănătate cu care s-a încheiat contractul".

Or, în acest context, solicitarea recurentei-reclamante de a fi obligată intimata-pârâtă la achitarea sumei de 503.680 RON servicii medicale de radioterapie nu are fundament contractual, contravaloarea acestor servicii fiind efectuate peste valoarea contractată, așa cum de altfel se precizează și în cererea de chemare în judecată. Atât prin contractul cadru, cât și prin actele adiționale nu s-au stipulat prevederi care ar putea conduce la concluzia că furnizorul Onco Card S.R.L. are dreptul de a beneficia din partea Casei de Asigurări de Sănătate a Județului Brașov de decontarea inclusiv a contravalorii serviciilor de radioterapie efectuate peste valoarea din contract.

A mai susținut că, în speță, nu sunt întrunite cumulativ condițiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale, respectiv existența unui prejudiciu cert și care să nu fi fost reparat, prejudiciul să fi fost produs printr-o fapta ilicită a intimatei-pârâte, fapta ilicită să fi fost săvârșită cu vinovăție și să își aibă izvorul într-un contract, între prejudiciu și fapta ilicită să existe o legătură de cauzalitate. Ca atare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 27.08.2019, fiind repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

Prin rezoluția din 28.08.2019, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, ulterior efectuării procedurii de comunicare prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților; prin încheierea din 5 martie 2020 a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Onco Card S.R.L. împotriva deciziei nr. 913 din 1 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fost fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În speță, instanța de apel a reținut, cu referire la prevederile art. 195 și 246 din Legea nr. 95/2006, că relațiile dintre furnizorii de servicii medicale și casele de asigurări de sănătate se stabilesc pe bază de contract ce se încheie anual, iar determinarea contravalorii acestor servicii se face în baza actelor și a documentelor justificative stabilite prin contractul cadru. Această normă se regăsește și în H.G. nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014 - 2015, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 205/2015.

În cauză, între reclamantă și pârâtă s-a încheiat contractul de furnizare de servicii radioterapie în cadrul subprogramului de radioterapie a bolnavilor cu afecțiuni oncologice nr. R1/28.04.2015, cu aplicabilitate, conform actelor normative care au stat la baza încheierii lui, în perioada 01.05.2015 - 30.04.2017.

În acord cu dispozițiile art. 6 lit. b) și art. 13 din contract, în speță pârâta și-a respectat obligațiile contractuale, în sensul că a plătit reclamantei sumele de bani cuvenite pentru serviciile medicale prestate în limitele stabilite prin contract. Or, contravaloarea prestării serviciilor medicale suplimentare peste limita valorică convenită de către părți nu poate fi pusă în sarcina pârâtei în lipsa unei mențiuni contractuale sau a unei prevederi legale în baza căreia aceasta să poată fi obligată la plată dincolo de clauzele contractuale.

Instanța de apel a apreciat, totodată, că nu pot fi reținute argumentele reclamantei, însușite de prima instanță, potrivit cărora dispozițiile legale de drept material aplicabile în cauză trebuie interpretate prin prisma art. 22 și 34 din Constituția României, ce reglementează dreptul la viață și la servicii medicale, deoarece aceste prevederi constituționale nu au legătură cu relațiile dintre asiguratori și instituțiile medicale, ci se referă la pacienții respectivelor instituții, persoane fizice care, pe de o parte, nu sunt părți în raportul juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, au beneficiat de serviciile medicale a căror plată se solicită prin acțiunea de față, dreptul acestora la viață și la servicii medicale nefiind în vreun fel vătămat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că cererea de recurs este amplu argumentată și conține, pe lângă critici de nelegalitate care se încadrează în prevederile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., și critici de netemeinicie, respectiv referiri la modul în care trebuie interpretat și coroborat probatoriul sau simple afirmații factuale, care nu pot face obiect de cenzură în cadrul recursului de față, întrucât motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri sunt cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Ca atare, doar problemele de drept a căror dezlegare este hotărâtoare pentru soluționarea litigiului apărut între recurenta-reclamantă, ca furnizor de servicii medicale, și intimata-pârâtă, ca plătitor al acestor servicii, și care au fost deduse judecății vor fi supuse analizei în continuare.

Printr-o primă critică formulată, subsumată dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că prin decizia recurată se reține, în mod greșit, că, întrucât persoana fizică care a beneficiat de tratament medical nu face obiectul raportului juridic dedus judecății, nu au fost încălcate dispozițiile art. 22 și art. 34 din Constituția României, întrucât prevederile constituționale nu ar avea legătură cu relațiile dintre asigurător și instituția medicală ce a prestat servicii medicale.

Critica nu este fondată.

Astfel, Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel este corect, pacienții beneficiari ai serviciilor medicale efectuate de recurenta-reclamantă nefiind părți ale prezentului raport juridic generat, în opinia societății reclamante, de nerespectarea clauzelor contractului de furnizare de servicii de radioterapie în cadrul subprogramului de radioterapie a bolnavilor cu afecțiuni oncologice nr. R1/28.04.2015.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Constituția României, "Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate", iar, conform art. 34 alin. (1) din legea fundamentală, "Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat".

Plecând de la aceste norme juridice, Înalta Curte reține că, indiscutabil, legea noastră fundamentală este cea care constituie baza recunoașterii principalelor drepturi subiective civile, între care și dreptul persoanei fizice la viață, respectiv la servicii medicale, astfel cum rezultă și din art. 15 alin. (1) din Constituție ("Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea"), după care aceste drepturi sunt reglementate și prin alte legi. Pe de altă parte, observă că orice

drept subiectiv civil, atunci când este încălcat, este însoțit de dreptul corelativ la acțiunea în justiție, pentru apărarea interesului legitim al părții vătămate, ce aparține exclusiv acestei părți.

Or, în situația de față, de protecția drepturilor invocate de către recurenta-reclamantă nu pot beneficia decât pacienții persoane fizice, care nu sunt însă părți în raportul juridic dedus judecății, stabilit de către aceasta, potrivit principiului disponibilității, între asigurător și instituția medicală, caz în care Înalta Curte nu poate reține incidența în speță a dispozițiilor art. 22 și art. 34 din Constituția României.

De altfel, dispozițiile cu valoare de principiu stabilite la nivel constituțional care ocrotesc drepturi fundamentale ale omului au primit o reglementare în legislația infraconstituțională, prin legi organice și ordinare, în care se statuează asupra condițiilor concrete de exercitare, a obligațiilor corelative ale autorităților naționale, și prin care se instituie mecanismul de garantare a respectării acestora, de sancționare a neconformării și de acoperire a eventualelor prejudicii. Prin urmare, nu se justifică, în cauză, aplicarea directă a Constituției, având în vedere că normele instituite prin aceste legi nu au fost declarate neconforme cu dispozițiile constituționale invocate. Mai mult, în speță, recurenta-reclamantă s-a prevalat de dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă contractuală, cu referire la un contract cadru încheiat în baza Legii nr. 95/2006, ce nu atrage însă, în situația dedusă judecății, decât analiza raportului juridic dintre părțile contractului.

Înalta Curte apreciază, în acest context, că apărarea potrivit căreia dreptul pacienților la viață și la servicii medicale nu a fost vătămat ca urmare a activității unității spitalicești, ci a instituției care avea obligația de a asigura fondurile necesare pentru plata serviciilor medicale deja prestate, nu este de natură a atrage incidența în speță a dispozițiilor constituționale pretins încălcate.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că prevederile art. 13 din contractul nr. x/28.04.2015, reținute de instanța de apel, nu pot fi aplicate în cazul de față, în situația în care unității spitalicești nu i s-a impus un număr fix de ședințe de radioterapie pe care le putea furniza pacienților eligibili. A învederat că aceeași instanță nu a luat în considerare faptul că în contract a fost agreat de părți un tarif și un număr de servicii de radioterapie la nivelul anului 2015, fără a se stabili numărul serviciilor contractate pentru anii ulteriori încheierii acestuia, pentru perioada 2016-2019.

Înalta Curte constată că, prin raportare la art. 195 și 246 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, H.G. nr. 206/2015 privind aprobarea programelor naționale de sănătate pentru anii 2015-2016, respectiv Normele tehnice de realizare a programelor naționale de sănătate pentru anii 2015-2016, aprobate prin Ordinul președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 185/2015, s-au stabilit condițiile derulării relației contractuale dintre recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă concretizate prin încheierea contractului de furnizare de servicii radioterapie în cadrul subprogramului de radioterapie a bolnavilor cu afecțiuni oncologice nr. R1/28.04.2015, cu aplicabilitate în perioada 01.05.2015-30.04.2017.

Astfel, conform art. 6 lit. b) din contractul nr. x/28.04.2015, intimata-pârâtă are obligația "să deconteze furnizorului, la termenele prevăzute în contract, pe baza facturii însoțite de documente justificative prezentate atât pe suport de hârtie, cât și în format electronic, în formatul solicitat de casa națională de asigurări de sănătate, contravaloarea serviciilor de radioterapie contractate, efectuate, raportate și validate de casa de asigurări de sănătate, conform reglementărilor în vigoare, inclusiv din punct de vedere financiar, în limita valorii de contract"; potrivit art. 13 din același contract, "efectuarea de servicii de radioterapie peste prevederile contractuale se face pe proprie răspundere și nu atrage nicio obligație din partea casei de asigurări de sănătate cu care s-a încheiat contractul"; dispozițiile art. 20 alin. (2) al contractului stipulează că "pe parcursul derulării prezentului contract, valoarea contractuală poate fi majorată prin acte adiționale, după caz, în limita fondurilor aprobate subprogramului de radioterapie a bolnavilor cu afecțiuni oncologice, avându-se în vedere condițiile de contractare a sumelor inițiale".

În speță, astfel cum reiese din situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat de către instanțele devolutive de fond și apel, partea reclamantă a respectat, pentru toate serviciile medicale pe care le-a efectuat în perioada de timp indicată, procedura de lucru convenită prin contractul nr. x/28.04.2015, aspect ce nu a fost contestat de către intimata-pârâtă (aceasta nu a negat prestarea serviciilor medicale de către recurenta-reclamantă și evidențierea lor în conformitate cu cele convenite de părți). Ceea ce s-a invocat de către intimata-pârâtă a fost faptul că aceste servicii depășesc plafonul instituit prin contractul de furnizare de servicii de radioterapie menționat.

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod corect a avut în vedere aspectele care privesc executarea obligațiilor stabilite prin contractul cadru de prestări servicii medicale spitalicești încheiat între părți, potrivit dispozițiilor din Legea nr. 95/2006 și normelor metodologice emise în aplicarea prevederilor legale ce reglementează condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări de sănătate pentru perioada solicitată, respectiv dacă prestarea serviciilor medicale peste valoarea celor din contract s-a făcut cu respectarea procedurii legale prin acordul expres al părților contractante, prin negociere și acte adiționale, în limita fondurilor convenite ca sumă și structură, și dacă au fost prezentate documente justificative în acest sens.

Or, solicitarea recurentei-reclamante de a fi obligată intimata-pârâtă la achitarea sumei indicate în petitul acțiunii cu titlu de contravaloare servicii medicale de radioterapie nu are fundament contractual, aceste servicii fiind efectuate de către Onco Card S.R.L. peste valoarea contractată. Nici prin contractul cadru și nici prin actele adiționale încheiate ulterior nu s-au stipulat prevederi care ar putea conduce la concluzia că furnizorul de servicii medicale are dreptul de a beneficia din partea casei de asigurări de sănătate de decontarea inclusiv a contravalorii serviciilor de radioterapie efectuate peste valoarea din contract.

Prin urmare, în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 13 din contractul nr. x/28.04.2015, contestate de către recurenta-reclamantă, caz în care nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte observă, totodată, că recurenta-reclamantă a criticat și faptul că instanța de apel nu a stabilit circumstanțele concrete ale cauzei, în sensul că a reținut un raționament care contravine dispozițiilor art. 9 alin. (1) din contractul nr. x/28.04.2015, care prevăd că, în vederea decontării, furnizorul va depune/transmite la casa de asigurări de sănătate declarația de servicii lunare, în formatul prevăzut în anexa B, care va include tipul și volumul serviciilor furnizate bolnavilor asigurați în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru luna anterioară celei pentru care se face raportarea, numărul bolnavilor beneficiari de servicii de radioterapie pe tipuri de radioterapie și suma ce urmează a fi plătită de către casa de asigurări de sănătate. A precizat că unitatea spitalicească nu a făcut altceva decât să efectueze serviciile de radioterapie, să le raporteze și să solicite plata acestora, respectând întocmai prevederile articolului invocat.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, așa cum s-a reținut anterior, în situația de față intimata-pârâtă nu a negat efectuarea procedurii instituite de dispozițiile mai sus indicate, pentru a se verifica în ce măsură această prevedere din contract a fost sau nu respectată, ci lipsa dovezilor produse de către recurenta-reclamantă privind încheierea unor acte adiționale care să vizeze depășirea sumelor contractate inițial, pentru serviciile medicale efectuate peste valoarea din contract.

De altfel, împrejurarea conform căreia recurenta-reclamantă a demarat procedurile pentru întocmirea unui act adițional în acest sens nu prezintă relevanță, întrucât, conform acordului părților, numai un act adițional semnat de ele putea modifica contractul inițial încheiat. Eventuala validare de către intimata-pârâtă a serviciilor medicale prestate de către recurenta-reclamantă peste valoarea convenită de părți nu poate reprezenta, în acest context, dovada voinței concordante a părților, conform art. 1266 C. civ.. Faptul că intimata-pârâtă a validat serviciile medicale înseamnă doar că aceasta a primit în mod sistematic documentația aferentă, fără însă a avea reprezentarea unei obligații aferente contractuale, în lipsa unui act adițional încheiat în acest scop.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că această apărare privește, în principal, combaterea unui raționament dedus din administrarea probatoriului, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar din perspectiva art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a invocat și nesocotirea dispozițiilor art. 1266 C. civ., care prevăd:

"(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Deși recurenta-pârâtă nu arată, în concret, prin motivele de recurs în ce sens au fost încălcate aceste dispoziții, Înalta Curte, având în vedere argumentele susținute de Onco Card S.R.L. referitoare la obligațiile impuse prin contract (pentru reclamantă - obligația să furnizeze servicii medicale pacienților asigurați cuprinși în subprogram fără niciun fel de discriminare și să nu încaseze sume de la aceștia pentru serviciile prestate, chiar în condițiile depășirii prevederilor convenției cadru; pentru pârâtă - obligația de a deconta cheltuielile pentru serviciile medicale asigurate asiguraților indiferent de sumele stabilite prin convenție, dat fiind impactul creat de o eventuală întrerupere a tratamentului pacientului oncologic), consideră că voința internă și reală a părților la încheierea actului în cauză trebuie să fie subordonată prevederilor legale, precum și faptul că drepturile și obligațiile lor sunt stabilite prin acte normative de la care acestea nu pot deroga, în principal, fiind vorba de obligații legale și, în subsidiar, de unele convenționale.

Așadar, orice interpretare a clauzelor contractuale nu se poate face decât prin raportare la prevederile legale imperative aplicabile în materie, dispoziții care reprezintă norme speciale, fiind edictate de către legiuitor pentru reglementarea raporturilor contractuale dintre casa de asigurări de sănătate și furnizorul de servicii medicale.

Prin urmare, în cele ce urmează, Înalta Curte va verifica în ce măsură a fost avută în vedere în speța de față voința părților exprimată prin contract.

În acest context, reține că, în cap. V, pct. A, art. 6, din contractul cadru, se menționează obligațiile casei de asigurări de sănătate. La alin. (1) lit. b) al acestui articol este prevăzută obligația de a deconta furnizorului, la termenele prevăzute în contract, pe baza facturii însoțite de documente justificative, contravaloarea serviciilor de radioterapie contractate, efectuate, raportate și validate de casa de asigurări de sănătate conform reglementărilor legale în vigoare, în limita valorii contractului.

La pct. B, art. 7 din cap. V al aceluiași contract sunt reglementate obligațiile furnizorului de servicii medicale, printre care: a) să furnizeze serviciile de radioterapie cu respectarea Legii nr. 11/1996 (...); b) să furnizeze serviciile pacienților asigurați cuprinși în subprogramul de radioterapie, fără niciun fel de discriminare, folosind metodele cele mai eficiente de tratament; (...) să anunțe casele de asigurări de sănătate despre modificările oricăreia dintre condițiile obligatorii care au stat la baza încheierii contractului de servicii de radioterapie (...); n) să informeze pacienții cu privire la serviciile de radioterapie și la obligațiile lor în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate.

Potrivit clauzelor contractuale, modalitatea de plată a serviciilor de radioterapie este de tarif/serviciu de radioterapie, în limitele sumelor de bani stabilite inițial prin art. 8 al contractului. Or, această dispoziție contractuală a instituit în sarcina recurentei-reclamante obligația de încadrare în valoarea contractului.

Părțile au prevăzut în contract și posibilitatea ca, pe parcursul derulării acestuia, valoarea totală contractată să fie majorată, dar pe bază de acte adiționale, în condițiile expres prevăzute de art. 20 alin. (2) din contract, în limita fondurilor aprobate subprogramului de radioterapie a bolnavilor cu afecțiuni oncologice, avându-se în vedere condițiile de contractare a sumelor inițiale.

Și în art. 22 s-a prevăzut că acest contract se poate modifica prin negociere și acord bilateral, la inițiativa oricărei părți contractante.

Cu alte cuvinte, majorarea sumei stabilite inițial ca valoare a serviciilor pe care urma a le presta recurenta-reclamantă nu se putea face unilateral, ci tot pe bază de contract, materializat sub forma unuia sau mai multor acte adiționale, ceea ce, de altfel, s-a realizat, însă nu și pentru sumele ce fac obiectul prezentului litigiu. În speță, părțile au încheiat o serie de alte acte adiționale, de asemenea necontestate, prin care s-a majorat suma anuală contractată.

Înalta Curte constată că aceste clauze, care fac parte din contract și nu au fost în niciun fel contestate, au putere de lege între părțile contractante, conform art. 1270 C. civ., și nu pot fi ignorate de instanța de judecată.

În atare situație, dat fiind că acțiunea recurentei-reclamante este una în răspundere civilă contractuală și date fiind clauzele contractuale anterior înfățișate, temeinicia pretențiilor acesteia a fost verificată de către instanța de apel în limita sumei convenite de părți prin contract, astfel cum a fost majorată prin actele adiționale.

Dacă s-ar primi punctul de vedere al recurentei-reclamante, în sensul că furnizorului de servicii medicale trebuie să i se plătească întreaga valoare a serviciilor, chiar dacă o depășește pe cea prevăzută în contract și în actele adiționale, ar însemna să se încalce nu numai convenția părților pe acest aspect, dar să se creeze premisele ca, prin aplicarea acestui raționament în toate cauzele similare, să se ajungă la depășirea limitei fondului aferent asistenței medicale acordate în situații similare.

Or, imposibilitatea depășirii acestei limite a fost avută în vedere și de părțile acestui litigiu, când au convenit prin art. 20 alin. (2) din contract posibilitatea majorării valorii contractuale.

Înalta Curte apreciază că toate împrejurările semnalate de recurenta-reclamantă în derularea contractului - referitoare la apariția unor situații de urgență sau la posibilitatea ca mai mulți asigurați decât s-a anticipat inițial să apeleze la serviciile sale, pe care aceasta să nu-i poată refuza, nu pot constitui un temei pentru ignorarea clauzei prin care s-a convenit fără echivoc că aceasta nu va depăși valoarea prevăzută în contract. De asemenea, nici susținerile acestei părți legate de faptul că instanța de apel ar fi lipsit de eficiență prevederile H.G. nr. 972/2006, omițând obligațiile care îi reveneau intimatei-pârâte, de asigurare a continuității tratamentului bolnavilor cuprinși în programele naționale de sănătate curative și derularea programelor naționale de sănătate curative nu pot fi avute în vedere.

De altfel, Înalta Curte constată că disfuncționalitățile pe care contractul - încheiat într-un context legislativ dat - le poate crea în sistemul medical nu pot fi corectate printr-o hotărâre judecătorească dată într-o acțiune întemeiată tocmai pe contract, cu încălcarea unor clauze, care nu au fost nici revocate mutual și nici anulate, așa cum se prevede în art. 1270 C. civ.

În consecință, Înalta Curte reține că cererea recurentei-reclamante de decontare a serviciilor ce depășesc valoarea stabilită prin contractul inițial încalcă convenția părților, dispozițiile art. 1270 și art. 1170 C. civ., care obligă la executarea clauzelor contractuale cu bună-credință; pretențiile recurentei-reclamante ar fi putut fi recunoscute în instanță dacă valoarea contractului cadru era majorată prin acte adiționale semnate de ambele părți, care să prevadă și sumele solicitate în cererea pendinte, astfel cum chiar acestea au convenit.

Ca atare, invocarea art. 1266 C. civ. nu este fondată prin raportare la art. 488 C. proc. civ.

Printr-o ultimă critică formulată, recurenta-reclamantă a învederat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constând în nerespectarea prevederilor contractuale de către intimata-pârâtă.

Or, raportat la cele deja prezentate, Înalta Curte constată că nu s-a probat încălcarea drepturilor recurentei-reclamante prin neexecutarea obligațiilor asumate prin contract de către intimata-pârâtă, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 1350 C. civ., de natură a atrage aplicarea prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. Cum existența faptei ilicite nu a fost dovedită, nu se mai impune analiza celorlalte cerințe cerute în mod cumulativ pentru angajarea răspunderii civile contractuale.

Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă a menționat formal incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care vizează nelegalitatea hotărârii atacate când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, premisa logică a soluționării pe fond a căii de atac este invocarea efectivă (nu formală) a unuia dintre motivele de casare și ea presupune verificarea de către instanța de recurs a susținerilor încorporate cererii de recurs, ceea ce nu se verifică în situația de față.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Onco Card S.R.L. împotriva deciziei nr. 913 din 1 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Onco Card S.R.L. împotriva deciziei nr. 913 din 1 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2020.