ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1856/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a lV-a civilă, la data de 02 septembrie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoașterea hotărârii de divorț pronunțată de către Circuit Curtea de Cook County, Ilinois SUA, cu nr. 09 Dl 1335 și denumită în mod efectiv "Hotărâre pentru dizolvarea căsătoriei", precum și Acordul de Soluționare Marital înregistrat sub nr. 09Dl 3335, emis de către Curtea de Cook County, Ilinois SUA.

Prin sentința civilă nr. 1467 din 17 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea reclamantei.

În motivare, instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea a cărei recunoaștere o solicită este definitivă, ci a învederat că acest aspect trebuie dedus din faptul că pârâtul s-a recăsătorit.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin încheierea de ședință din data de 16 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost suspendată judecarea apelului, pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina reclamantei, de a indica domiciliul corect al intimatului, în vederea acoperirii procedurii de citare și de a depune mai multe dovezi necesare pentru soluționarea cauzei.

Suspendarea a fost dispusă în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta A. a formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.

Cererea de recurs este motivată, reclamanta invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

A susținut că la dosarul cauzei a fost depusă hotărârea de divorț, atât în limba engleză, cât și traducerea acesteia.

De asemenea, a apreciat că a indicat în mod corect adresa pârâtului, care este aceeași cu cea din hotărârea a cărei recunoaștere o solicită.

Reclamanta a susținut și că reciprocitatea hotărârilor judecătorești pronunțate în România și Statele Unite ale Americii funcționează din oficiu, în baza tratatelor semnate între cele două state, invocând în acest sens o discuție cu Consulatul Român din Chicago, căruia i-a solicitat eliberarea unui document care să ateste respectiva reciprocitate.

Analizând recursul formulat în cauza, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ. "Când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate. Dispozițiile art. 189 sunt aplicabile." În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat domiciliul pârâtului ca fiind în Statele Unite ale Americii, 22430 S Donna Ave. Channaon Ilinois.

După depunerea memoriului de apel, prin dovada de citare aflată la fila 13-14 din dosar, instanța de judecată a pus în vedere apelantei reclamante să indice domiciliul actual al intimatului și să depună dovada reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și Ilinois, Statele Unite ale Americii.

La termenul de judecată din data de 16 august 2018, avocatul apelantei reclamante A. a precizat că domiciliul pârâtului este cel indicat în cererea de apel și solicitat un nou termen, pentru a face dovada reciprocității hotărârii străine.

Prin încheierea de ședință din data de 16 octombrie 2017, instanța de apel a dispus suspendarea cauzei pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina apelantei, în temeiul dispozițiilor art. 242 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că măsura dispusă de instanța de apel este legală, cu respectarea art. 242 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 470 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., întrucât reclamanta a indicat un domiciliu al pârâtului de unde dovezile de citare nu au fost returnate.

Cu aplicarea art. 153 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a pus în vedere reclamantei să indice domiciliul pârâtului, iar neîndeplinirea acestei obligații împiedică buna desfășurare a procesului, întrucât instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant.

Înalta Curte reține că reclamanta a indicat domiciliul pârâtului ca fiind cel din hotărârea de divorț a cărei recunoaștere o solicită, care a fost pronunțată în data de 26 martie 2005, cum rezultă din copia certificatului de căsătorie, depus la file 8 din dosarul tribunalului.

Dar, așa cum a constatat curtea de apel și cum s-a întâmplat și în dosarul de recurs, niciuna din dovezile de citare expediate la acest domiciliu nu au fost returnate la dosar, creându-se astfel premisa că pârâtul nu mai locuiește la adresa indicată.

Înalta Curte reține că obligația de a indica domiciliul pârâtului incumbă reclamantei, întrucât, raportat la prevederile art. 194 lit. a) C. proc. civ., pârâtul trebuie citat la adresa pe care reclamantul este obligat să o indice cu exactitate, în caz contrar instanța neputând păși la judecata cauzei.

Recurenta reclamantă a formulat critici și asupra măsurii suspendării cauzei, apreciind că nu se impune dovedirea reciprocității efectelor hotărârilor străine și că și-a îndeplinit obligațiile procesuale pe acest aspect.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1.095 C. proc. civ., "hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul personal al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți ori, în lipsă de recunoaștere, au fost pronunțate în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internațional privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept internațional privat român și a fost respectat dreptul la apărare".

În sensul art. 1.096 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1.095 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată; b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fiară legătură directă cu litigiul în statui de sediu al respectivei jurisdicții; c) există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea".

Potrivit art. 1.100 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește potrivit cerințelor prevăzute de prezentul cod și va fi însoțită de următoarele acte:

a) copia hotărârii străine;

b) dovada caracterului definitiv al acesteia;

c) copia dovezii de înmânare a citației și a actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină sau orice alt act oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a pronunțat hotărârea;

d) orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplinește celelalte condiții prevăzute la art. 1.096".

Așa cum rezultă din art. 1.094 C. proc. civ., termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.

Prin prisma dispozițiilor mai sus citate, date fiind și dispozițiile art. 2.600 și art. 2.601 C. civ., instanța reține că, în speță, hotărârea de divorț pronunțată de către Circuit Curtea de Cook County, Ilinois SUA, cu nr. 09 Dl 1335 reprezintă o hotărâre străină în sensul legii, care a avut în vedere legea aplicabilă conform dreptului internațional privat român și care poate fi recunoscută pe teritoriul României.

în același context, se reține că, potrivit art. 1.100 alin. (2) C. proc. civ., actele prevăzute la alin. (1) vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate, cu respectarea dispozițiilor art. 1.092 conform cărora supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine al actului, urmată de supralegalizarea efectuată, de către misiunea diplomatică română sau oficiul consular român din acest stat, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular în România ale statului de origine și, în continuare, în oricare dintre cele două situații, de către Ministerul Afacerilor Externe.

În fapt, așa cum a reținut și curtea de apel, hotărârea a cărei recunoaștere se solicită nu îndeplinește condițiile legale mai sus enumerate, nefiind deci respectate dispozițiile legale care permit recunoaștere unei hotărâri judecătorești străine, emise de autorități din state nemembre ale Uniunii Europene, cum este cazul în speță.

Față de cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că încheierea de suspendare a cauzei a fost pronunțată de instanța de apei cu respectarea tuturor textelor legale incidente în cauză și redate mai sus, motiv pentru care recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, menținându-se astfel măsura suspendării cauzei, în sensul art. 242 alin. alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. împotriva încheierii de ședință din data de 16 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2018.