ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1486/2018

Prin acțiunea înregistrată la data de 9 octombrie 2015 pe rolul judecătoriei Constanța sub numărul x/212/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., dezbaterea succesiunii defunctului D.

Prin Sentința civilă nr. 2467 din 7 martie 2017 pronunțată de judecătoria Constanța în dosarul civil nr. x/2015 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și E. în contradictoriu cu pârâta C.

S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă C. în contradictoriu cu reclamanții pârâți A., B. și E.

S-a constatat deschisă succesiunea defunctului D., decedat la data de 1 octombrie 2015 în Constanța.

S-a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului D. se compune din următoarele bunuri;

- imobilul situat în Constanța, județul Constanța în valoare actuală de 17.481 Euro stabilită prin raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul F.

- autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x în valoare actuală de 10.328 RON stabilită prin raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul G.

- suma de 3.675,42 RON existentă în contul bancar în RON al defunctului D. deschis la H. SA

- suma de 6.650 RON existentă în contul bancar în lei al defunctului D. deschis la H. SA la data deschiderii succesiunii și retrasă ulterior de pârâtă,

- pasiv succesoral constând în dreptul de creanță al pârâtei C. asupra sumei de 10.467,02 Euro reprezentând suma achitată de aceasta în temeiul contractului de credit bancar din 21 august 2016 încheiat între I. SA și defunctul D.

S-a constatat că au calitatea de moștenitori legali ai defunctului D.:

- A., deținând cota de 1/6 din masa succesorală,

- J., deținând cota de 1/6 din masa succesorală,

- E., deținând cota de 1/3 din masa succesorală,

- C., deținând cota de 1/3 din masa succesorală,

S-a dispus ieșirea din indiviziune a părților cu privire la bunurile sus-menționate.

S-a atribuit reclamanților imobilul situat în Constanța, județul Constanța în valoare de 17.481 Euro (77.830,66 RON).

Reclamanții au fost obligați să plătească pârâtei sulta aferentă imobilului în sumă de 5.827 Euro în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

S-a atribuit reclamanților autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x.

Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei sulta aferentă autoturismului în sumă de 3.442,66 RON în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei suma de 6.978,01 Euro reprezentând cota de 2/3 din pasivul succesoral.

S-a dispus partajarea sumei de 3.675,42 Iei existentă în contul bancar în RON al defunctului D. deschis la H. SA, urmând ca reclamanții să încaseze suma de 2.450,28 lei, iar pârâta să încaseze suma de 1.225,14 RON.

S-a dispus partajarea sumei de 6.650 RON existentă în contul bancar în RON al defunctului D. deschis la H. SA la data deschiderii succesiunii și retrasă ulterior de pârâtă și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 4.433,33 RON aferentă cotelor succesorale deținute.

S-a constatat că pârâta C., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului, deține un drept special de moștenire asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților.

S-a respins cererea pârâtei de a se constata dreptul de abitație asupra locuinței situate în Constanța, județul Constanța și cererea de a se constata că din pasivul succesoral face parte cota de 1 din suma de 3.235 RON reprezentând reparații capitale ale autoturismului ca neîntemeiate.

S-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capetelor de cerere având ca obiect includerea în masa succesorală a bunurilor mobile, a sumei de 5.000 Euro, a sumei de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de internare, medicamente și operație, a sumei de 5.000 RON reprezentând sponsorizare, a sumei de 1.200 RON reprezentând cheltuieli de înhumare.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 2.381,49 RON reprezentând taxă de timbru, onorariu avocat și onorariu expert.

S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriii cu pârâtele I. SA și I. SA prin Sucursala Mamaia, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 conexat la prezenta cauză.

Pârâtele au fost obligate să restituie reclamanților 690 Euro reprezentând plată nedatorată.

Pârâtele au fost obligate să închidă contul x aparținând defunctului D.

Pârâtele au fost obligate să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 261 RON reprezentând taxă de timbru.

Prin Decizia civilă nr. 1576 din data de 12 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, s-au decis următoarele:

"Admite apelul declarat de către apelanta C., în contradictoriu cu intimații B., A. și E. împotriva Sentinței civile nr. 2467 din 7 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr. x/2015.

Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că: înlătură dispozițiile referitoare la acordarea termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, stabilit în favoarea reclamanților pentru plata sultelor aferente imobilului și autoturismului.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Respinge ca nefondat apelul formulat de către apelanții B., A. și E. în contradictoriu cu intimata C..

Împotriva acestei din urma decizii, reclamanții B., E. și A. au declarat recurs, care s-a depus la Tribunalul Constanța, secția civilă, care l-a înaintat către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 14 martie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluția completului din data de 15 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 26 aprilie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs, părțile fiind citate în acest sens.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de fața, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către tribunal într-un litigiu având ca obiect succesiune.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judeca:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezulta în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauza a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de către reclamanții B., E. și A. împotriva Deciziei nr. 1576 din data de 12 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2018.

Procesat de GGC - CL