ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1773/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/26.05.2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, B., C., D., E., F., G. a solicitat instanței constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de către Primăria Municipiului București pentru apartamentele situate în str. x, sector 1 București, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București compus din 16 apartamente și 5 spații comerciale. În subsidiar, reclamantul a mai solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor bănești în cuantum de 307.400 franci, actualizată cu indicele de inflație, ca urmare a preluării abuzive a imobilului conform Decretului nr. 92/1950.

În drept, au fost invocate prev. art. 194 C. proc. civ., art. 969, 948 vechiul C. civ., art. 563 Noul C. civ., art. 41-42 din Constituția României, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 92/1992.

Conform precizării reclamantului, valoarea obiectului litigiului este de 250.000 euro pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare (1.137.400 RON la cursul BNR de 4.5496 RON/l euro de la data introducerii acțiunii, 26.05.2017) și 3.730.672 RON, echivalentul a 820.000 euro la același curs BNR pentru capetele de cerere vizând revendicarea imobilului și acordarea despăgubirilor bănești.

Valoarea de peste 200.000 RON atrage competența tribunalului în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 137/30.01.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității, au fost respinse capetele unu și doi ale cererii de chemare în judecată ca inadmisibile, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respins capătul trei al cererii, ca prescris.

Prin decizia nr. 1082/A din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 137/30.01.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost anulată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare la prima instanță.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a declarat recurs.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel cu privire la primul capăt de cerere vizând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de Primăria Municipiului București cu privire la apartamentele situate în București, str. x, considerând că soluția prin care s-a apreciat acest petit ca fiind admisibil este eronată în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) ind.l, 4 și 5 din Legea nr. 10/2001, prevederi speciale față de dispozițiile dreptului comun.

Cu privire la soluția pronunțată pe capătul de cerere vizând revendicarea, se consideră că este eronată aprecierea din apel potrivit căreia instanța de fond a încălcat dreptul reclamantului la justiție, prevăzut de art. 6 din CEDO. Se apreciază că nu reprezintă încălcare a dreptului de acces la justiție faptul că, pe de o parte, s-a stabilit că reclamantul nu poate beneficia de dispozițiile dreptului comun având în vedere incidența Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție iar, pe de altă parte, că art. 5 din Legea nr. 10/2001 exclude de la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale. Se argumentează că, în speță, demersul reclamantului este inadmisibil atât pe dreptul comun prin prisma dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008, cât și pe calea legii speciale având în vedere că au fost încasate despăgubiri pentru naționalizarea imobilului, în baza acordului încheiat în 1959 între Republica Franceză și Republica Populară Română, concluzionându-se că simpla constatare a situației în care se află reclamantul din perspectiva a două dispoziții diferite nu constituie o încălcare a art. 6 din CEDO.

Se invocă încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind depășit rolul activ al instanței de apel prin interpretarea potrivit căreia capătul de cerere vizând acordarea de despăgubiri este subsidiar celui privind revendicarea.

Se susține că reclamantul nu a precizat expres acest capăt de cerere, deși intenția acestuia, astfel cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, a fost de a solicita daune pentru preluarea abuzivă a imobilului și nu despăgubiri reprezentând echivalentul în RON al imobilului ce nu poate fi restituit în natură. În aceste condiții instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, cu depășirea limitelor învestirii, reținând că s-au solicitat despăgubiri pentru imobil dacă nu poate fi restituit în natură și statuând asupra caracterului subsidiar al acestui capăt de cerere față de cel privind revendicarea.

Urmare a stabilirii caracterului subsidiar al acestui capăt de cerere, instanța de apel a soluționat greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, recurentul apreciind că acțiunea vizând acordarea despăgubirilor este o acțiune personală, supusă termenului de prescripție de 3 ani, întrucât o astfel de solicitare putea fi făcută de la data stabilirii dreptului de despăgubire în baza acordului încheiat în 1959 între Republica Franceză și Republica Populară Română.

În cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 iulie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 24 septembrie 2020.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul impută instanței de apel greșita respingere a excepțiilor inadmisibilității capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și revendicarea imobilului, precum și a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru despăgubirile solicitate prin capătul al treilea din cerere.

Astfel, instanța de fond a respins acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, constatând că reclamantul nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a infirmat această soluție cu motivarea că Legea nr. 10/2001 reglementează aplicații particulare ale unor cauze de nulitate cu aplicabilitate generală.

Înalta Curte reține că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, care este aplicabil, potrivit alin. (5) al acestui articol, acțiunilor care tind la desființarea, pe această cale, a actului de înstrăinare, "indiferent de cauza de nulitate" invocată de persoana îndreptățită. Prin urmare, nu se poate aprecia că, atunci când se solicită nulitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru un imobil al cărui regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, în condițiile existenței unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun, aceasta s-ar aplica selectiv, numai în privința unor situații juridice particulare ale unor cazuri de nulitate, existând, în paralel, calea dreptului comun pentru promovarea aceleiași acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În consecință, în măsura în care acțiunea în nulitate promovată de persoana îndreptățită nu urmează procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ea este inadmisibilă pe calea dreptului comun, indiferent de cauza de nulitate invocată, sub acest aspect, soluția primei instanțe fiind corectă.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, instanța de fond a apreciat că a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care este inadmisibilă, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fostul proprietar având la dispoziție normele legii speciale. În ceea ce privește legea specială, prima instanță a reținut că, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 841/2015, dreptul la despăgubire al reclamantului deja a fost recunoscut.

Instanța de apel a apreciat că un astfel de raționament încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu i s-ar recunoaște reclamantului dreptul de acces la instanță nici pe calea dreptului comun și nici pe cea a legii speciale.

Așa cum rezultă din împrejurările concrete ale cauzei, reclamantul, în calitate de moștenitor al fostei proprietare, a formulat la 26.05.2017 în litigiul pendinte, o acțiune în nulitatea contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, precum și o acțiune în revendicare pe dreptul comun pentru imobilul despre care apreciază că a fost preluat abuziv conform Decretului nr. 92/1950 și confiscat prin hotărâre judecătorească în anul 1951, și care a făcut obiectul acordului încheiat în anul 1959 între Republica Franceză și Republica Populară Română prin care s-au stabilit despăgubiri pentru naționalizarea acestui imobil în valoare de 409,870 franci, achitate parțial, susține reclamantul, în perioada 1964-1966. În subsidiar, a solicitat despăgubiri, cu titlu de prejudiciu, constând în diferența de sumă neachitată conform acordului din 1959.

În privința acțiunii în revendicare, Înalta Curte reține că instanța de apel s-a limitat la a aprecia că respingerea ca inadmisibilă a acestei acțiuni echivalează cu lipsa de acces a reclamantului la o instanță de judecată, fără a motiva, însă, în ce măsură soluția dată cererii de revendicare, formulată în baza dreptului comun, nu ar răspunde exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea garanțiilor oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în condițiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, odată cu pronunțarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și, respectiv, schimbarea jurisprudenței CEDO în 2010 prin cauza Maria Athanasiu, s-a considerat că, pentru a se putea prevala de dreptul comun, reclamantul trebuia să dovedească existența "bunului actual" în patrimoniul fostului proprietar deposedat abuziv de stat, prin pronunțarea, în prealabil, a unei hotărâri definitive și executorii, prin care constatându-se calitatea acestuia de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului, în speță sau să se afle în situația în care o instanță sau o autoritate administrativă internă i-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul de a i se restitui imobilul (potrivit par. 140 și 143 din hotărârea menționată).

În egală măsură, instanța de apel a ignorat faptul că soluția de respingere a acțiunii în revendicare nu echivalează cu un fine de neprimire, nefiind constatată imposibilitatea absolută de formulare a unei cereri de revendicare de drept comun, ci s-a întemeiat pe considerentul că, în cauză, este aplicabilă Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți care trimite, în caz de concurs între legea specială și cea generală, la legea specială, și, din această perspectivă a aplicării legii speciale, a constatat incidența, în ceea ce privește dreptul pretins asupra imobilului, a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 841/2015, considerând că dreptul la despăgubire al reclamantului deja a fost recunoscut.

Prin urmare, pentru a verifica legalitatea soluției de primă instanță, se impunea ca instanța de apel să procedeze la analiza situației juridice a imobilului în baza căreia să valideze sau să înlăture considerentele instanței de fond referitoare la faptul că, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 841/2015, dreptul la despăgubire al reclamantului deja a fost recunoscut.

În acest sens, este de reținut că instanța de contencios constituțional a statuat, prin decizia menționată, că rațiunea pentru care beneficiarii acordurilor bilaterale, care au primit de la statul român despăgubiri globale și forfetare, au fost excluși de la măsurile reparatorii prevăzute de lege rezidă în evitarea unei duble plăți efectuate de statul român către aceste persoane pentru aceeași creanță: pe de o parte, plata indirectă realizată din acea sumă forfetară de către statul ai căror cetățeni erau la momentul preluării abuzive și, pe de altă parte, o a doua plată constând în măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, care este, din perspectiva statului român, o plată nedatorată, de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată al statului român, prin diminuarea nejustificată a patrimoniului acestuia. S-a constatat că plata integrală a sumelor cu privire la care statul român s-a obligat către statul cosemnatar are "efect liberatoriu pentru statul român, precum și pentru toate persoanele fizice sau juridice române succesoare ale proprietarilor primitivi" și că, din interpretarea sistematică a prevederilor Acordului româno-francez din 1959 și a celor două Protocoale de aplicare, ce fac parte integrantă din acesta, rezultă că statul român și-a îndeplinit obligațiile asumate prin acesta, plătind integral suma precizată. Mai mult, verificarea executării obligațiilor cuprinse în tratatele internaționale nu este la latitudinea instanțelor de judecată naționale, ci este supusă regulilor de drept internațional public, exterioare raporturilor juridice de drept privat intern ce se stabilesc între subiecții de drept din sfera națională, în baza normelor juridice interne. Așadar, prin efectul Acordului româno-francez din 1959, dreptul de proprietate al cetățenilor francezi ce intră sub incidența acestuia s-a transformat într-un drept de creanță față de statul francez, acestuia urmând să i se adreseze cetățenii francezi care se consideră îndreptățiți.

În acest context, Înalta Curte constată că nu poate fi validată soluția de trimitere spre rejudecare în primă instanță a acestui capăt de cerere, în condițiile în care instanța de apel, apreciind în mod formal că nu s-a intrat în analiza fondului, nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei acestor dispoziții legale pe care instanța de fond le-a reținut ca temei pentru respingerea acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiunea în pretenții, instanța de fond a considerat că aceasta s-a împlinit prin trecerea unui termen de 3 ani care a început a curge de la data stabilirii dreptului la despăgubire în baza acordului bilateral menționat anterior.

Instanța de apel a apreciat că cererea reclamantului este o modalitate subsidiară de rezolvare a cererii în revendicare pentru ipoteza în care restituirea în natură nu poate fi făcută.

Înalta Curte constată că acțiunea în pretenții, astfel cum a fost formulată, de restituire a părții din despăgubirile rămase neachitate de către statul francez care nu și-ar fi respectat obligațiile contractuale, are un caracter alternativ și nu subsidiar acțiunii în revendicare.

Astfel, despăgubirile au fost solicitate exclusiv în cazul în care acțiunea în revendicare urma a fi respinsă, aceasta reprezentând o obligație alternativă distinctă, care nu izvorăște din raportul juridic real pretins în acțiunea în revendicare, pentru a se constitui în echivalent valoric al bunului în situația imposibilității restituirii lui în natură, ci dintr-un raport juridic obligațional, respectiv din răspunderea contractuală întemeiată pe acordul încheiat între cele două state, prin care statul român se obligă a achita o anumită datorie către statul francez.

Or, în aceste situații, acțiunea în pretenții nu poate împrumuta caracterul unei acțiuni reale imprescriptibile, considerându-se că se solicită valoarea de înlocuire a unui drept real, imposibil a fi valorificat în natură, ci își păstrează natura juridică de acțiune personală și prescriptibilă potrivit dreptului comun.

În consecință, în baza art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în baza art. 497 C. proc. civ. va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe, constatând nelegalitatea soluției de anulare a sentinței apelate, urmând ca instanța de apel să rejudece cauza în raport cu îndrumările conținute în prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 1082A din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2020.