ÎCCJ, decizie (scj.ro #175864)

Persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. Regim de maximă siguranță. Încălcarea dreptului la educație. Despăgubiri morale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

Index alfabetic: dreptul la învățătură

pedeapsă privativă de libertate

prejudiciu

despăgubiri morale

Constituție, art. 32

Legea nr. 254/2013, art. 34 alin. (2), alin. (4), art. 45

Declarația universală a drepturilor omului, art. 26

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 14

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, art. 2

Împrejurarea că reclamantului i se schimbase regimul de detenție într-unul de maximă siguranță - care nu îi permitea înscrierea în programul de școlarizare în penitenciarul în care se afla - nu este de natură să justifice avizul negativ asupra cererii acestuia de transfer în cadrul unui alt centru de detenție care asigura un astfel de program, câtă vreme dispozițiile legale în materie [art. 34 alin. (2) din Legea nr. 254/2013] permit persoanelor condamnate și aflate într-o asemenea situație să desfășoare activități de instruire școlară și formare profesională.

Ca atare, în cadrul normativ reprezentat de reglementările interne [art. 32 din Constituție; art. 34 alin. (4) din Legea nr. 254/2013] și internaționale (art. 26 din Declarația universală a drepturilor omului; art. 14 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 2 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană) care consacră  dreptul la educație și învățătură ca pe un drept fundamental al persoanei, fapta autorității –pârâte, de a împiedica, pentru motive nejustificate obiectiv, exercițiul efectiv al acestui drept are caracter ilicit și este angajatoare de răspundere delictuală.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în evaluarea solicitării condamnatului de a avea acces la învățătură, autoritatea în domeniu trebuia să țină seama în mod determinant și de scopul executării pedepselor (art. 3 din Legea nr. 254/2003) care este acela „al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni” și de „formare a unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării în societate a deținuților”. Or, atingerea acestui deziderat al reintegrării sociale nu este posibilă în absența unui nivel de educație care să permită înțelegerea valorilor care trebuie să fundamenteze societatea, incompatibile cu săvârșirea de fapte antisociale.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 606 din 24 martie 2021

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată și valoarea litigiului

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor-Secția civilă la data de 13.09.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, acordarea de daune morale în sumă de 500.000 de lei, pentru încălcarea, de către aceasta, a dreptului la învățământ și educație.

2.Sentința Tribunalului Bihor

Prin sentința nr. 45/C din 01.03.2019, Tribunalul Bihor-Secția civilă a respins, ca nefondată, acțiunea.

3.Decizia Curții de Apel Oradea

Prin decizia nr. 5/A din 09.01.2020, Curtea de Apel Oradea-Secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale; a respins restul pretențiilor reclamantului; onorariul avocațial în sumă de 1.567 lei, pentru avocat din oficiu a rămas în sarcina statului.

4.Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Recurentul-reclamant a arătat că suma acordată cu titlu de daune morale este nejustificat de mică, că vinovată de fapta ilicită și de producerea prejudiciului este pârâta, conform dispozițiilor art. 1349-1357 Cod civil și că, întrucât a fost scutit de taxa de timbru, sumele respective nu pot rămâne în sarcina statului, pârâta fiind parte căzută în pretenții.

Recursul reclamantului nu a fost încadrat în drept.

Recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă și a arătat că în cauză nu s-a făcut dovada săvârșirii unei fapte ilicite de către aceasta nici a existenței vreunui prejudiciu cauzat reclamantului, iar  instanța de apel nu a avut în vedere faptul că autoritățile competente au efectuat demersuri pentru a încerca rezolvarea favorabilă a solicitării deținutului, existând însă impedimente obiective.

Reclamantul nu a atacat încheierea de respingere nr. 254 din 13.08.2018 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate, iar la nivelul Penitenciarului Oradea au fost inițiate demersuri pentru includerea deținutului la cursuri școlare, dar acest lucru nu s-a putut realiza, urmare a imposibilității asigurării măsurilor de siguranță aplicate celor care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță, situație în care se afla reclamantul.

S-a arătat că cererea reclamantului, de înscriere într-un program de școlarizare, a fost rezoluționată favorabil de către educator, dar că a primit aviz negativ din partea comisiei de individualizare și executare a pedepselor privative de libertate din cauza afacerilor judiciare pe care acesta le avea pe rolul instanțelor deservite de Penitenciarul Oradea.

În acest sens a și fost respinsă cererea deținutului A de a fi transferat la Penitenciarul Mărgineni, care asigură program de școlarizare deținuților clasificați în regim de maximă siguranță.

Tot astfel, s-a arătat că cererea de transfer a fost înaintată către Serviciul de Evidență și Transfer Deținuți din cadrul D.S.D.R.P.- A.N.P., însă răspunsul asupra solicitării a fost negativ din cauza multiplelor afaceri judiciare la instanțele deservite de Penitenciarul Oradea.

A pretins recurenta-pârâtă că daunele morale solicitate sunt nesusținute, în contextul în care reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate, mai exact, în ce fel și care anume valori au fost lezate.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 08.07.2020, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului propriu,  respingerea recursului pârâtei.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 28.07.2020, recurenta-pârâtă a invocat excepția de nulitate a recursului reclamantului pentru neîncadrarea în cazurile reglementate de art. 488 Cod procedură civilă și a arătat că nu sunt respectate dispozițiile art. 486 alin. 1 lit. d din același cod.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 12.08.2020, recurentul-reclamant a solicitat lămuriri/clarificări de la Tribunalul Bihor privind transferul său între penitenciare.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 23.07.2020, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului propriu, respingerea recursului reclamantului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

1)

Recursul reclamantului care a pus în discuție, în principal, cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, urmare a admiterii căii de atac exercitate de acesta, a dedus judecății critici neîncadrabile în drept, aspect constatat ca atare prin raportul întocmit și prin încheierea de admitere în principiu din 27.01.2021.

Aceasta, în contextul în care nu a fost indicat vreun motiv de casare din cele reglementate de art. 488 Cprciv și nici nu au fost prezentate aspecte susceptibile de o asemenea încadrare, câtă vreme reclamantul doar a pretins că suma ce i-a fost acordată este „nejustificat de mică”, fără să indice vreo normă sau vreun criteriu de legalitate care ar fi operat în dimensionarea despăgubirilor morale și pe care instanța de apel să nu-l fi luat în considerare.

În același sens, au fost constatate afirmațiile recurentului, conform cărora întrucât a fost scutit de taxă de timbru și avocat, cheltuielile respective nu pot rămâne în sarcina statului, deoarece ele nu corespund soluției instanței, care să fie cenzurabilă ca atare, câtă vreme potrivit deciziei atacate, în sarcina statului a rămas doar onorariul avocatului din oficiu (ca formă de asigurare a ajutorului public judiciar), în timp ce taxa de timbru nu i-a fost pusă în sarcină reclamantului în faza apelului, pentru a fi atrasă incidența art. 18 din OUG nr. 51/1998, de care s-a prevalat acesta.

În consecință, în ce privește recursul reclamantului, făcându-se aplicarea dispoz. art. 489 alin. 2 C.pr.civ., s-a constatat nulitatea acestuia.

2)

Referitor la recursul pârâtei, analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea pârâtei conform căreia, în soluționarea cauzei, instanța de apel nu a ținut seama de existența unor motive obiective care au împiedicat autoritățile competente să asigure dreptul la educație al reclamantului, nu poate fi primită.

Astfel, în sprijinul acestei critici, recurenta face trimitere la împrejurări care nu pot fi asimilate unor motive obiective și care, pentru a fi exoneratoare de răspundere civilă delictuală ar trebui să corespundă exigențelor forței majore sau cazului fortuit în sensul dispozițiilor art. 1.351 din C.civ.

În acest sens, se constată că dimpotrivă, fără a releva aspecte care să fi împiedicat realizarea obligațiilor în așa fel încât să nu angajeze răspunderea, pârâta se prevalează, în realitate, de o proprie culpă în modalitatea de soluționare a cererii de înscriere într-un program de școlarizare a reclamantului.

Aceasta, în contextul în care, așa cum arată recurenta însăși, educatorul din cadrul penitenciarului a rezoluționat cererea reclamantului „cu recomandarea pentru învățământ” și întrucât deținutul se afla într-un regim de executare de maximă siguranță care nu-i permitea înscrierea în programul de școlarizare din Penitenciarului Oradea, acesta a făcut cerere de transfer la Penitenciarul Mărgineni (cel care asigura program de școlarizare pentru deținuți clasificați în regim de maximă siguranță).

În loc să dea curs cererii de transfer pe care i-a înaintat-o Penitenciarul Oradea, Autoritatea Națională a Penitenciarelor, prin Serviciul Evidență și Transfer Deținuți, a dat un aviz negativ, cu motivarea că „deținutul are multiple afaceri judiciare la instanțele deservite de acest penitenciar”.

Or, un astfel de argument nu este unul apt să îngrădească exercițiul unui drept fundamental, cum este cel referitor la instituire și educație.

Pe de o parte

, referirea generică la existența „afacerilor judiciare”, fără a se arăta în ce constau acestea, nu este de natură, în sine, să justifice măsura având în vedere că judecata în cauzele civile se realizează, de regulă, fără prezența personală a părților și de asemenea că, în procesele penale, prezența părților este obligatorie doar în condiții anume prevăzute de lege (astfel cum rezultă din art. 96 C.pr.pen.).

Pe de altă parte

, în ce privește realizarea transferului propriu-zis, există cadru legal care permite realizarea în concret a măsurii pentru motive întemeiate (art. 45 din Legea nr. 254/2013), cum este și cel privitor la desfășurarea activităților școlare.

Justificarea în sensul menționat anterior a avizului negativ la transfer este cu atât mai lipsită de temei cu cât educatorul penitenciarului, în propunerea pe care a făcut-o în vederea înscrierii deținutului în programul de școlarizare, a făcut referire și la adeverința din care rezulta că acesta apare înregistrat „cu abandon școlar, în anul 1995-1996, clasa I- semestru I”, fiind necesară, așadar, continuarea educației școlare.

- Celălalt aspect învederat, în legătură cu neatacarea, de către reclamant, a încheierii de respingere nr. 254 din 13.08.2018 a Judecătorului de supraveghere a privării de libertate, nu este nici acesta de natură să demonstreze, cum susține recurenta, un impediment obiectiv în realizarea accesului efectiv la instrucție al reclamantului.

Împrejurarea că nu a fost epuizat, cum s-a arătat, exercițiul căilor de atac (contestația) împotriva încheierii prin care s-a respins o plângere a reclamantului nu este relevantă și nu se constituie într-un fine de neprimire în fața instanței civile, raportat la ceea ce face obiectul judecății – respectiv, pretinderea de despăgubiri pentru nesocotirea unui drept fundamental recunoscut ca atare prin norme interne cu rang constituțional și norme convenționale europene.

Un astfel de demers în fața instanței civile nu este condiționat, sub aspectul admisibilității, de epuizarea unor proceduri prealabile sau căi de atac prevăzute de alte jurisdicții (în speță, cea penală).

Cu atât mai mult, este lipsită de orice temei formularea unei astfel de critici cu trimitere la încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate din 15.08.2018, față de conținutul concret al acesteia din care rezultă că, în realitate, s-a constatat că nu există o măsură a administrației Penitenciarului Oradea care să poată fi criticată în cadrul plângerii, nefiind emis niciun act „prin care să se încalce, să se restrângă, să se îngrădească dreptul acestuia la învățătură” și că „de altfel, deținutul a solicitat transferul pentru școlarizare, la Penitenciarul Mărgineni”. Ca atare,  cu luarea în considerare a acestor elemente, soluția a fost de respingere a plângerii

ca lipsită de obiect

.

În acest context, apărarea pârâtei-recurente conform căreia nerezolvarea favorabilă a cererii reclamantului s-ar fi datorat și neepuizării exercițiului căii de atac împotriva încheierii menționate anterior este una lipsită de pertinență și care nu-i susține în niciun fel poziția procesuală.

- Tot astfel, împrejurarea că reclamantului i se schimbase regimul de detenție într-unul de maximă siguranță nu era de natură să justifice avizul negativ asupra cererii, câtă vreme dispozițiile legale în materie (art. 34 alin. 2 din Legea nr. 254/2013) permit persoanelor condamnate și aflate într-o asemenea situație să desfășoare activități de instruire școlară și formare profesională.

- Critica potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv în ce fel ar fi fost lezate și ce anume valori au fost afectate, ignoră în realitate și nu combate în niciun fel statuările instanței de apel, conform cărora existența prejudiciului este prezumată în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorități ale statului, ceea ce este de natură să declanșeze răspunderea civilă delictuală a acestora.

Ca atare, în cadrul normativ menționat, reprezentat de reglementările interne (art. 32 din Constituție; art. 34 alin. 4 din Legea nr. 254/2013) și internaționale (art. 26 din Declarația universală a drepturilor omului; art. 14 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 2 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană) care consacră  dreptul la educație și învățătură ca pe un drept fundamental al persoanei, fapta autorității –pârâte, de a împiedica, pentru motive nejustificate obiectiv, exercițiul efectiv al acestui drept are caracter ilicit și este angajatoare de răspundere delictuală.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în evaluarea solicitării condamnatului de a avea acces la învățătură, autoritatea în domeniu (ANP) trebuia să țină seama în mod determinant și de scopul executării pedepselor (art. 3 din Legea nr. 254/2003) care este acela „al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni” și de „formare a unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării în societate a deținuților”.

Or, atingerea acestui deziderat al reintegrării sociale nu este posibilă în absența unui nivel de educație care să permită înțelegerea valorilor care trebuie să fundamenteze societatea, incompatibile cu săvârșirea de fapte antisociale.

Pentru toate considerentele arătate, criticile pârâtei au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecință.