ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 961/2020

Ședința publică din data de 4 iunie 2020

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la 4 aprilie 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 2.823.391 RON (2.260.587 RON + 562.804 RON) cu titlu de prejudiciu real, reprezentând contravaloarea părților sociale ce le deține la S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., conform certificatului de moștenitor nr. x din 10 iunie 2008, cu cheltuieli de judecată.

In drept, s-au invocat dispozițiile art. 194-204 C. proc. civ. și respectiv dispozițiile art. 1349 raportat la art. 1357-1371 C. civ.

Prin sentința nr. 1279/2018 din 9 noiembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare și a respins acțiunea ca prescrisă, fiind obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 246/A-COM din 18 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1279 din 9 noiembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A..

Prin memoriul de recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea expusă prin cererea de recurs, recurenta critică hotărârea atacată, în esență, pentru următoarele argumente:

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 care reglementează prescripția dreptului material având un obiect patrimonial, astfel că în opinia recurentei, aceste prevederi nu pot fi înlăturate așa cum greșit a procedat Curtea de Apel Pitești

Art. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevede că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

În acest context, recurenta susține că și-a reclamat drepturile patrimoniale în cadrul termenului de trei ani prevăzut de norma evocată, avându-se în vedere demersurile efectuate anterior și hotărârile pronunțate in acest sens.

In plus, hotărârile privind plata contravalorii celor 1034 părți sociale, în cuantum de 2.260.587 RON și de 562.804 RON, ce reprezintă obiectul acțiunii de față nu au fost executate, având în vedere că prin decizia nr. 1326/R-COM/10.04.2013 și decizia nr. 1342/13.10.2010 s-a stabilit nivelul creanței în cadrul procedurii insolvenței celor două societăți debitoare. Întrucât deciziile menționate nu au fost executate, excepția privind prescripția dreptului la acțiune, apare ca fiind neîntemeiată, recurenta fiind în termen să formuleze pretenții în recuperarea prejudiciului reprezentat de contravaloarea celor 1034 părți sociale neachitate.

In temeiul acestor împrejurări de fapt, recurenta a solicitat instanței repararea de către pârâtul B., fost administrator statutar, a prejudiciului cauzat prin fapte ilicite, având în vedere că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție este obligat să-l repare integral.

Faptele ilicite săvârșite de fostul administrator B. constau în încălcarea unor dispoziții de ordin general și imperativ din Legea nr. 31/1990 privind modificarea actelor constitutive ale S.C. C. S.R.L. si S.C. D. S.R.L., valabile la data decesului asociatului E..

Din această perspectivă, o atare acțiune nu poate fi respinsă ca prescrisă, în acest sens fiind depuse în cadrul dosarului nr. x/2009 privind insolvența S.C. C. S.R.L. cerere de înscriere la masa credală și cerere de înscriere în dosarul nr. x/2010 privind insolvența S.C. D. S.R.L., aspect ce arată că recurenta nu a stat în pasivitate, aceasta solicitând instanței atașarea dosarelor nr. x/2008 și nr. y/2008 la masa credală a celor două societăți debitoare pentru continuarea judecații și pentru stabilirea contravalorii părților sociale.

În cadrul insolvenței, la cererea administratorului statutar B., cele două acțiuni din dosarele nr. x/2008 si y/2008 au fost suspendate în temeiul Legii nr. 85/2006, pârâtul în baza noilor acte constitutive modificate, semnate și înscrise de acesta în Registrul comerțului fără a le fi opozabile, a vândut bunurile societăților dirijând încasarea banilor spre firma familiei, S.C. F. S.R.L..

Mai susține recurenta că, repunerea părților în situația anterioară nemaifiind posibilă, fostul administrator care a înscris în mod ilicit noile acte constitutive în Registrul comerțului trebuie să restituie echivalentul părților sociale ce au fost luate prin îmbogățire fără justă cauză, fără consimțământul său și fără plata prețului.

În baza cererilor de înscriere a creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, recurenta a fost înscrisă în tabelul definitiv de creanțe, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Prin cererea precizatoare a acțiunii introductive din 17 iulie 2018, recurenta susține că a precizat faptul că a chemat în judecată pe pârâtul B., în calitate de fost administrator, funcție deținută la cele doua societăți comerciale, pentru acoperirea prejudiciului produs prin propriile sale fapte ilicite, constând in încălcarea unor dispoziții legale din Legea nr. 31/1990, context în care s-a apreciat că legea instituie în astfel de condiții o răspundere pentru fapta proprie administratorului societății comerciale, iar nu societății comercială, ca persoană juridică, întrucât administratorul este un reprezentant legal, căruia îi incumba o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziții legale prevăzute în Legea nr. 31/1990, sens în care apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 998 C. civ.

In temeiul acestor împrejurări, recurenta a solicitat instanței repararea de către pârâtul B. a prejudiciului cauzat, acesta având funcția de organ de conducere care a modificat fraudulos și ilicit actele societăților după decesul autorului lor.

În acest context, recurenta solicită instanței de recurs să observe ca instanța de apel nu a examinat incidența dispozițiilor legale evocate, ignorând înscrisurile ce probează situația de fapt susținută în cererea formulată, apreciind în acest sens că hotărârea a fost pronunțată cu greșita aplicare a normelor de drept material.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Soluția reținută prin raportul întocmit a fost de admitere în principiu a acestuia.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 12 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În ce privește criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Pornind de la obiectul acțiunii reclamantei, Înalta Curte constată că acesta este reprezentat de acțiunea în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală prin care s-a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 2.823.391 RON cu titlu de prejudiciu, reprezentând contravaloarea părților sociale deținute de C. S.R.L. și D. S.R.L..

Întinderea prejudiciului la S.C. C. S.R.L. a fost stabilită prin sentința civilă nr. 1155 din 21 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2009 rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1342 din 13.10.2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a Civilă, fiind stabilită contravaloarea părților sociale la suma de 2.260.587 RON, sumă pretinsă de reclamantă prin prezenta cerere de chemare în judecată.

Întinderea prejudiciului la S.C. D. S.R.L. a fost stabilită prin sentința nr. 4984 din 10 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010 astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1326 din 10.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a Civilă, fiind stabilită contravaloarea părților sociale la suma de 562.804 RON, sumă pretinsă de asemenea prin cererea de chemare în judecată.

Temeiul juridic al acțiunii este reprezentat de dispozițiile art. 1349 coroborat cu dispozițiile art. 1357-1371 C. civ., privind răspunderea pentru fapta proprie.

Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat că obligația ar fi trebuit să fie achitată de pârât în anul 2008, iar deciziile prin care s-a obținut recunoașterea creanțelor deținute împotriva societății, respectiv 1342/2010 și 1326/2013 au fost pronunțate sub imperiul Decretului nr. 167/1958, cât și după abrogarea aacestuia.

În aceste condiții, prescripția în cauză este supusă atât dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 cât și dispozițiilor din noul C. civ.

Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, precum și dispozițiile art. 2528 C. civ. care se vor raporta la data la care reclamanta cunoștea paguba și pe cel care răspunde de ea, respectiv luna octombrie a anului 2010, respectiv luna aprilie a anului 2013.

Prin urmare, instanța de apel în mod legal a apreciat că termenul de prescripție a fost depășit în raport de data introducerii acțiunii, respectiv 04 aprilie 2018.

Având în vedere aceste precizări, privind conținutul cererii formulată în cauză, precum și al considerentelor instanței de apel, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală pentru următoarele considerente:

În mod legal, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale în vigoare, referitoare la prescripția extinctivă, aplicată în speța de față, cerere pe care reclamanta a întemeiat-o în drept pe dispozițiile art. 1357 și următoarele C. civ.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, despăgubiri bănești pentru acoperirea unui fapt ilicit, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., norme de drept comun, se constată că dreptul pretins de reclamantă este un drept de creanță, deci unul patrimonial. Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.

Problema de drept supusă dezbaterii în prezenta cauză este aceea care se referă la momentul la care s-a născut dreptul la acțiune și momentul începerii curgerii termenului prescripției extinctive, precum și când și, dacă, a intervenit întreruperea sau suspendarea cursului prescripției. (art. 8 Decr. nr. 167/1958).

Momentul calculării termenului prescripției nu ar putea avea loc, decât la data la care s-a obținut recunoașterea pe cale judiciară a dreptului pretins prin prezenta acțiune.

Așadar, despre fapta ilicită și urmările (paguba) produse, reclamanta a aflat din luna octombrie a anului 2010, respectiv luna aprilie a anului 2013, acesta fiind momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Criticile recurentei-reclamantă, potrivit cărora a operat o întrerupere/suspendare a cursului prescripției prin cererea de deschidere a procedurii insolvenței și prin declarația de creanță formulată în procedura insolvenței celor două societăți C. S.R.L. și D. S.R.L. nu pot fi reținute.

Se constată că prescripția extinctivă nu a fost întreruptă în raport de aceste motive, fiind necesar să existe identitate între cele două cereri de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.. Astfel cum a reținut instanța de apel, nu există identitate de obiect între cele două pricini, temeiurile juridice fiind diferite sub aspectul persoanelor și al cauzei juridice a cererilor.

Atât cererile de chemare în judecată, cât și declarațiile de creanță au fost formulate în contradictoriu cu persoanele juridice, prin urmare efectul suspensiv/întreruptiv de prescripție se produce față de aceste persoane și nu față de pârâtul B..

Pentru aceste considerente, cum motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reținut, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 246/A - COM din 18 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 246/A - COM din 18 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2020.