ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 869/2020

Ședința publică din data de 27 mai 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecata apelului declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 292 din 03 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Olt, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2017, având ca obiect săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 229 C. pen., format ca urmare a plângerii formulate de S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei încheieri, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, recurenta-pârâtă a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că încheierea este nemotivată, dar și că nu există o legătură între decizia de sancționare disciplinară și caracterul penal al faptelor intimatului.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că instanța nu a indicat rațiunea pentru care a dispus suspendarea judecății apelului până la soluționarea plângerii penale și a subliniat că simpla mențiune că faptele pentru care s-a aplicat sancțiunea disciplinară sunt aceleași cu cele ce fac obiectul plângerii penale, nu constituie o motivare a măsurii suspendării, mai ales în contextul în care aceasta trebuie să se raporteze la cauza pentru care se poate dispune suspendarea - existența unei legături între cele două pricini, aspect ce nu a fost avut în vedere de instanță.

Or, potrivit recurentei-pârâte, obligația de motivare a hotărârilor judecătorești derivă din dreptul părților de a prezenta judecătorului observațiile și argumentele lor, care să fie examinate în mod efectiv, reprezentând o garanție a dreptului la un proces echitabil.

În opinia recurentei-pârâte, prin nemotivarea soluției de suspendare a cauzei până la soluționarea plângerii penale, instanța de judecată a produs o vătămare a drepturilor sale procesuale, punând-o în imposibilitatea de a decela rațiunile pentru care a fost dispusă această măsură și pentru a formula, în consecință, critici față de această soluție, motiv pentru care singura modalitate de înlăturare a vătămării este casarea încheierii.

În continuare, recurenta-pârâtă a evocat doctrina și jurisprudența și a arătat că, potrivit acestora, nu există vreo interdicție de cumul al răspunderii disciplinare cu cea penală, atunci când fapta în cauză prezintă, în același timp, atât trăsăturile unei infracțiuni, cât și o nerespectare a obligațiilor salariatului, angajatorul fiind liber să sancționeze respectiva faptă independent de exercitarea dreptului de a formula plângere penală.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că nu există vreo rațiune pentru care să se considere că soluționarea prezentului dosar ar putea avea loc numai după soluționarea plângerii penale sau că soluția pronunțată cu privire la legalitatea deciziei de sancționare disciplinară ar trebui să urmeze, în mod obligatoriu, soluția pronunțată în dosarul penal, fiind vorba despre condiții distincte pentru angajarea celor două forme de răspundere; de altfel, este foarte posibil ca, în anumite cazuri, o anumită faptă să nu prezinte elementele constitutive ale unei infracțiuni, dar să reprezinte o încălcare flagrantă a obligațiilor de muncă ale salariatului în cauză.

Mai mult, recurenta-pârâtă a susținut că, raportat la împrejurarea că s-a început urmărirea penală in rem, iar nu in personam, nu s-ar putea reține vreo înrâurire/legătură între cele două cauze.

Dincolo de acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că măsura suspendării urmează a produce ambelor părți o vătămare însemnată, întrucât, în ceea ce o privește, va fi ținută, în ipoteza în care contestația împotriva deciziei de sancționare disciplinară urmează a se soluționa în mod negativ, să plătească drepturi salariale restante pe o perioadă îndelungată (fiind cunoscut că soluționarea unui dosar penal poate dura și ani de zile), iar intimatul va primi banii care i se cuvin (în măsura în care i se admite contestația), abia după o perioadă foarte lungă de timp.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Intimatul-reclamant a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 27 mai 2020, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși prin cererea de recurs recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ., astfel cum s-a menționat și în raportul întocmit în cauză, față de susținerile recurentei, în sensul că încheierea este nemotivată, iar soluționarea dosarului penal nr. x/2017 nu are legătură cu prezenta cauză, analiza se va efectua prin prisma motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Conform dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Din cuprinsul dispozițiilor mai sus menționate rezultă că legiuitorul a circumscris măsura suspendării facultative a judecății de îndeplinirea unei condiții procedurale, respectiv dovada începerii urmării penale într-o cauză dată și a unei condiții de oportunitate, reflectată în rezultatul aprecierii instanței pe marginea necesității suspendării procesului, fondată pe legătura de cauzalitate dintre rezultatul cercetării penale și modalitatea de soluționare a cauzei civile în care se pune problema incidenței prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Este de subliniat că, fiind vorba despre o suspendare facultativă, măsura dispunerii suspendării în temeiul de lege pretins încălcat reprezintă atributul exclusiv al judecătorului de a aprecia dacă o asemenea măsură se justifică și îndeplinește condițiile cerute de textul de lege invocat.

Argumentele expuse de către recurenta-pârâtă reprezintă nemulțumirea acestei părți cu privire la măsura suspendării, dispusă de instanță în cauză, și nu o veritabilă critică de nelegalitate.

Nici motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele expuse de curtea de apel se circumscriu incidenței în cauză a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța reținând că din adresa comunicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina reiese că s-a început urmărirea penală in rem în data de 24.06.2018 și că în cuprinsul deciziei de concediere se precizează că sancțiunea s-a aplicat și pentru faptele ce constituie obiect al urmăririi penale.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaței și Justiție apreciază că, în cauză, deși motivarea este foarte concisă, nu poate fi reținut motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2020.