ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1108/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință de la 14 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, s-a dispus suspendarea judecării apelului declarat de apelantul-contestator A. împotriva sentinței civile nr. 428 din 02 iulie 2017, pronunțate de Tribunalul Olt, secția I civilă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului penal nr. x/2017, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina.

Împotriva acestei încheieri, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., vizează faptul că încheierea recurată este nemotivată.

Potrivit recurentei, soluția instanței de judecată de suspendare a judecății până la soluționarea dosarului penal nr. x/2017 este complet nemotivată, instanța neindicând vreun motiv pentru care a dispus suspendarea cauzei. Or, obligația de motivare a hotărârilor judecătorești își are izvorul în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale, combinat cu dreptul părților, recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv, obligația de motivare a hotărârilor fiind singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea drepturilor menționate anterior, piloni de bază ai dreptului la un proces echitabil.

Astfel, recurenta arată că, în ceea ce privește încheierea din 14 noiembrie 2018, instanța nu oferă nicio motivare cu privire la soluția sa de suspendare a prezentei cauze până la soluționarea plângerii penale (o perioadă nedeterminată și că acest fapt o pune pe recurentă în imposibilitatea de a înțelege motivele pentru care s-a dispus suspendarea, dar inclusiv în imposibilitatea de a formula critici cu privire la această soluție, de vreme ce nu se pot cunoaște rațiunile pentru care s-a dispus această măsură, fiind încălcate prevederile art. 6 din C.E.D.O.

Pe de altă parte, recurenta susține că, deși a formulat concluzii la termenul de judecată din 14 noiembrie 2018, prin care a arătat rațiunile pentru care nu se poate dispune suspendarea cauzei până la soluționarea plângerii penale, instanța de judecată a ignorat cu desăvârșire toate argumentele sale.

Din perspectiva C.E.D.O., instanțele sunt obligate să analizeze în detaliu acele mijloace de apărare care sunt de natură să influențeze definitiv soluționarea cauzei și să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile. Ținând seama de aceste exigențe, în opinia recurentei, încheierea din 14 noiembrie 2018 nu cuprinde nicio motivare, nefiind analizate mijloacele de apărare esențiale invocate de către părți, instanța omițând să justifice măsura dispusă.

Recurenta invocă nelegalitatea soluției de suspendare cauzei până la soluționarea plângerii penale și din perspectiva inexistenței vreunei legături între modalitatea de soluționare a deciziei de sancționare disciplinară și caracterul infracțional al faptelor intimatului-contestator - motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, deși prin încheierea din 14 noiembrie 2018, instanța de judecată a decis că (aparent) există o legătură de dependență între sancționarea disciplinară pe care o poate realiza angajatorul și răspunderea penală ce poate interveni pentru aceleași fapte, un asemenea raționament este fundamental greșit și pierde din vedere natura juridică a celor două forme de răspundere (care nu se exclud reciproc).

Astfel, în opinia recurentei, nu există vreo interdicție de cumul al răspunderii disciplinare cu cea penală, atunci când fapta în cauză prezintă, în același timp, atât trăsăturile unei infracțiuni, cât și o nerespectare a obligațiilor salariatului, angajatorul fiind liber să sancționeze respectiva faptă independent de exercitarea dreptului de a formula plângere penală.

Plecând de la această caracteristică a celor două forme de răspundere de a viza relații sociale diferite și de a ocroti valori diferite, se ajunge la complementaritatea acestora, cu posibilitatea de a realiza un cumul între cele două forme de răspundere.

Astfel, recurenta apreciază că nu există vreo rațiune pentru care să se considere că soluționarea prezentului dosar ar putea avea loc numai după soluționarea plângerii penale sau că soluția pronunțată cu privire la legalitatea deciziei de sancționare disciplinară ar trebui să urmeze, în mod obligatoriu, soluția pronunțată în dosarul penal (fiind vorba despre condiții distincte pentru angajarea celor două forme de răspundere).

De altfel, este foarte posibil ca în anumite cazuri o anumită faptă să nu prezinte elemente constitutive ale unei infracțiuni, dar să reprezinte o încălcare flagrantă a obligațiilor de muncă ale salariatului în cauză.

Deși instanța de judecată are facultatea de a dispune suspendarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 413 C. proc. civ., recurenta susține că o asemenea măsură poate avea loc numai în ipoteza în care soluționarea cauzei penale are o înrâurire asupra modalității de soluționare a prezentului dosar.

Mai mult, recurenta arată că, dincolo de faptul că nu există vreo legătură/interdependență între soluția ce urmează a se pronunța în dosarul penal și cea din prezentul dosar, o asemenea măsură urmează a produce ambelor părți o vătămare însemnată.

Un alt argument invocat de către recurentă vizează faptul că întârzierea foarte mare în soluționarea dosarului penal contravine caracterului urgent al litigiilor de muncă, ce presupune soluționarea cu celeritate.

În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 4 și 5 C. proc. civ.

Intimatul a depus întâmpinare la data de 13 martie 2019, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La 28 noiembrie 2019, recurenta a depus precizări față de raportul întocmit în cauză, prin care a arătat că a indicat din eroare, ca motive de recurs, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ., în realitate motivele pe care se întemeiază cererea sunt cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 martie 2020 a fost admis în principiu recursul și s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 24 iunie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele expuse de curtea de apel se circumscriu incidenței în cauză a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța reținând că dosarul penal nr. x/2017 are ca obiect savârșirea infracțiunii prevăzute de art. 229 C. pen., privind plângerea formulată de S.C. B. S.R.L. împotriva numitului A..

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaței și Justiție apreciază că, în cauză, deși motivarea este foarte concisă, nu poate fi reținut motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Conform dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Din cuprinsul dispozițiilor mai sus menționate rezultă că legiuitorul a circumscris măsura suspendării facultative a judecății de îndeplinirea unei condiții procedurale, respectiv dovada începerii urmării penale într-o cauză dată și a unei condiții de oportunitate, reflectată în rezultatul aprecierii instanței pe marginea necesității suspendării procesului, fondată pe legătura de cauzalitate dintre rezultatul cercetării penale și modalitatea de soluționare a cauzei civile în care se pune problema incidenței prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Este de subliniat că, fiind vorba despre o suspendare facultativă, măsura dispunerii suspendării în temeiul de lege pretins încălcat reprezintă atributul exclusiv al judecătorului de a aprecia dacă o asemenea măsură se justifică și îndeplinește condițiile cerute de textul de lege invocat.

Argumentele recurentei în sensul nu există nicio interdicție de cumul a răspunderii disciplinare cu cea penală, fiind posibil ca în anumite cazuri o anumită faptă să nu prezinte elemente constitutive ale unei infracțiuni, dar să reprezinte o încălcare flagrantă a obligațiilor de muncă ale salariatului în cauză, nu pot fi reținute, nefiind expuse critici de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, și susținerile recurentei în sensul că măsura suspendării urmează a produce ambelor părți o vătămare însemnată și că întârzierea foarte mare în soluționarea dosarului penal contravine caracterului urgent al litigiilor de muncă, ce presupune soluționarea cu celeritate, reprezintă nemulțumirea acestei părți cu privire la măsura suspendării, dispusă de instanță în cauză, și nu veritabile critici de nelegalitate.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 14 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 14 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.