ÎCCJ, decizie (scj.ro #171962)

Contract administrativ. Clauză compromisorie. Soluționarea divergenței de interpretare referitoare de instituția de arbitraj competentă să soluționeze disputa apărută între părți.

Codul de procedură civilă, art. 550

Potrivit dispozițiilor art. 550 Cod procedură civilă, „prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.”.

Clauza prin care părțile contractante au stabilit ca disputele ivite în executarea acestuia să fie soluționate prin arbitraj instituționalizat de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional,

deși este

neclară sub aspectul denumirii instituției de arbitraj, prin faptul că stabilește aplicarea Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț (ICC Rules), trebuie interpretată  în sensul că aceasta desemnează, Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris, ca unic forum care are autoritatea și, posibilitatea concretă de a aplica Regulile ICC și nu Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României, care dispune de propriile sale Reguli de procedură arbitrală aplicabile arbitrajului intern și internațional organizat de aceasta.

Decizia nr. 2599 din 17 iunie 2020

Index alfabetic

Arbitraj

Clauză compromisorie

Contract administrativ

Cheltuieli de judecată

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14 iunie 2017, sub nr. 2370/2/2017*, urmare a constatării necompetenței funcționale a Secției Civile de soluționare a cauzei prin încheierea nr.15/08.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a comercială în dosarul nr. 2370/2/2017, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Asocierea „AB” S.P.A., reprezentată de liderul asocierii B S.P.A., anularea Deciziei privind Jurisdicția pronunțată în dosarul nr. 20727/MHM/2015 de către ICC – International Court of Arbitration.

Prin sentința civilă nr. 3294 din 26 septembrie 2017, Curtea de Apel București a respins excepția tardivității acțiunii, a respins, ca nefondată, acțiunea promovată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în contradictoriu cu pârâta Asocierea AB S.P.A., reprezentată de liderul asocierii B S.P.A., și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 3294 din 26 septembrie 2017, pronunțată de instanța de fond a declarat recurs principal reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

,

întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, prin care s-a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în anulare, așa cum a fost formulată.

În motivare recurenta apreciază că hotararea atacată este netemeinică si nelegală întrucât conține motive contradictorii si străine cauzei, dar și o aplicare greșită a normelor de drept. Astfel, aceasta arată că, părțile au semnat la data de 18.10.2013 Contractul nr. 92/69425 pentru proiectarea si Executia Autostrazii „X-Y” lot 2: 27+620 km - 56+220 km, contract care are la baza Conditiile Generale Contractuale pentru Echipamente si Constructii inclusiv Proiectare (FIDIC Cartea Galbena - prima editie 1999) [CGC], modificate prin Conditiile Speciale de Contract [CSC] si Anexa la Oferta

În urma unei cereri de Arbitraj înregistrată de Secretariatul Curții ICC la data de 22.12.2014, recurenta a formulat, în data de 10.04.2015 Obiecție de Jurisdicție in temeieul art. 6(3) din Regulile ICC, acordul  părților de a recurge la procedurile de arbitraj regăsindu-se în Sub-Clauza 20.6 a Condițiilor Generale ale Contractului.

Față de Obiecția de Jurisdicție, s-a pronunțat Decizia privind Jurisdicția în Dosarul nr. 20727/MHM/2015 prin care stabilește că instanța competentă să soluționeze acest diferend este ICC - International Court of Arbitration Paris.

Împotriva acestei hotărâri a fost promovată acțiune în anulare la Curtea de Apel Bucuresti, actiune ce a format obiectul prezentului dosar, iar prin Sentința civilă nr. 3294/26.09.2017 s-a dispus respingerea acțiunii în anulare.

Recurenta critică soluția instanței de fond arătând că, unica problema pusă în discuție, față de clauzele contractului, este în legătură cu Instituția de Arbitraj competentă să soluționeze disputa apărută între Părți.

Astfel, în timp ce Pârâta susține ca International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration este competentă in acest caz, Reclamanta apreciază că instituția competentă este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Consideră că în mod nefondat si netemeinic instanța de fond a reținut că Părțile, optând pentru arbitrajul instituțional, ar fi convenit că instituția competentă să fie International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration, întrucât aceasta este instituția predominantă și preeminentă în cazul contractelor FIDIC, dar nu a analizat corect și faptul că acest aspect a fost ulterior reglementat prin Condițiile Speciale ale Contractului și prin Anexa la Ofertă. Totodată, își întemeiază această susținere și pe faptul că Părțile au covenit, în Sub-clauza 20.6 [CGC], pentru International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration Paris ca institutie competentă, dar nu au fost la fel de clare în a menționa acest aspect în Anexa la Oferta.

Recurenta apreciază aceasta o greșeală a instanței de fond deoarece, în Anexa la Ofertă este clar specificat că instituția de arbitraj competentă și de comun acord agreată de Părți este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional (de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României). Susține că Instituția International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration nu este una si aceiași cu instituția Curtea de Arbitraj Comercial Internațional.

Un ultim motiv din care reiese intenția Reclamantei de a desemna ca instituție de arbitraj competentă Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei

,

este chiar forma sa de organizare, întrucât, C.N.A.I.R. este o societate pe actiuni cu unic actionar statul roman si care are ca sursa de finantare fondurile publice. Sub acest aspect, cheltuirea banilor publici se face sub o atentă supraveghere si cu directive clare de a se minimiza orice chetuieli în masura în care există mai multe alternative. În cazul de față, avand in vedere implicațiile financiare ale unui arbitraj, Reclamanta nu putea indica ca instituție arbitrală decât Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României întrucat costurile sunt cu mult reduse față de costurile ce le implică un arbitraj în fața International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration.

Prin recursul incident formulat de pârâta Asocierea AB S.P.A., reprezentată de liderul asocierii B S.P.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă, s-a solicitat casarea sentinței civile nr. 2394 din 26 septembrie 2017 și:

A) numai în măsura în care se vor înlătura apărările din întâmpinarea sa și va fi admis recursul principal, instanța de control să procedeze la stabilirea limitelor învestirii instanței, pentru rejudecarea în fond a cauzei, prin raportare la motivele de anulare legal invocate. Prima instanță a respins în mod greșit excepția tardivității indicării, prin răspunsul la întâmpinare, a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) Cod procedură civilă;

B) trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București întrucât prima instanță a redus în mod nejustificat cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, numai cu privire la acest aspect.

În motivare se arată că, prima instanță a respins în mod greșit excepția tardivității indicării, prin răspunsul la întâmpinare, a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) Cod procedură civilă. În condițiile în care legea prevede un termen imperativ pentru introducerea acțiunii în anulare, ocazie cu care se indică toate motivele de anulare ale hotărârii arbitrale, art. 204 Cod Procedură Civilă nu poate fi invocat în scopul eludării acestor norme. Practic, o astfel de interpretare ar permite intimatei - reclamante să se sustragă de la sancțiunea decăderii, care trebuie aplicată de fiecare dată când se încalcă în mod nejustificat un termen imperativ legal.

Reiterează faptul că nici cu ocazia răspunsului la adresa de regularizare din data de 4.04.2017, intimata - reclamantă nu a indicat ca motiv de anulare art. 608 alin. (1) lit. c, ci doar art. 608 alin. (1) lit. h Cod Procedură Civilă.

Menționează că restabilirea limitelor învestirii instanței are interes numai în ipoteza pronunțării unei soluții de admitere a recursului formulat de C.N.A.I.R. și care ar presupune rejudecarea în fond a întregii cauzei.

O altă critică vizează faptul că, prima instanță a redus în mod nejustificat cheltuielile de judecată solicitate, motiv pentru care se impune casarea hotărârii, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă .

Astfel cum rezultă din actele dosarului, C.N.A.I.R. a introdus acțiunea în anularea hotărârii arbitrale care a fost respinsă, motiv pentru care a fost obligată să plătească și cheltuieli de judecată subscrisei.

În fața primei instanțe s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată avansate în cuantum de 80.649,87 lei reprezentând onorariu de avocat, din care doar suma de 2.000 lei a fost acordată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Evidențiază faptul că instanța poate reduce cheltuielile numai dacă între suma solicitată și valoarea/complexitatea cauzei ori activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, există o disproporție vădită. Din motivarea hotărârii recurate se desprinde faptul că instanța nu a avut în vedere caracterul „vădit disproporționat" al cheltuielilor solicitate, ci a concluzionat că acesta nu respectă principiul proporționalității.

Mai arată că nu există motive pentru reducerea cheltuielilor astfel cum a procedat prima instanță.

5.1.

Recurenta-pârâtă Asocierea AB S.P.A., reprezentată de liderul asocierii B S.P.A. a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât acesta nu este motivat, iar în măsura în care nu se va dispune anularea acestuia, constatarea inadmisibilității cererii ca Înalta Curte de Casație și Justiție să rețină cauza spre rejudecare, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

5.2.

Recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat întâmpinare față de recursul incident prin care a solicitat respingerea primului capăt din cererea de recurs, ca nefondat, iar în privința celui de-al doilea capăt al cererii de recurs, respingerea acestuia, în principal, ca tardiv formulat și în subsidiar, ca inadmisibil și nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține:

La data de 18.10.2013 reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A și pârâta Asocierea AB S.P.A., reprezentată de liderul asocierii B S.P.A., au semnat Contractul cu nr. 92/69425 pentru proiectarea și execuția Autostrăzii X-Y lot 2: 27+620 km - 56+220 km. Contractul include Condițiile Generale de Contract pentru Echipamente și Construcții inclusiv Proiectare (FIDIC 1991, Prima Ediție, Cartea Galbenă), așa cum sunt acestea adoptate ca parte a legislației românești prin Hotărârea de Guvern nr. 1405/2010 privind aprobarea utilizării unor condiții contractuale ale Federației Internaționale a Inginerilor Consultanți în Domeniul Construcțiilor (FIDIC) pentru obiective de investiții din domeniul infrastructurii de transport de interes național, finanțate din fonduri publice.

Potrivit articolului 2 din Acordul Contractual,

următoarele documente sunt considerate a forma, a fi citite și interpretate ca parte a Contractului în această ordine de prioritate:

a)  Acordul Contractual

b)  Memorandumul de înțelegere

c)  Scrisoarea de Atribuire

d)  Scrisoarea de Ofertă

e)  Condițiile Speciale de Contract

f)   Condițiile Generale de Contract

g)  Cerințele Beneficiarului

h)  Graficele și

i)   Propunerea Antreprenorului și orice alte documente ce reprezintă o parte integrantă a Contractului.

Contractul semnat de părți include posibilitatea acestora de a se adresa arbitrajului internațional instuționalizat în legătură cu orice dispute apărute între ele, decurgând din și/sau în legătură cu Contractul.

Clauza arbitrală astfel agreată de Părți a fost inclusă în Condițiile Generale de Contract în art. 20.6 după cum urmează:

Exceptând cazurile în care disputele se soluționează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală și obligatorie va fi soluționată prin arbitraj internațional. Dacă nu se stabilește altfel de către Părți:

a)  disputa va fi soluționată potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț (ICC Rules),

b)  disputa va fi soluționată de către trei arbitri numiți în conformitate cu prevederile acestui Regulament, și

c)  arbitrajul va fi condus în limba de comunicare definită în Sub-Clauza 1.4 (Legea și Limba)…

Ea a fost reluată fără nicio modificare și în Condițiile Speciale de Contract, însă a fost particularizată în cadrul Anexei la Ofertă (document care se regăsește în cadrul Scrisorii de Ofertă (fila 5 vol. II), în care părțile au stabilit ca numărul arbitrilor să fie 1 iar instituția de arbitraj să fie Curtea de Arbitraj Comercial Internațional.

Așadar, potrivit contractului, părțile au stabilit ca disputele ivite în executarea acestuia să fie soluționate prin arbitraj instituționalizat, potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț (ICC Rules) de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, în limba română, locul arbitrajului fiind stabilit la București.

Singura problemă asupra căreia a apărut divergența este legată de

Instituția de Arbitraj competentă să soluționeze disputa apărută între Părți

, iar prin Decizia privind Jurisdicția pronunțată în dosarul nr. 20727/MHM/2015 de către Curtea Internațională de Arbitraj – Camera Internațională de Comerț, s-a stabilit că instanța competenta sa soluționeze acest diferend este ICC - International Court of Arbitration Paris.

Prin sentința atacată în această cale de atac, s-a respins acțiunea în anularea Deciziei de mai sus, acțiune formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A, reținându-se în esență că, deși clauza este neclară sub aspectul denumirii instituției de arbitraj, prin faptul că nu se contestă aplicarea Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț (ICC Rules), interpretarea sintagmei Curtea de Arbitraj Comercial Internațional este în sensul că aceasta desemnează, Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris, ca unic forum care are autoritatea și, posibilitatea concretă de a aplica Regulile ICC și nu Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României, așa cum a susținut reclamanta.

În ceea ce privește recursul principal formulat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A, acesta se dovedește a fi nefondat pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentei, în Anexa la Ofertă nu este clar specificat că instituția de arbitraj competentă și de comun acord agreată de Părți este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional (de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României), ci doar Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, așa cum s-a arătat mai sus.

Nu pot fi reținute nici susținerile potrivit cărora Instituția International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration nu este una si aceiași cu instituția Curtea de Arbitraj Comercial Internațional. Astfel, este de remarcat faptul reclamanta nu a contestat aplicarea Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț (ICC Rules), iar conform acestuia, Curtea de Arbitraj Internațional este organismul de arbitraj independent al Camerei Internaționale de Comerț (ICC).

De asemenea, conform art. 1.2 din Regulamentul de mai sus,

Curtea este singurul organism autorizat să administreze arbitraje în baza Regulamentului, inclusiv controlul și aprobarea hotărârilor adoptate în conformitate  cu acesta

iar potrivit art. 6.2,

prin exprimarea acordului privind desfășurarea arbitrajului în baza Regulamentului, părțile au acceptat faptul că arbitrajul va fi administrat de Curte.

De altfel, Înalta Curte constată că inclusiv Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României are propriile sale Reguli de procedură arbitrală aplicabile arbitrajului intern și internațional organizat de aceasta, motiv pentru care nu pot fi reținute susținerile recurentei potrivit cărora, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României poate aplica și un alt regulament (Regulamentul de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț - ICC Rules) decât propriile reguli adoptate în acest sens.

În concluzie, deși recurenta susține că acest Regulament ar pute fi aplicat și în procedurile de arbitraj internațional administrate de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României, față de cele de mai sus rezultă indiscutabil faptul că nicio altă instituție arbitrală în afara Camerei Internaționale de Comerț nu ar putea aplica Regulamentului de Arbitrare al acesteia, Regulament agreat de ambele părți.

Pe de altă parte, denumirea instituției care administrează arbitrajul internațional în cadrul Camerei de Comerț si Industrie a României este cea de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României, așa cum rezultă din documentele oficiale ale Curții, inclusiv din modelul clauzei compromisorii pe care îl recomandă Camera de Comerț si Industrie a României.

Potrivit dispozițiilor art. 550 C. pr. civ.,

prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.”.

Așadar, interpretarea sintagmei Curtea de Arbitraj Comercial Internațional este în sensul că aceasta desemnează Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris, ca unic forum care are autoritatea de a aplica Regulile ICC și nu Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României, așa cum susține recurenta.

În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la faptul că, fiind societate pe actiuni cu unic acționar statul roman și care are ca sursa de finantare fondurile publice, având in vedere implicațiile financiare ale unui arbitraj, reclamanta nu putea indica ca instituție arbitrală decât Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României întrucât costurile sunt cu mult reduse față de costurile ce le implică un arbitraj în fața International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration, Înalta Curte constată că, tocmai având in vedere aceste implicații financiare, la încheierea contractului recurenta trebuia să manifeste maximă exigență și să formuleze clauze clare, concise și lipsite de ambiguitate, ea fiind de altfel cea care întocmit formularul de contract ce a fost încheiat între părți. Astfel, pentru neclaritatea unor termeni folosiți în redactarea clauzei compromisorii singura responsabilă este recurenta.

Față de excepția autorității de lucru judecat invocată de recurentă la termenul de judecată din 03.06.2020, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele aspecte:

În dosarul nr. 3261/2/2017**, în care s-a pronunțat sentința nr. 4119/16.10.2018, părțile au fost B S.P.A., acționând în nume propriu și Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, obiectul acțiuni constituindu-l acțiunea în anularea sentinței parțiale pronunțată în dosarul 21328/MHM/2015 de ICC-International Cour  of Arbitration.

Prin sentința de mai sus, s-a desființat hotărârea parțială finală pronunțată în dosarul 21328/MHM/2015 de ICC-International Cour of Arbitration și s-a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României. Sentința nr. 4119/16.10.2018 a rămas definitivă prin renunțarea reclamantei B S.P.A la calea de atac a recursului. Într-adevăr, și în cadrul acestui dosar a fost pusă în discuție aceeași chestiune, respectiv, instituția de arbitraj competentă, însă instanța a avut de interpretat clauzele unui alt contract, și anume Contractul cu nr. 92/28516 pentru proiectarea și execuția Autostrăzii X-Y lot 3: 43+855 km – 65+965 km, încheiat de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA cu B S.P.A.

Potrivit art. 431 alin. (1) și (2) C. pr. civ.,

nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect

și

oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă,

însă în prezenta cauză nu se pune problema nici a autorității de lucru judecat și nici a puterii de lucru judecat întrucât nu există o  triplă identitate de părți, obiect și cauză (B S.P.A a acționat în nume propriu, obiectul cauzei l-a constituit o altă hotărâre arbitrală iar cauza a constituit-o un alt contract decât cel din prezentul dosar).

Sentința definitivă nr. 4119/16.10.2018 poate constitui doar un exemplu de practică judiciară însă trebuie remarcat faptul că potrivit uzanțelor dreptului românesc, judecătorul în general nu este legat de o hotărâre pronunțată într-o cauză similar, jurisprudența neconstituind izvor de drept.

Așadar, niciuna din criticile recurentului întemeiate pe dispozițiile pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, nu sunt fondate.

Cu privire

la recursul incident

promovat de pârâta Asocierea AB S.P.A., reprezentată de liderul asocierii B S.P.A., Înalta Curte constată că primul punct (A) este subsidiar iar criticile aduse sentinței atacate s-ar fi impus a fi analizate doar în ipoteza admiterii recursului principal. Cum acesta, față de cele de mai sus, s-a dovedit a fi nefondat, nu mai sunt necesare analizarea criticilor formulate de această recurentă.

În ceea ce privesc criticile de la punctul B referitoare la reducerea în mod nejustificat cheltuielile de judecată, Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 3/2020 a ÎCCJ dată în recursul în interesul legii potrivit căreia,

în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488

alin. (1)

din Codul de procedură civilă, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451

alin. (2)

din Codul de procedură civilă, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul,

nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488

alin. (1)

din Codul de procedură civilă

.

Așadar aceste critici sunt inadmisibile în calea de atac a recursului.

Față de toate aspectele relevate mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. pr. civ., a respins recursul principal declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva sentinței civile nr. 3294 din 26 septembrie 2017 ca nefundat, după cum a respins și recursul incident declarat de pârâta Asocierea AB S.P.A., reprezentată de liderul asocierii B S.P.A împotriva aceleiași sentințe.