ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2453/2019

Ședința publică din data de 10 mai 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2016 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A., societate în faliment, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, obligarea pârâtului la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform H.G. nr. 834/1991, cu privire la terenul în suprafață totală de 258.953 mp, pe care există edificate construcțiile reprezentând Ferma nr. 3 Trup B din localitatea Saravale, județul Timiș, Ferma nr. 1 Lot nr. x din localitatea Saravale, județul Timiș, Ferma nr. 3 Trup A din localitatea Saravale județul Timiș și Ferma nr. 2 din localitatea Saravale județul Timiș, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată pe care le va efectua cu soluționarea prezentei acțiuni.

Prin sentința nr. 319 pronunțată în data de 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal respins acțiunea în contencios administrativ exercitată de reclamanta S.C. A. S.A. - în faliment, reprezentată legal de lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, pentru obligare emitere act administrativ și a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta A. S.A. - în faliment - prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

A susținut în motivarea recursului, după prezentarea unui scurt istoric al acțiunii, că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile legale incidente situației dedusă judecății și în consecință, în mod nelegal, a respins acțiunea.

In susținerea acestei critici de nelegalitate solicită să se constate că instanța de fond, deși a reținut ca incidente speței dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 și disp.art. 142 din H.G. nr. 577/2002, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, dispoziții prin care legiuitorul nu face distincție între societățile comerciale, după cum acestea sunt în activitate sau în insolvența, a făcut o aplicare greșită a acestor dispoziții, apreciind refuzul pârâtului de a emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate, ca fiind întemeiat.

A precizat că declanșarea procedurii de întocmire a documentației în vederea emiterii certificatului privind atestarea dreptului de proprietate a fost dispusă de judecătorul sindic, în cadrul procedurii falimentului deschisă față de reclamantă și în atare situație, pârâtul are obligația de a se conforma reglementărilor regăsite în cuprinsul Legii nr. 137/2002, O.U.G. nr. 88/1997 și H.G. nr. 834/1991, privind emiterea certificatului, fără a adăuga la lege, cât timp legiuitorul nu a instituit o interdicție privind emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în situațiile în care, societățile comerciale vizate se află în procedura generală a insolvenței sau în procedura falimentului.

Reglementările regăsite în cuprinsul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, sunt cât se poate de clare în privința obligației tuturor societăților comerciale, indiferent de structura capitalului social, de a întocmi și înainta instituțiilor îndreptățite, documentația necesară emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care sunt edificate construcții deținute în patrimoniu de aceste societăți, astfel încât interpretarea instanței de fond, în sens restrictiv a acestor dispoziții, nu poate reprezenta decât o adăugare la lege, situație care se impune a fi reformată în prezenta cale de atac.

Solicită instanței de recurs să constate că terenurile litigioase, pentru care a fost solicitată emiterea atestatului dreptului de proprietate, aparțin patrimoniului reclamantei prin efectul legii și în atare situație, procedura falimentului nu poate fi închisă înainte de valorificarea acestor terenuri, atât pentru faptul că legea obligă în acest sens, cât și pentru faptul că, altfel, creditorii ar fi prejudiciați prin faptul că acționarul unic al societății recurente refuză emiterea certificatului, document fără de care aceste terenuri nu pot fi valorificate și în consecință, sumele de bani ce ar putea fi obținute prin valorificare, nu ajung la creditori.

A solicitat a se constata că acționarul unic - statul român se impune a fi tratat ca oricare alt acționar, persoană privată care, în situație de faliment a societății sale, are obligația de a aduce la masa bunurilor ce urmează a fi valorificate, toate bunurile. Atitudinea pârâtului de a refuza eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu poate fi apreciată altfel, decât ca o sustragere a bunurilor din patrimoniul recurentei - reclamante de la procedura de valorificare pentru îndestularea creditorilor, atitudine care contravine atât dispozițiilor regăsite în Legea nr. 85/2006, cât și dispozițiilor din Legea nr. 137/2002.

Pentru aceste considerente și întrucât motivarea hotărârii instanței de fond este contradictorie dispozițiilor legale reținute în susținerea temeiniciei acestei motivări, a solicitat să se aprecieze ca fondat recursul, să îl admiteți, să casați hotărârea instanței de fond și să trimiteți cauza spre o nouă judecat, Curții de Apel Timișoara

Intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltăriii Rurale depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

La data de 21 martie 2019, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte, analizând susținerile recurentei-reclamante, constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea formulată în fața instanței de fond s-a solicitat emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață totală de 258.953 mp, pe care există edificate construcțiile reprezentând Ferma nr. 3 Trup B din localitatea Saravale, județul Timiș, Ferma nr. 1 Lot nr. x din localitatea Saravale, județul Timiș, Ferma nr. 3 Trup A din localitatea Saravale, județul Timiș și Ferma nr. 2 din localitatea Saravale, județul Timiș.

Conform art. 1 din H.G. nr. 834/1991, privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, "Terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărîre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea administrativă publică județeană".

În privința competenței de eliberare a acestor certificate, instanța reține că - potrivit art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991 - "organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice județene vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară".

În cauză, sigura critică adusă hotărârii de către reclamanta A. S.A prin motivele de recurs vizează faptul că în mod eronat atât pârâtul, cât și instanța de fond au apreciat că nu se poate emite certificat de atestare a dreptului de proprietate întrucât societatea reclamantă se află în procedura falimentului.

Or, în acest context, instanța de fond, Curtea de Apel Timișoara a reținut, în mod corect că, pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a refuzat eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate având în vedere avizul negativ formulat de Agenția Domeniilor Statului - care reprezintă interesele Statului Român, în calitate de acționar majoritar al societății reclamante - aviz negativ justificat prin faptul că reclamanta se află în faliment, situație în care se impunea a fi analizată oportunitatea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că Agenția Domeniilor Statului (ca reprezentant al Statului Român) cu 100% procente este unicul acționar al reclamantei S.C. A. S.A. care nu a fost privatizată și care, din 12 ianuarie 2006 se află în procedura falimentului.

Textele de lege anterior menționate sunt de strictă interpretare, neavând relevanță dacă entitatea care emite avizul negativ este o persoană fizică cu acționar majoritar de stat sau o altă entitate.

Astfel, din cuprinsul art. 1 al H.G. nr. 834/1991 rezultă că terenurile ce vor face obiectul certificatului vor fi folosite pentru desfășurarea activității conform obiectului lor de activitate, aspect ce nu corespunde în cazul în speță.

Din cuprinsul actelor dosarului rezultă că societatea recurentă nu a fost privatizată, se afla în procedura de insolvență din anul 2006, după ce, anterior, fusese dizolvată, astfel că, la momentul formulării cererii de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, 25 noiembrie 2014, de circa 9 ani ea nu mai desfășura nici o activitate conform obiectului său de activitate.

În acest context societatea nu mai putea fi privatizată, nu avea cum să emită acțiuni și să își mărească capitalul.

Totodată se mai reține că, terenurile pentru care se solicita emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate erau date doar în folosință societății reclamante, proprietarul de drept fiind Statul Român.

Față de cele expuse anterior și în acord cu concluziile instanței de fond, Înalta Curte constată că este legal refuzul de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate întrucât reclamanta societate dizolvată și aflată în procedura falimentului nu mai îndeplinea cerințele prevederilor legale incidente cauzei, respectiv: Legii 31/1990, H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 577/2002, O.U.G. nr. 88/1997 și Legii 137/2002.

În raport de considerentele sus arătate, din care rezultă că nu sunt fondate motivele de recurs invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A.- în faliment - prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. împotriva sentinței civile nr. 319 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2019.