ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1054/2020

Ședința publică din data de 04 iunie 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. x/2018, la data de 27.04.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Primarul orașului Bicaz și Unitatea administrativ teritorială - Orașul Bicaz, solicitând obligarea lor la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale și a cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1375 și urm. C. proc. civ., art. 61 alin. (2) și (5) din Legea nr. 215/2001 republicată, Constituția României, O.U.G. nr. 155/2001, Legea nr. 227/2002 și Legea nr. 258/2013.

Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1233 din data de 20.11.2018, pronunțată de Tribunalul Neamț a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului orașul Bicaz, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului primarul orașului Bicaz și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul primarul orașului Bicaz, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Orașul Bicaz, prin primar și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 20.000 RON, cu titlu de daune morale și suma de 100 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței au formulat apel Orașul Bicaz, prin primar și reclamanta.

Prin decizia nr. 441 din 3 iunie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Orașul Bicaz, prin primar, împotriva sentinței nr. 1233 din 20 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Bicaz, prin primar.

Ca atare, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul Orașului Bicaz, fiind admisă în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că s-a dispus obligarea în solidar a ambilor pârâți la plata către reclamantă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune. Au fost menținute celelalte dispoziții din sentința apelată, care nu sunt contrare deciziei, fiind respinsă, ca nefondată, cererea apelantei-reclamante privind obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Orașul Bicaz, prin primar.

Se apreciază de către recurentă că instanța de apel nu a analizat pe fond apelul pârâților în limitele învestirii sale, pârâții nesolicitând prin apelul formulat reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei, apelul lor vizând exclusiv lipsa culpei.

Procedând la reducerea prejudiciului moral acordat de prima instanță, fără a fi învestită prin cererea de apel cu un astfel de motiv, consideră recurenta că instanța a depășit limitele cu care a fost învestită, precum și atribuțiile puterii judecătorești, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, așa cum a fost el stabilit de CEDO.

În aceste condiții, Curtea, micșorând cuantumul daunelor morale s-a pronunțat, cu depășirea limitelor învestirii sale, asupra a ceva ce pârâții nu au solicitat, depășind atribuțiile puterii judecătorești, situație care, apreciază recurenta, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

De asemenea, prin raportare la cele arătate anterior, a fost invocat și cazul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciindu-se că s-a încălcat art. 1385 C. civ. care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului suferit precum și nerespectarea principiilor instituite de CEDO, obligatorii pentru instanțele din România, prin asigurarea proporționalității rezonabile între prejudiciul adus, intensitatea și gravitatea atingerii valorilor sociale ocrotite.

În ceea ce privește cuantumul daunelor acordate se susține că nu s-a avut în vedere că prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora din prerogativele care constituie atributul personalității umane-dreptul la viață, sănătate, integritate fizică și psihică, conform art. 58 C. civ., drept componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Constituția României și trebuie reparate în integralitatea lor.

Instanța de apel, în considerentele deciziei sale, nu a expus criteriile generale de evaluare a prejudiciului moral conform jurisprudenței naționale, a argumentat acordarea daunelor morale din perspectiva prezenței de spirit a apelantei, care s-a apărat și nu a fost mușcată de câini, sancționând-o practic pe aceasta pentru faptul că și-a salvat viața și ignorând prejudiciul cauzat de durerea psihică, de efectuarea unor ședințe de psihoterapie pe termen nedeterminat, recomandate de medici specialiști consultați în domeniu, conform actelor medicale depuse la dosarul cauzei, inclusiv în calea de atac a apelului.

Viața acesteia a fost pusă în pericol grav, ulterior incidentului teama resimțită în plan psihic transformând reclamanta apelantă dintr-o persoană cu preocupări și comportament normal, într-una depresivă, anxioasă, care are nevoie de ședințe de terapie îndelungate pentru vindecarea stresului post traumatic, așa cum reiese din actele medicale depuse în cauză, și din declarațiile martorei audiate.

Neluând în considerare toate aspectele prejudiciului, astfel cum au fost invocate de reprezentantul convențional al reclamantei, instanța a încălcat jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora, contextul general al victimei, încălcând totodată principiul reparării integrale a prejudiciului instituit prin art. 1385 noul C. civ.

S-a invocat drept componentă a prejudiciului moral lipsirea apelantei de posibilitatea de a duce o viața normală, de a se bucura de activitățile sale firești, atât în perioada imediată producerii incidentului cât și ulterior, când a fost nevoită să facă ședințe lungi de psihoterapie, care continuă și în prezent (dovezi la dosarul cauzei, acte medicale) procesul medical de durată la care este supusă reclamanta, trauma psihică actuală și eventuală dar foarte probabilă pe care victima o conștientizează și o va conștientiza odată cu trecerea timpului, starea psihică precară a apelantei care este speriată și anxioasă, nu merge singură la serviciu, este în permanență tristă și depresivă.

Instanța de apel nu a ținut seama și de faptul că procesul medical nu s-a încheiat, apelanta efectuând în continuare ședințe de psihoterapie, acesta fiind un tratament pe termen nedeterminat. În acest caz, elementul aleatoriu care afectează cuantumul prejudiciului nu trebuie să constituie o piedică în repararea acestuia, întrucât se poate repara și prejudiciul viitor.

Întrucât instanța de apel s-a pronunțat asupra unor chestiuni care nu au fost solicitate prin apelul formulat de pârâți, a redus cuantumul daunelor morale cu depășirea limitelor învestirii sale, nu a stabilit pe deplin toate împrejurările de fapt și nu a luat în considerare toate criteriile, arătate mai sus, pentru stabilirea prejudiciului moral, limitându-se în esență numai la momentul atacului, se solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Deși a solicitat ca instanța de apel să dispună ca medicul B. să precizeze dacă pacienta A. a suferit sau nu de acest sindrom psihic anterior faptei incriminate, în mod neîntemeiat, instanța de apel a respins solicitarea sa, achiesând, fără motiv, la punctul de vedere al reclamantei privind incidența art. 478 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia " Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului..."

Susține că, atât în fața instanței de fond, cât și a celei din apel, a arătat că legătura cauzală dintre sindromul anxios și atacul câinilor din data de 3.03.2018 nu este dovedită.

În cel mai bun caz, asupra acestei legături cauzale planează îndoiala, îndoială, care potrivit regulii aplicării prezumției de nevinovăție, chiar și în cazul invocatului delict civil, profită făptuitorului (sarcina probei delictului revenind reclamantei), astfel încât proba care a fost solicitată era chiar în sarcina reclamantei, nu în sarcina recurentului (câtă vreme îndoiala că ar fi existat o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu este înlăturată).

Mai mult, potrivit art. 478 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., "Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", ca în cazul de speță, în care exista susținerea că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, iar din acest punct de vedere, instanța de apel a încălcat regulile de procedură privind administrarea probei solicitate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, în apel, susține că a probat faptul că acești câini agresivi, care nu au mai apărut "la locul faptei", nu erau câini răspândiți pe domeniul public al orașului Bicaz, ci erau câini care numai noaptea coborau în oraș, habitatul lor diurn fiind pădurea, respectiv nu erau câini sub paza juridică a autorităților locale, ci erau sub paza juridică a organelor silvice.

Întrucât probele din dosar nu sunt de natură să înlăture îndoiala cu privirea la instituția care avea paza juridică a câinilor atacatori, solicită instanței să aprecieze, că îndoiala profită făptuitorului și că vina recurentului nu este pe deplin dovedită.

Prin urmare, în mod greșit, în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanța de apel apreciază că " Afirmațiile conform cărora câinii fără stăpân se adăpostesc noaptea, fiind de negăsit ziua sunt simple alegații neprobate (la momentul evenimentului) și care chiar reale de ar fi, nu exonerează pârâții în speță".

Deși nu se înțelege de ce nu ar fi fost exonerat recurentul de răspundere dacă paza juridică ar fi aparținut organelor silvice și nu-i revenea acestuia sarcina să dovedească faptul că acești câini sunt sub paza juridică a organelor silvice, acest fapt rezultă din probatoriul administrat (câinii atacatori nu s-au mai întors pe domeniul public sau privat al orașului, respectiv nu s-au mai întors în zona magazinului unde s-a produs fapta și au fost împușcați de organele silvice).

Neobservând că sarcina de a proba că acești câini sunt sub paza juridică a organelor administrative locale revine reclamantei, iar asupra acestui fapt există o îndoială ce nu a fost înlăturată, din probele administrate în dosar rezultând concluzia că acești câini sunt sub paza juridică a organelor silvice și sunt dintre cei împușcați de ocoalele silvice, instanța de apel a invocat motive străine de natura pricinii (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) și în final a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.),

Instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, a trecut cu ușurință peste probele administrate, respectiv peste declarația martorului C., precum că, deși în mai multe rânduri instituția recurentă aproape că a eradicat problema câinilor comunitari, mașini din alte localități au abandonat la lăsarea întunericului alți câini, care ulterior " s-au adaptat habitatului" din oraș, acest aspect rezultând și din articolul de presă intitulat " 150 de câini culeși de pe străzile Bicazului", publicat în cotidianul, D." din data de joi 25 iulie 2019.

De asemenea, instanța de apel a trecut cu ușurință peste hotărârea CEDO Georgel și Georgeta Stoicescu c. România, în care judecătorul E. a formulat opinie separată, apreciind că "... pentru a stabili că un stat membru nu și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive, Curtea a statuat că autoritățile trebuie să fi avut cunoștință "de existenta unui risc real și imediat pentru viață sau integritatea fizică a unei persoane identificate și nu au reușit să ia măsurile ce le incumbau în acest sens".

În această opinie separată s-a invocat că autoritățile locale nu au avut cunoștință de existența unui risc real și imediat în ceea ce o privește strict pe reclamanta din respectiva cauză, ci doar de existența unei situații generale de risc, care ar putea afecta pe toți cetățenii.

La fel, în speța de față, autoritățile locale nu au avut cunoștință de existența unui risc real și imediat pentru reclamantă, iar situația generală de risc era aceeași pentru toți cetățenii orașului, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea parțială a deciziei criticate, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. și de pârâtul Orașul Bicaz, prin primar, împotriva deciziei nr. 441 din 3 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, apreciind că motivele de recurs invocate de recurenți pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la recursul declarat de pârâtul Orașul Bicaz, prin primar, se constată că se invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere în calea de atac a recursului când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității .

În speță se invocă greșita aplicarea a dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia " Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri."

Din actele și lucrările dosarului se constată că pârâtul a solicitat la termenul din data de 03.06.2019 ca instanța de apel să dispună efectuarea unei adrese către medicul psihiatru care să precizeze dacă pacienta A. a suferit sau nu de sindrom anxios anterior faptei incriminate, deși nu solicitase o atare probă prin cererea de apel.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă probele invocate în susținerea apelului; sancțiunea nemenționării acestor probe în cuprinsul cererii fiind, conform art. 470 alin. (3) C. proc. civ., cea a decăderii.

Conform art. 470 alin. (4) C. proc. civ., când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e) și 150 C. proc. civ. potrivit cărora, la fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înțelege a se folosi în proces, copiile urmând a fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul și în atâtea exemplare câte părți adverse sunt.

În aceste condiții, în mod corect Curtea de Apel Bacău, aplicând dispozițiile art. 470 alin. (3) C. proc. civ., a constatat că proba cu relațiile solicitate, oral, la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile, nu este cuprinsă și în cererea de apel, motiv pentru care a statuat că apelantul-pârât este decăzut din dreptul de a solicita o atare probă.

Pe de altă parte, stabilirea utilității acestei probe prin prisma dezbaterilor ce au avut loc, este atributul exclusiv al instanței de judecată, care nu poate fi cenzurat pe calea controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, care poate viza doar motive de nelegalitate ale hotărârilor atacate și nicidecum de netemeinicie a acestora.

Deși se susține că proba care a fost solicitată era chiar în sarcina reclamantei, nu în sarcina recurentului, aceasta nu impune instanței de apel obligativitatea admiterii unei probe pe care nu a considerat-o utilă cauzei câtă vreme ea nu a fost solicitată de către părți în termenele și cu respectarea normelor procedurale în materie.

Potrivit art. 22 din Noul C. proc. civ., în exercitarea rolului activ de aflare a adevărului, judecătorul poate propune administrarea unor probe pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege.

Cu toate acestea, dispozițiile C. proc. civ. subliniază responsabilitatea primordială a părților privind propunerea și administrarea probelor, precum și faptul că rolul activ al instanței în materie probatorie are un caracter facultativ și subsidiar.

În condițiile în care reclamanta chiar s-a opus administrării probei în discuție apare, cu evidență concluzia că ar fi o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăși partea care dorește realizarea unui drept sau apărarea lui,.

Faptul că judecătorii nu se pot erija în avocați ai părților litigante și nu pot suplini lipsa de interes a acestora în desfășurarea procesului este statuat și în jurisprudența Curții de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France, prin care s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranșa un litigiu, tribunalele au nevoie să obțină cooperarea părților, care sunt ținute să-și expună pretențiile în mod clar, neambiguu și rezonabil structurate și să și le probeze.

Deși, potrivit dispozițiilor art. 10 C. proc. civ., părțile au obligația să-și probeze pretențiile deduse judecății, iar conform art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, se poate observa că, având calitatea de apelant, pârâtul avea obligația să probeze ceea ce a susținut prin cererea de apel.

În aceste condiții nu se confirmă susținerile recurentului în sensul că instanța de apel a încălcat regulile de procedură privind administrarea probei ce solicitată, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, recurentul nu critică în concret inexistența legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, ci modalitatea în care instanța de apel a evaluat necesitatea administrării probelor, critică ce nu poate fi valorificată în recurs.

Se poate reține, totuși, că instanța de apel, interpretând probele administrate în cauză, a stabilit că există legătură de cauzalitate între evenimentul reclamant și suferința psihică certă, intensă și de durată a reclamantei, care i-a afectat semnificativ viața familială și socială.

Pe de altă parte, deși recurentul susține că, atât în fața instanței de fond, cât și a celei din apel, pârâtul a arătat că legătura cauzală dintre sindromul anxios și atacul câinilor din data de 3.03.2018 nu este dovedită, ci asupra acesteia planează îndoiala, caz în care trebuia aplicată prezumția de nevinovăție ce profită făptuitorului, se poate observa că prin motivele de apel acesta nu a invocat o asemenea apărare, ci, în esență, doar aspecte privind inexistența vinovăției.

Recurentul a mai arătat că probele administrate nu sunt de natură să înlăture îndoiala cu privire la instituția care avea paza juridică a câinilor atacatori și că, astfel, în mod greșit, în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanța de apel apreciază că " Afirmațiile conform cărora câinii fără stăpân se adăpostesc noaptea, fiind de negăsit ziua sunt simple alegații neprobate (la momentul evenimentului) și care chiar reale de ar fi, nu exonerează pârâții în speță". Or, sarcina probei revenea reclamantei.

Se apreciază că aceste considerente atrag incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când hotărârea ... cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect se observă că, susținerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea apelată fiind argumentată în fapt și în drept, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente care nu sunt străine de natura pricinii și care conduc la soluția din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză.

Faptul că prin motivele inserate în cuprinsul hotărârii instanța contrazice concluziile susținerile pârâtului, nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii pronunțate, raportat la situația de fapt reținută, aceea că evenimentul s-a produs de către animale care erau fără stăpân, în orașul Bicaz în fața unui magazin și nu pe domeniul forestier.

Or, potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 55/2002, consiliile locale ale unităților administrativ-teritoriale sunt considerate proprietari ai câinilor fără stăpân și ai câinilor care circulă liberi, fără însoțitor, în locuri publice, care nu au fost revendicați ori adoptați în condițiile prevederilor legale și au obligația de a captura și escorta acești câini, prin intermediul personalului calificat.

De asemenea, potrivit art. 1, 2 și 4 din O.U.G. nr. 155/2001, privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, autoritățile locale au obligația de a înființa, în funcție de necesități, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare, servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân, de a amenaja din fonduri proprii, în funcție de necesități, adăposturi pentru câinii fără stăpân, respectiv pentru acei câini care circulă liberi, fără însoțitor, în locuri publice, care vor fi capturați și transportați în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân.

Raportat la situația de fapt reținută, în sensul că reclamanta a fost atacată de câini fără stăpân, pe teritoriul orașului Bicaz și nu într-o zonă de vegetație forestieră, ci într-un loc public, rezultă că acestui pârât, raportat la dispozițiile legii speciale enunțate anterior îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1349 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.

Având în vedere că din interpretarea dispozițiilor mai sus menționate, rezultă că, în sarcina recurentului pârât, există obligația de identificare, capturare și escortare a câinilor fără stăpân, neidentificați și neînregistrați conform art. 21 din O.U.G. nr. 55/2002, care circulă liber, fără însoțitor, în orașul Bicaz, apare ca fiind nerelevant locul de unde provin sau pe unde au trecut până au ajuns în oraș, câinii care au atacat-o pe reclamantă.

În aceste condiții, nu se poate aprecia că hotărârea atacată conține motive străine de natura pricinii, astfel încât, în mod corect s-a constatat că nu se poate reține o pază juridică în sarcina organelor silvice, nefiind incidentă Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 149/2015, așa cum susține recurentul, cătă vreme O.U.G. nr. 55/2002 identifică pârâtul ca fiind proprietar al câinilor fără stăpân care circulă liberi, fără însoțitor, în locuri publice ale orașului Bicaz.

Această prezumție este instituită chiar de lege, astfel că în mod corect s-a constatat că sarcina de a proba că acești câini sunt sub paza juridică a altor persoane sau instituții și nu a organelor administrative locale revine pârâtului și nu reclamantei, care a făcut dovada locului unde a fost atacată (loc public din orașul Bicaz) și a faptului că acești câini erau fără stăpân (nefiind identificați și înregistrați).

Față de considerentele mai sus arătate, vor fi respinse criticile recurentului pârât în sensul că instanța de apel a invocat motive străine de natura pricinii, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru a se dispune casarea hotărârii atacate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinde că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, referitoare la lipsa vinovăției, condiție esențială pentru atragerea răspunderii civile delictuale, conform art. 1349 și art. 1375 C. civ., cu trimitere la lipsa pazei juridice, astfel cum este definită de art. 1377 C. civ.

Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate sau aplicate greșit aceste dispoziții legale, pentru a fi atrasă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în calea de atac a recursului.

Astfel, așa cum s-a arătat anterior, s-a apreciat că evenimentul reclamat s-a datorat culpei pârâtului care nu și-a îndeplinit obligațiile legale de gestionare a situației câinilor fără stăpân (printre altele neîncheind un contract de prestări servicii de ecarisaj).

Omisiunea luării măsurilor cuvenite evitării incidentului cauzat de animalele aflate, conform art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 55/2002, în paza sa juridică, (câinii fără stăpân aflându-se la momentul incidentului într-un loc public din orașul Bicaz), reprezintă fapta ilicită reținută în sarcina pârâtului, fiind întrunite dispozițiile art. 1349 și art. 1375 C. civ., implicit cele ce vizează culpa acestuia.

În vederea înlăturării vinovăției sale, recurentul invocă opinia separată a judecătorului E. consemnată în cadrul considerentelor hotărârii CEDO Georgel și Georgeta Stoicescu c. România, opinie care însă nu este obligatorie pentru Statul român în condițiile în care nu exprimă soluția adoptată majoritar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg (Secția a treia), la data de 26 iulie 2011.

Conform art. 45 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, hotărârile și deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate, iar dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.

Ca atare, obligatorii pentru Statul român sunt soluțiile adoptate cu unanimitate sau majoritate și nu opiniile separate ale unor judecători, conform art. 46 din Convenție referitor la forța obligatorie și executarea hotărârilor ce prevede că Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți.

Soluția pronunțată cu majoritate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza nr. 9718/03, generată de un eveniment similar în care reclamanta Georgeta Stoicescu a fost atacată, mușcată și trântită la pământ de o haită de șapte câini fără stăpân într-o zonă rezidențială din București, a fost aceea de a se constata cu șase voturi la unu că a fost încălcat art. 8 din convenție și în unanimitate că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenție.

La paragraful 59 al Hotărârii anterior menționată s-a consemnat:

"Curtea acceptă faptul că nu trebuie impusă o sarcină imposibilă sau disproporționată autorităților fără să se țină seama în special de alegerile operaționale pe care trebuie să le facă în ceea ce privește prioritățile și resursele (a se vedea Osman, pct. 116 și Hajduová împotriva Slovaciei, nr. 2660/03, pct. 47, 30 noiembrie 2010); aceasta reiese din marja largă de apreciere de care se bucură statele în sfere dificile cum este cea din speță [a se vedea, mutatis mutandis, Hatton și Alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36022/97, pct. 100-101, CEDO 2003-VIII, și Oneryildiz, pct. 107]. (...)

De asemenea, Curtea trebuie să privească dincolo de aparențe și să investigheze realitățile situației reclamate. Estimarea poate implica și conduita părților, inclusiv mijloacele folosite de stat și implementarea lor. Într-adevăr, atunci când este în joc o problemă de interes general, care atinge un asemenea nivel de gravitate încât devine o problemă de sănătate publică, este de datoria autorităților publice să acționeze în timp util, într-un mod adecvat și consecvent [a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35014/97, pct. 168, CEDO 2006-VIII]. În estimarea sa, Curtea acceptă faptul că măsurile și acțiunile ce trebuie adoptate și luate nu sunt o obligație de rezultat, ci o obligație de mijloace".

Analizând litigiul cu care a fost învestită, Curtea de Apel Bacău a constatat că, în concret, la momentul incidentului - 3 martie 2018, autoritățile locale nu aveau încheiat contract de prestări servicii de ecarisaj, deși această obligație le incumba, potrivit legii, vechiul contract expirând la 31 dec. 2017, iar noul contract, încheindu-se abia la 19 martie 2018.

Încălcându-și obligația de mijloace, în înțelesul considerentelor instanței de contencios european menționate anterior, autoritățile locale nu pot invoca faptul că nu ar fi avut cunoștință de existența unui risc real și imediat pentru reclamantă și că situația generală de risc era aceeași pentru toți cetățenii orașului.

De altfel, potrivit art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Față de considerentele mai sus arătate se constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că pârâții nu-și pot invoca în apărare propria culpă, (cum ar fi lipsa fondurilor, existența unor surse de aducere a câinilor fără stăpân în orașul Bicaz sau coborârea acestor câini din habitatul lor forestier) și că în cauză nu poate fi vorba despre "o sarcină imposibilă sau exorbitantă", în înțelesul Hotărârii CEDO Georgel și Georgeta Stoicescu contra României, pentru a fi exonerați pârâții de răspunderea civilă delictuală ce implică repararea prejudiciului cauzat reclamantei.

Înalta Curte mai reține că, în considerarea aceluiași motiv de recurs, recurentul a arătat că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre invocatul prejudiciu (boala psihică-sindrom anxios) și atacul câinilor agresivi din data 3.03.2018, aceasta nefiind probată de către reclamantă (actele medicale din dosar indicând numai boala psihică, nu și cauza acesteia), că probele din dosar nu sunt de natură să înlăture îndoiala cu privirea la instituția care avea paza juridică a câinilor atacatori, iar instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, a trecut cu ușurință peste probele administrate, respectiv peste declarația martorului C., precum că, deși în mai multe rânduri instituția recurentă aproape că a eradicat problema câinilor comunitari, mașini din alte localități au abandonat la lăsarea întunericului alți câini, care ulterior " s-au adaptat habitatului" din oraș, acest aspect rezultând și din articolul de presă intitulat " 150 de câini culeși de pe străzile Bicazului", publicat în cotidianul, D." din data de joi 25 iulie 2019.

Din lecturarea acestor argumente invocate în cadrul cererii de recurs se observă că acestea vizează modul de interpretare a probatoriilor și de stabilire a situației de fapt de către instanțele anterioare, aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărilor, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai mult, parte din criticile menționate în cererea de recurs au fost formulate omisso medio, fără a fi inserate, spre exemplu, în cadrul cererii de apel - aspecte privind inexistența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudicu, iar altele nu conțin precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate.

Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, nu se poate considera că restul afirmațiilor pârâtului din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

În vederea înlăturării vinovăției sale, recurentul invocă opinia separată a judecătorului E. consemnată în cadrul considerentelor hotărârii CEDO Georgel și Georgeta Stoicescu c. România, opinie care însă nu este obligatorie pentru statul român în condițiile în care nu exprimă soluția adoptată majoritar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg (Secția a treia), la data de 26 iulie 2011.

Conform art. 45 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, hotărârile și deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate, iar dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.

Ca atare, obligatorii pentru Statul Român, sunt soluțiile adoptate cu unanimitate sau majoritate și nu opiniile separate ale unor judecători, conform art. 46 din Convenție referitor la forța obligatorie și executarea hotărârilor ce prevede că Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți.

Soluția pronunțată cu majoritate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza nr. 9718/03, generată de un eveniment similar în care reclamanta Georgeta Stoicescu a fost atacată, mușcată și trântită la pământ de o haită de șapte câini fără stăpân într-o zonă rezidențială din București, a fost aceea de a se constata cu șase voturi la unu că a fost încălcat art. 8 din convenție și în unanimitate că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenție.

La paragraful 59 al Hotărârii anterior menționată s-a consemnat:

"Curtea acceptă faptul că nu trebuie impusă o sarcină imposibilă sau disproporționată autorităților fără să se țină seama în special de alegerile operaționale pe care trebuie să le facă în ceea ce privește prioritățile și resursele (a se vedea Osman, pct. 116 și Hajduová împotriva Slovaciei, nr. 2660/03, pct. 47, 30 noiembrie 2010); aceasta reiese din marja largă de apreciere de care se bucură statele în sfere dificile cum este cea din speță [a se vedea, mutatis mutandis, Hatton și Alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36022/97, pct. 100-101, CEDO 2003-VIII, și Oneryildiz, pct. 107]. (...)

De asemenea, Curtea trebuie să privească dincolo de aparențe și să investigheze realitățile situației reclamate. Estimarea poate implica și conduita părților, inclusiv mijloacele folosite de stat și implementarea lor. Într-adevăr, atunci când este în joc o problemă de interes general, care atinge un asemenea nivel de gravitate încât devine o problemă de sănătate publică, este de datoria autorităților publice să acționeze în timp util, într-un mod adecvat și consecvent [a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35014/97, pct. 168, CEDO 2006-VIII]. În estimarea sa, Curtea acceptă faptul că măsurile și acțiunile ce trebuie adoptate și luate nu sunt o obligație de rezultat, ci o obligație de mijloace".

Analizând litigiul cu care a fost învestită, Curtea de Apel Bacău a constatat că, în concret, la momentul incidentului - 3 martie 2018, autoritățile locale nu aveau încheiat contract de prestări servicii de ecarisaj, deși această obligație le incumba, potrivit legii, vechiul contract expirând la 31 dec. 2017, iar noul contract, încheindu-se abia la 19 martie 2018.

Încălcându-și obligația de mijloace, în înțelesul considerentelor instanței de contencios european menționate anterior, autoritățile locale nu pot invoca faptul că nu ar fi avut cunoștință de existența unui risc real și imediat pentru reclamantă și că situația generală de risc era aceeași pentru toți cetățenii orașului.

De altfel, potrivit art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Față de considerentele mai sus arătate se constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că pârâții nu-și pot invoca în apărare propria culpă, (cum ar fi lipsa fondurilor, existența unor surse de aducere a câinilor fără stăpân în orașul Bicaz sau coborârea acestor câini din habitatul lor forestier) și că în cauză nu poate fi vorba despre "o sarcină imposibilă sau exorbitantă", în înțelesul Hotărârii CEDO Georgel și Georgeta Stoicescu contra României, pentru a fi exonerați pârâții de răspunderea civilă delictuală ce implică repararea prejudiciului cauzat reclamantei.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar sau depozițiile martorilor așa cum solicită recurentul.

Pe cale de consecință, nefiind incidente niciunul din motivele de casare ale hotărârii atacate, astfel cum au fost încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., făcând aplicarea dispozițiilor 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Orașul Bicaz.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A. se constată că, deși aceasta critică decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciindu-se că instanța, depășind atributele puterii judecătorești, s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut prin cererea de apel, reducând cuantumul pretențiilor acordate reclamantei recurente de prima instanță, fără a fi învestită cu o astfel de cerere, aceste motive se încadrează în realitate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești.

Mai degrabă, din considerentele expuse în cadrul cererii de recurs, respectiv că instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut prin cererea de apel, rezultă că reclamanta invocă încălcarea dispozițiilor art. 477 și 479 C. proc. civ.

Or, invocând faptul că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte va constata că motivul de recurs invocat se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect se apreciază de către recurentă că instanța de apel nu a analizat pe fond apelul pârâților în limitele învestirii sale, pârâții nesolicitând prin apelul formulat reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei, apelul lor vizând exclusiv lipsa culpei.

Potrivit art. 479 C. proc. civ., instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.

Deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv, ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, trebuie subliniat că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Principiul tantum devolutum quantum apellatum dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, unei reguli restrictive în privința devoluțiunii ori transmiterii cauzei către instanța de apel.

Această regulă restrictivă stabilește că pricina se transmite către instanța superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanței inferioare a fost criticată.

Ca atare, Curtea de Apel Bacău era limitată la a cerceta cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel și trebuia a se pronunța doar în aceste limite, modul de cuantificare a prejudiciului neputând fi cenzurat de către instanță, conform principiului tantum devolutum quantum appellatum, câtă vreme nu a făcut obiectul unor critici în apel și nici nu au fost invocate și puse în dezbaterea părților motive de ordine publică care să determine schimbarea soluției sub acest aspect.

Instanța va înlătura apărarea pârâtului în sensul că s-a cerut în apel implicit și reducerea cuantumului daunelor solicitate, odată cu solicitarea de respingere în totalitate a acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată, prin aceasta înțelegând reducerea daunelor la zero.

Este adevărat că, potrivit art. 477 C. proc. civ. instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, dar din lecturarea cererii de apel nu rezultă faptul că reducerea cuantumului daunelor solicitate de reclamantă s-ar fi cerut expres sau implicit.

Astfel, prin cererea de apel, Orașul Bicaz, prin primar, a invocat, în esență, faptul că hotărârea atacată este sentință și nu decizie; că în mod greșit s-a reținut că administrația orașului Bicaz nu ar fi luat măsurile necesare pentru îndepărtarea din spațiul public și privat al câinilor fără stăpân, stabilind în sarcina apelantului un grad de vinovăție prin pasivitate sau omisiune, în contextul în care au fost adoptate o serie de măsuri în acest sens; că în mod greșit instanța de fond a apreciat că toată diligența apelantei nu constituie o cauză de exonerare de răspundere și că însuși legiuitorul a prevăzut că gestionarea câinilor fără stăpân este un proces continuu și de durată, care se desfășoară pe etape de priorități și în funcție de resursele financiare de care dispune bugetul local și pe măsură ce sunt semnalați noi câini fără stăpân pe raza orașului.

Dacă motivele invocate ar fi convins instanța, atunci s-ar fi constatat inexistența răspunderii civile delictuale a pârâților, ceea ce ar fi condus la respingerea cererii reclamantei de acordare a daunelor solicitate, dar nu ca urmare a reducerii cuantumului și reaprecierii criteriilor care au stat la baza stabilirii prejudiciului de către prima instanță, ci ca urmare a inexistenței condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale.

Câtă vreme s-a constatat de către Curtea de Apel Bacău că fapta ilicită există, că este săvârșită cu vinovăție, existând legătură de cauzalitate între aceasta și prejudiciul produs reclamantei, nu se poate interpreta că solicitarea de respingere în totalitate a acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată, echivalează cu reducerea daunelor la zero, așa cum se susține de către pârât.

În aceste condiții, Curtea, micșorând cuantumul daunelor morale, s-a pronunțat cu depășirea limitelor învestirii sale asupra a ceva ce recurentul pârât nu a solicitat, încălcând dispozițiile art. 477,479 C. proc. civ., situație care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 441 din 3 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și casarea hotărârii atacate.

De asemenea, în ceea ce privește cuantumul daunelor acordate criticat prin propria cerere de apel, recurenta susține că instanța de apel, în considerentele deciziei sale, nu a expus criteriile generale de evaluare a prejudiciului moral conform jurisprudenței naționale.

Înalta Curte observă că, prin apelul declarat în cauză, reclamanta a criticat soluția primei instanțe, printre altele, prin prisma sumei insuficiente, acordate pentru repararea prejudiciului moral, susținând că este traumatizată, urmând un tratament de specialitate o perioadă lungă de timp.

Raportat la aceste susțineri, Înalta Curte consideră că obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, motivarea deciziei instanței de apel nu răspunde acestor exigențe legale, deoarece nu examinează efectiv critica apelantei-reclamante formulată prin chiar motivele de apel, raportând concret modul de stabilire a daunelor mai mult prin prisma circumstanțelor producerii incidentului și nu prin raportare la impactul psihic ulterior al acestuia.

Concluzia care se impune este aceea că o motivare fără o analiză a criteriilor avute în vedere la acordarea daunelor conduce la nulitatea deciziei atacate.

Trebuie reamintit că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Așadar, în cauză, neanalizarea tuturor motivelor de apel invocate echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalității potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar, în absența motivării, dezlegările instanței nu pot fi cenzurate în recurs, impunându-se, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului reclamantei, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

De asemenea, vor fi luate în considerare problemele de drept a căror dezlegare s-a efectuat prin hotărârea de casare, conform art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în sensul că apelul pârâtului nu a vizat și reducerea cuantumului daunelor acordate prin hotărârea instanței de fond.

Cu ocazia soluționării apelului reclamantei (care urmărește majorarea cuantumului daunelor acordate de Tribunalul Bacău), vor fi avute în vedere și celelalte critici invocate în cererea de recurs referitoare la încălcarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ale art. 1385 C. civ. care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, precum și ale art. 58 C. civ., din perspectiva afectării dreptului la viață, sănătate, integritate fizică și psihică, aspecte încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar care nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs, prin raportare la soluția ce se impune a fi adoptată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 441 din 3 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele arătate anterior, cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 441 din 3 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza aceleeași instan