ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4934/2018

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei totale de 4.113.630 RON și a dobânzii legale calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății, reprezentând depășirea cheltuielilor aprobate prin Bugetul de Venituri și Cheltuieli al A. aferent anului 2013, cu cheltuieli de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1496 din 26 aprilie 2017, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă și a obligat-o pe aceasta la plata către pârât a sumei de 15.000 RON cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, cu consecința admiterii acțiunii și obligarea intimatului-pârât la plata sumei totale de 4.113.630 RON și a dobânzii legale calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății, reprezentând depășirea cheltuielilor aprobate prin Bugetul de Venituri și Cheltuieli al A. aferent anului 2013.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 115/A din 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1496 din 26 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Este invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În opinia recurentei, instanța de apel a considerat că prima instanță a procedat în mod corect prin faptul că nu a analizat și înlăturat motivat apărările invocate de reclamantă în susținerea apelului.

De asemenea, instanța de apel a statuat în sensul ca greșeala făcută de prima instanță nu ar conduce la admiterea cererii de apel, deoarece acest aspect "nu poate conduce la schimbarea soluției pronunțată de prima instanță, fiind relevant numai sub aspectul perioadei pentru care se analizează activitatea intimatului-pârât prin prisma faptelor imputate de apelanta-reclamantă".

Ținând seama de faptul că prima instanță a analizat faptele intimatului numai pentru o perioadă mult inferioară celei în care acesta a deținut funcția de director general, concluzia evidentă este aceea că nu s-au avut în vedere toate actele întreprinse de intimat, dat fiind că nu a considerat întreaga perioadă în care acesta a deținut calitatea de director general.

Instanța de apel a dovedit superficialitate în analizarea motivelor de apel.

Cererea de chemare în judecată și cererea de apel nu s-au întemeiat strict pe obligația intimatului de a respecta planul de afaceri, ci s-a arătat că însuși modul în care intimatul a întocmit planul de afaceri reprezintă un argument în plus pentru care intimatul trebuia să respecte bugetul de venituri și cheltuieli și nu să se dezică de el, având în vedere că bugetul de venituri și cheltuieli a avut la bază tocmai planul de afaceri întocmit de intimat.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 249 C. proc. civ.

Peste 80% din veniturile societății recurente au avut ca sursă depozitele bancare care nu presupun nici un efort din partea directorului general, iar acest fapt dovedește pasivitatea în care s-a situat intimatul în ceea ce privește obținerea de venituri și din închirierea imobilelor proprietatea recurentei.

Instanța de apel a nesocotit prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ.

Argumentele instanței sunt contradictorii: fie intimatul nu era ținut să respecte bugetul de venituri și cheltuieli deoarece acesta a fost aprobat mult după prima jumătate a anului 2013, iar atunci vina îi aparține deoarece nu a întreprins diligențele necesare în vederea aprobării lui, fie intimatul și-a îndeplinit obligațiile pentru aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli încă din luna februarie a anului 2013 și atunci trebuia să obțină veniturile pe care chiar el le-a estimat prin planul de afaceri.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile O.G. nr. 26/2013.

S-a considerat în mod greșit că nivelul maxim al cheltuielilor ce puteau fi efectuate de societate se determina prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 26/2013, în condițiile în care chiar instanța a fost cea care a constatat că recurenta nu s-ar fi putut raporta la bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul 2012, an în care societatea A. S.A. nu a avut activitate și nici buget de venituri și cheltuieli.

Cuantumul excesiv al serviciului de ecologizare este în directă legătură cu obiectul și cauza cererii recurentei-reclamante, ținând seama că acesta face dovada modului defectuos în care intimatul a gestionat resursele societății A. S.A..

În mod greșit instanța de apel nu a constatat faptul că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderi intimatului-pârât, deși reclamanta-recurentă a arătat că acesta a săvârșit o faptă ilicită cu vinovăție, faptă ce a cauzat un prejudiciu recurentei în sumă de 4.113.630 RON, iar legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul existent este dovedită în cauză.

F. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, recurenta-reclamantă a solicitat atragerea răspunderii intimatului-pârât pentru faptele pretinse a fi fost săvârșite în calitate de Director General, prin raportare la cele două contracte de mandat pentru această funcție, respectiv depășirea bugetului de venituri și cheltuieli aferent anului 2013, ceea ce ar fi adus un prejudiciu de 4.113.630 RON.

Curtea de apel a analizat hotărârea instanței de fond prin prisma motivelor de apel invocate de apelanta-reclamantă și a verificat dacă această hotărâre respectă cerințele legale prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

S-a concluzionat că prima instanță a arătat motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția de respingere a întregii acțiuni formulate de reclamantă.

Dispozițiile art. 425 C. proc. civ. nu se referă la fiecare aserțiune formulată de parte în susținerea sau combaterea unei cereri adresate instanței, iar prin hotărârea instanței de fond s-a realizat o expunere în mod logic, coerent și unitar prin care s-a răspuns fiecărei categorii de argumente invocate de reclamantă.

Curtea de apel a reținut ca fiind întemeiată critica referitoare la greșita reținere de către tribunal a faptului că intimatul-pârât ar fi deținut funcția de director general doar în perioada 23 septembrie 2013 - 31 decembrie 2013.

În realitate, acesta a fost numit în funcția de director general la 10 ianuarie 2013 și a fost revocat din funcție prin Hotărârea AGOA nr. 4 din 12 iunie 2013. Ulterior, prin Hotărârea CA nr. 1 din 20 septembrie 2013 și contractul de mandat nr. x din 23 septembrie 2013 a fost desemnat din nou în funcția de director general pentru o perioadă de 4 ani, cu începere de la 23 septembrie 2013. Aceasta reprezintă însă situația de fapt și critica recurentei în sensul că greșeala făcută de prima instanță nu ar conduce la admiterea cererii de apel nu poate fi primită. Aceasta deoarece, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să se facă dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii intimatului-pârât, iar pe de altă parte, însuși intimatul a recunoscut că a deținut funcția de director general al recurentei în perioada 10 ianuarie 2013 - 12 iunie 2013 și 23 septembrie 2013 - 9 septembrie 2014.

Bugetul de venituri și cheltuieli 2013 a fost aprobat de recurentă prin Hotărârea AGOA nr. 1 din 7 august 2013 și prin H.G. nr. 931 din 27 noiembrie 2013, care a intrat în vigoare la 3 decembrie 2013.

În ceea ce privește critica privind modul în care intimatul-pârât a întocmit planul de afaceri, care în opinia recurentei reprezintă un argument în plus pentru care acesta trebuia să respecte bugetul de venituri și cheltuieli, Înalta Curte reține că, potrivit planului de afaceri, emis de intimatul-pârât și aprobat de Consiliul de Administrație:

"În primul an de activitate, deoarece societatea este obligată să contracteze cheltuieli consistente, în vederea poziționării în piață și a bunei funcționări, cheltuieli estimate la valori mai mari decât veniturile estimate, societatea nu va fi capabilă să genereze profit. Dar, aceste cheltuieli sunt menite, în anumite cazuri, să micșoreze, sau să anuleze, anumite cheltuieli lunare ale societății, ceea ce va determina o situație mult mai bună în anul al doilea".

S-a reținut în mod corect de către Curtea de Apel că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că activele deținute de recurenta-reclamantă puteau fi închiriate în mod real la prețuri similare celor estimate de intimat în planul de afaceri, iar acest lucru nu s-a realizat în anul 2013 din neglijența sau reaua-credință a intimatului.

Simpla împrejurare că societatea deține anumite active în patrimoniu nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că se puteau realiza în mod real venituri foarte mari din închirierea acestora.

Nu s-a făcut dovada că ulterior încetării mandatului intimatului-pârât, activele societății ar fi fost apte de închiriere și societatea ar fi obținut un venit din această sursă.

Împrejurarea că din veniturile obținute de societate un procent mare îl reprezintă veniturile din dobânzi bancare nu face dovada faptului că intimatul ar fi neglijat cu rea-credință să-și îndeplinească mandatul sub aspectul obținerii de venituri din închiriere.

La momentul aprobării bugetului de venituri și cheltuieli 2013, exercițiul financiar era deja în curs, fiind angajate cheltuieli, iar organul decizional al A. cunoștea la momentul aprobării situația exactă a veniturilor și cheltuielilor efectuate în primele opt luni ale exercițiului bugetar.

În ceea ce privește nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 26/2013, Înalta Curte reține că aceasta a intrat în vigoare la 1 septembrie 2013, dată la care exercițiul financiar era în plină desfășurare.

Ulterior, această ordonanță a fost aprobată prin Legea nr. 47 din 27 aprilie 2014.

Prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 26/2013 impun anumite limite de cheltuieli prin raportare la bugetele de venituri și cheltuieli aferente "anului precedent", însă S.C. A. a fost înființată în anul 2013, astfel că această prevedere este inaplicabilă.

În ceea ce privesc cheltuielile estimate prin bugetul de venituri și cheltuieli 2013, acestea erau în sumă de 5.429.590 RON. Așa fiind, nu poate fi reținută critica recurentei în sensul că "nu trebuie să depășească cheltuieli totale în sumă de 732.050 RON, reprezentând 85,06% din totalul veniturilor".

Aceasta cu atât mai mult cu cât în bugetul de venituri și cheltuieli 2013 se prevedeau cheltuieli cu personalul în sumă de 686.300 RON.

Pe de altă parte, numai cheltuielile cu taxe și impozite erau estimate la 1.249.900 RON.

Cheltuielile de asigurare și pază sunt esențiale în vederea conservării patrimoniului A., iar aceste cheltuieli au fost efectuate înainte de aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli 2013 de Adunarea Generală a Acționarilor A.. Ecologizarea terenului situat în Bd. x a fost necesară ca urmare a formării unui depozit de molozuri în această locație.

În mod corect a reținut Curtea de Apel că aspectele ce țin de cuantumul extrem de ridicat al serviciului de ecologizare, respectiv 37.200 Euro, nu pot fi avute în vedere față de obiectul și cauza acțiunii, precum și de principiul libertății contractuale a părților.

În ceea ce privesc cheltuielile privind recrutarea și plasarea personalului, respectivele servicii au fost contractate de societatea A. anterior aprobării bugetului de venituri și cheltuieli 2013. Societatea recurentă nu a făcut dovada încetării contractelor de muncă ale celor 7 salariați angajați în plus față de cei 12 previzionați prin bugetul de venituri și cheltuieli 2013.

În cauză nu s-a făcut dovada că intimatul a săvârșit o faptă ilicită, respectiv că și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile prevăzute în contractul său de mandat și nici nu a încălcat dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește vinovăția, nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție de către intimat, obligația de prudență și diligență a unui bun administrator, respectiv director nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri administratorul este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății.

În cauză nu s-a făcut dovada existenței unei legături de cauzalitate dintre fapta pretins ilicită și presupusul prejudiciu și, de asemenea, nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu cert.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 115/A din 23 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 2808,92 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 noiembrie 2018.