ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2574/2018

Ședința publică din data de 7 iunie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 6.06.2016 de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții COMUNA MICĂSASA, prin PRIMAR, și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SIBIU au solicitat să se constate că au dobândit, prin legi succesive, dreptul de proprietate asupra terenului de 1572 mp, teren de construcții înscris în CF x Micăsasa nr. top. x, situat în Micăsasa, str. x, să se dezlipească acest teren de întregul teren aparținând aceluiași topografic, să se constate că reclamanții au construit o casă pe terenul respectiv, ca bun comun devălmaș, cu componența rezultată din raportul de expertiză extrajudiciar anexat, să se dispună întabularea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului și a construcțiilor; cu cheltuieli de judecată doar de la pârâtul Statul român (astfel cum s-a precizat cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei).

În drept sunt invocate prevederile art. 9 alin. (3) din Constituția din 1965, art. 5 alin. (1) din decretul 346/1977, Statutul CAP din 1966, DL 42/1990.

Reclamanții și-au modificat acțiunea, solicitând, în subsidiar, în plus față de acțiunea introductivă, să se instituie un drept de superficie asupra terenului de 1572 mp și să se dispună întabularea acestui drept pe numele lor.

În drept s-au invocat art. 492, 494 din vechiul C. civ., art. 34 din Legea 7/1996 și art. 908 pct. 4 din noul C. civ.

Ulterior, reclamanții și-au completat din nou acțiunea, solicitând în subsidiar să se constate că au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra aceluiași teren, în temeiul art. 1890 și urm. vechiul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 714 din 14.04.2017, Judecătoria Mediaș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții COMUNA MICĂSASA prin PRIMAR, și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SIBIU.

A constatat că reclamanții au edificat pe terenul înscris în CF x Micăsasa nr. top. x următoarele construcții:

- C1 - casă cu suprafață construită la sol de 86 mp, alcătuită din: parter - 3 camere, hol și cămară; subsol - pivniță și acces pivniță,

- C2 - casă cu suprafață construită la sol de 45 mp, alcătuită din: parter - cameră, bucătărie, baie și hol,

- C3 - șură cu suprafață construită la sol de 29 mp, alcătuită din: șură, 2 magazii și bucătărie .

- Construcții provizorii din lemn: 1 coșer, 2 cotețe și 1 magazie.

A dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamanților asupra construcțiilor identificate mai sus; a respins celelalte cereri formulate de reclamanți și a respins cererea de obligare a pârâtului Statul român la cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. solicitând, în principal anularea, iar în subsidiar schimbarea în parte în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, cu cheltuieli de judecată de la Statul Român, în ambele instanțe de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1003/2017 din 02.11.2017, Tribunalul Sibiu a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 714/14.04.2017, pronunțată de Judecătoria Mediaș, pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea cu trimitere instanței de fond,pentru rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea cererii de recurs, casarea hotărârilor și, rejudecând, admiterea în totalitate a acțiunii și cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.572 m.p. pe care sunt edificate construcțiile și reprezintă terenul, curtea și grădina aferente construcțiilor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 5 februarie 2018.

Prin rezoluția din data de 7 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 7 iunie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La data de 29 mai 2018, ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SIBIU a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Sibiu, în apel, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1003/2017 din 2 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2018.