ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 525/2019

Ședința publică din data de 7 martie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 14 august 2014 sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. S.A. - prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.214.928,56 RON, reprezentând daune efective ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor rezultate din Contractul de credit nr. x din 28 mai 2007.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția nulității acțiunii, excepția netimbrării și excepția de litispendență/autoritate de lucru judecat.

Prin sentința civilă nr. 1791 din 21 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar B. SPRL în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Unirea, a obligat pârâta la plata sumei de 1.214.928,56 RON reprezentând c/val daune, conform expertizei și a obligat aceeași pârâtă C. S.A. la plata sumei de 11.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu expert 500 RON și onorariu avocat 11.000 RON.

Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2015 și a sentinței civile nr. 1791 din 21 martie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pârâta C. S.A. prin C. S.A. - Sucursala Unirea a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 948A din 10 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta C. S.A. prin C. S.A. - Sucursala Unirea, împotriva încheierii din 26 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. SPRL.

A fost admis apelul formulat de apelanta C. S.A. prin C. S.A. - Sucursala Unirea împotriva sentinței civile nr. 1791 din 21.03.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pe care a schimbat-o în sensul că a respins ca nefondată acțiunea.

Împotriva deciziei civile nr. 948A din 10 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a formulat recurs reclamanta A. S.A. - prin administrator judiciar B. SPRL

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și respingerea apelului declarat de pârâtă ca nefondat, cu menținerea sentinței Tribunalului București, ca fiind legală și temeinică.

În argumentarea motivului de recurs evocat, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 1073 C. civ., pentru că a considerat în mod nelegal, că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale ale pârâtei, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenței faptei ilicite săvârșită de către pârâtă, în ceea ce privește încălcarea obligațiilor contractuale rezultate din derularea contractului de credit, referitoare la prelungirea scrisorii de garanție bancară în valoare de 81.510 euro și eliberarea de sub ipotecă a imobilelor aduse în garanție, pentru preluarea parțială a creditului de către o altă bancă, prin refinanțare.

În ceea ce privește neprelungirea scrisorii de garanție bancară, în valoare de 81.510 euro, instanța de apel a analizat și aplicat greșit prevederile contractului de credit nr. x/28.05.2007, încheiat între părți, prelungit prin actul adițional nr. x/10.05.2012, care potrivit art. 969 C. civ., constituie legea părților, în contextul juridic complex, tripartit, existent cu firma D., raport juridic guvernat de Regulile Uniforme ale ICC - Paris privind Garanțiile la cerere - Publicația nr. 458, reguli utilizate de toate băncile comerciale internaționale.

Referitor la încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor contractului de credit nr. x/28.05.2007, prelungit prin actul adițional nr. x/10.05.2012, instanța de apel nu avut în vedere, că potrivit acestora, C. S.A. a acordat reclamantei, conform art. 1, un credit sub forma unui plafon multioptions, multicurency, în valoare de 600.000 euro, din care 360.000 euro pentru descoperiri de cont și 150.000 euro pentru angajamente pe semnătură (scrisori de garanție bancară, acreditive etc), în baza contractelor comerciale încheiate de A. S.A. cu terții, cu scadență finală la facilități la 10.05.2013 (conform actului adițional nr. x/10.05.2012).

Mai susține recurenta, că în mod nelegal, instanța de apel a considerat că nu exista obligația băncii de a prelungi cea de-a doua scrisoare de garanție, considerând greșit că potrivit actului adițional nr. x din 10.05.2012, plafonul acordat se diminua pe măsura expirării scrisorii de garanție aflată în sold și că banca nu și-a asumat o obligație necondiționată de emitere a unei noi scrisori de garanție în prelungirea celei care expira la 21.11.2012.

În primul rând, instanța de fond a făcut confuzie între expirarea unei scrisori de garanție, care își pierde valabilitatea odată cu livrarea mărfii, cum este cazul scrisorii de emisă pentru prima mașină care a fost livrată, situație în care plafonul de utilizare pentru angajamente pe semnătură de 200.000 euro, se diminua cu valoarea acesteia, și expirarea termenului de valabilitate al unei scrisori de garanție în cadrul termenului de valabilitate al contractului de credit, în vigoare până la 10.05.2013, cum este cazul celei de-a doua scrisori de garanție în sumă de 81.510 euro, situație în care plafonul de utilizare pentru angajamente pe semnătură nu se diminuează cu suma aflată în sold.

Instanța a făcut această confuzie, urmare interpretării greșite a dispozițiilor art. 1 din actul adițional la contractul de credit nr. x/28.05.2007, pe care l-a considerat ca fiind contract de credit bancar la termen și nu un contract multioptions, multicurency, acordat de C. S.A., ce funcționa ca o linie de credit tip revolving pe durată de un an, cu posibilități de reînnoire.

De altfel, instanța de apel nu a ținut cont nici de prevederile scrisorii de garanție în valoare de 81.510 euro, ce permiteau prelungirea termenului de valabilitate ale acesteia, ce expira la 22.11.2012, pentru că această garanție era valabilă până la prezentarea documentelor de transport conform Acreditivului care era deschis pentru 80% din valoarea celei de-a doua mașini, și care expira Complet și Automat în cazul în care cererea și confirmarea D., nu intră în posesia băncii până la data de 22.11.2012 (conform actului adițional nr. x/10.05.2012) indiferent dacă este eliberată sau nu de toate responsabilitățile sale din scrisoarea de garanție, prin banca partenerului extern.

Cu privire la reținerea instanței de apel a faptului că deși reclamanta putea utiliza și plafonul de descoperire de cont în sumă de 360.000 euro pentru prelungirea scrisorii de garanție, conform art. 1 alin. ultim din actul adițional nr. x/10.05.2012, aceasta nu ar fi contestat afirmația băncii din data de 12.04.2018, că și acest plafon era în întregime utilizat, este total eronată și nelegală.

În primul rând, recurenta susține că banca care a făcut această afirmație era obligată să o dovedească, conform art. 1169 C. civ., iar în al doilea rând, reclamanta a susținut și a dovedit, conform expertizei contabile efectuate în cauză, că a îndeplinit și respectat toate condițiile contractuale, ca cererea sa de prelungire a scrisorii de garanție să fie temeinică, legală și justificată, atât din punct de vedere al termenului la care a fost formulată, a documentelor justificative prezente cât și a situației financiare de la acea dată.

În acest sens, recurenta arată că, în mod nelegal instanța de apel a considerat că nu exista nicio obligație legală sau contractuală a băncii, care să-i impună prelungirea scrisorii de garanție, fără să țină cont și să! analizeze prevederile contractuale sus-arătate, de faptul că potrivit art; 1 alineat ultim din contractul de credit, ce reprezintă acordul de voință al ambelor părți, că banca a fost de acord că reclamanta (clientul) să poată solicita în orice moment emiterea de angajamente pe semnătură, a căror valoare totală maximă să nu depășească plafonul prevăzut pentru angajamente pe semnătură, cu condiția diminuării valorii descoperitului de cont, astfel încât valoarea totală a plafonului să nu depășească valoarea maximă autorizată.

Referitor la refuzul de a elibera de sub ipotecă parte din bunurile aduse drept garanție de către A. S.A., în mod nelegal, instanța de apel a considerat că nu se poate reține fapta ilicită a băncii, atâta timp cât reclamantul nu a dovedit că valoarea bunurilor ipotecate era mai mare decât debitul datorat și că banca nu ar fi avut obligația eliberării de sub ipotecă a bunurilor, în cazul unei refinanțări parțiale.

Or, menținerea în continuare a garanțiilor prin ipotecarea tuturor bunurilor, evaluate la 739.400 EURO, de însăși C. S.A., demonstrează abuzul pârâtei în îndeplinirea obligațiilor sale contractuale și încălcarea prevederilor art. 3 din Actul adițional nr. x/10.05.2012 potrivit cu care garanțiile constând în cele două ipoteci asupra celor două imobile au fost constituite pentru garantarea rambursării întregului sold, dobânzi și comisioane.

În analiza existenței faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu săvârșită de pârâtă, instanța de apel a considerat nelegal, ca fiind irelevante susținerile reclamantei cu privire la refuzul băncii de prelungire a scrisorii de garanție, pe motiv că cererea nu a fost depusă cu minim 30 de zile anterior scadenței și că refuzul s-ar fi datorat și faptului că reclamanta înregistra întârziere și obligații restante.

Or, așa cum s-a dovedit cu actele depuse la dosar, cererea de prelungire a scrisorii de garanție a fost depusă la 06.09.2012, cu mult înainte de 30 de zile față de data expirării scrisorii de garanție - 22.11.2012, iar în ce privește obligațiile restante și întârzierile la plată, expertiza contabilă efectuată în cauză a constatat că reclamanta nu înregistra întârzieri și obligații restante.

Cu privire la prejudiciu, recurenta consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1073 C. civ., considerând nelegal că în ce privește prejudiciul constând în comisioanele și dobânzile bancare, reclamanta nu ar fi indicat în ce constau acestea, perioada, modul de calcul, temeiul legal și contractual în baza cărora au fost percepute.

Prejudiciul constând în comisioane și dobânzi bancare percepute de bancă în temeiul contractului de credit, a fost precizat de reclamantă, la solicitarea instanței de apel, prin "precizările" depuse la termenul de judecată din 08.03.2018, prin care s-a indicat în ce constă acest prejudiciu: modul de calcul, baza legală și contractuală, documentele justificative și faptul că acest prejudiciu a fost verificat și confirmat prin expertiza contabilă în cauză.

Ca atare, în mod nelegal instanța de apel a făcut aplicațiunea art. 1169 C. civ., cu privire la acest prejudiciu, cât și cu privire la existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul total suferit de reclamantă.

În ce privește, suma de 43.550 euro, deși instanța de apel reține că acest prejudiciu este cert și dovedit, ca fiind venit cuvenit pentru cea de-a doua mașină HBMC 130/300 NA, reprezentând diferența dintre comanda externă și comanda internă, consideră în mod nelegal, că reclamanta nu a dovedit că efectele contractului au încetat ca urmare a neemiterii scrisorii de garanție, neputând fi prezumată legătura de cauzalitate.

Cu referire la prejudiciul reprezentând cost al creditului pe perioada 2008-2012, greșit instanța de apel a considerat că acest cost al creditului nu ar fi produs un efect negativ resimțit în patrimoniul reclamantei.

Prejudiciul există, pentru că dobânzile, comisioanele de punere la dispoziție a creditului, comisioane de gestiune a liniei de credit, comisioane de risc și comisioane de neutilizare a creditului au fost percepute de C. S.A. și plătite de A. S.A. necondiționat, conform contractului de credit nr. x/28.05.2007, cu termen de valabilitate la 10.05.2013, pentru toată perioadă de derulare a contractului, fără ca Banca să-și îndeplinească obligațiile contractuale asumate.

Prin întâmpinarea depusă la 3 septembrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. prin C. S.A. - Sucursala Unirea a solicitat în principal, anularea recursului în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea ca nefondat și menținerea în întregime a deciziei atacate.

Prin răspunsul depus la întâmpinarea intimatei-pârâte, la 11 septembrie 2018, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei-pârâte și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 1 noiembrie 2018, recurenta depunând punct de vedere la 12 noiembrie 2018, prin care arată că nu este de acord cu concluziile raportorului.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Critica recurentei, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că nu respectă exigențele impuse de lege privitoare la motivarea unei cereri de recurs pe acest temei legal.

Astfel fiind, deși a invocat acest motiv de recurs și a arătat că instanța de apel, în general, a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 1073 C. civ., respectiv a Contractului de credit nr. x/28.05.2007, încheiat între părți, prelungit prin Actul adițional nr. x/10.05.2012, recurenta-reclamantă nu face decât să repună în discuție situația de fapt pe baza căreia instanța de apel a pronunțat soluția atacată.

Or, ceea ce recurenta-reclamantă solicită de fapt prin memoriul de recurs este ca instanța de recurs să procedeze la stabilirea unei alte situații de fapt în prezenta speță, pentru ca aplicând aceleași texte de lege la această nouă situație de fapt, soluția instanței de apel să fie la rândul său modificată, în sensul respingerii apelului Băncii și menținerii soluției primei instanțe.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În speță, recurenta-reclamantă nu formulează critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Așadar, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici la adresa deciziei atacate, întrucât recurenta nu indică și care sunt normele de drept material în funcție de care instanța de apel a ignorat și aplicat greșit și nelegal prevederile contractuale.

Totodată, se constată că argumentele invocate de recurenta-reclamantă vizează de fapt o chestiune de apreciere a probelor de către instanța de apel, care nu face obiectul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta punând în discuție aprecierea probelor de la dosar, iar nu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel.

În acest context, se constată că recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel.

Simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecință, se constată că recurenta-reclamantă nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel prin admiterea apelului pârâtei și respingerea acțiunii reclamantei.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea nulității cererii de recurs în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. SPRL împotriva deciziei civile nr. 948A din 10 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2019.