ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1803/2019

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 24.09.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 69.600 Euro, a dobânzii legale aferente sumei de 60.000 Euro și a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1516 C. civ.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a depus, la data de 12.11.2014 (plic fila x Tribunalul București) întâmpinare și cerere reconvențională împotriva paratului-reclamant A. și pârâtei S.C. C. S.R.L. solicitând obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 126,417,61 Euro (560.270,20 RON, calculata la curs BNR din 12.11.2014 de 4,4319 RON) reprezentând suma nerestituita din împrumutul acordat de S.C. B. S.R.L..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1443 si urmat, art. 2144 si urmat. art. 2280 si urmat. din C. civ.

Prin încheierea din 11 iunie 2015, Tribunalul București, a dispus disjungerea cererii reconvenționale si formarea unui nou dosar.

Pe parcursul soluționării cauzei a intervenit decesul reclamantului, conform certificatului de deces nr x/25.11.2015 (aflat la pag 33 vol 6 dosar tribunal), acțiunea fiind continuată de moștenitoarele acestuia introduse in cauza, respectiv D. si E..

La data de 9 februarie 2016, F. a depus o cerere de intervenție în interes propriu .

Prin încheierea din 13 octombrie 2016, Tribunalul București a admis în principiu cererea de intervenție formulată de F..

Prin sentința civilă nr. 7017/03.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014:

- a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele D. și E. (moștenitoarele lui A.), în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. și intervenienta F.;

- a fost obligată pârâta la plata către reclamante a sumei de 60.000 euro echivalent în RON la cursul oficial al BNR din data plății, a sumei de 9.600 euro echivalent în RON la cursul oficial al BNR din data plății potrivit art. 4.2 lit. g) din Actul adițional nr x/26.03.2012 la contractul nr. x/28.12.2011 și dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a hotărârii;

- a fost obligată pârâta la plata sumei de 8.345,91 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru;

- s-a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată;

- a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prematurității cererii de intervenție în nume propriu;

- s-a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta F., fiind obligate reclamantele la plata sumei de 25.000 euro echivalent în RON la cursul oficial al BNR din data plății conform convenției încheiată la data de 24.06.2015, precum și a sumei de 3.330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 7017/03.11.2016 și a încheierii din data de 11.06.2015, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel, înregistrat la data de 20.04.2017.

Prin decizia civilă nr. 742A/2018 din 13 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei C. S.R.L. și a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 7017/03.11.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 de apelanta S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata C. S.R.L., ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut, în esență, că pe cererea de chemare în judecată, soluționată prin sentința apelată și devoluată în fața instanței de control judiciar, are calitate procesuală pasivă exclusiv apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L., iar nu și intimata S.C. C. S.R.L., care a fost chemată în judecată numai pe cererea reconvențională. Altfel spus, s-a reținut că împrocesuarea, în calea ordinară de atac declarată în prezenta pricină a intimatei S.C. C. S.R.L. nu este posibilă, față de soluția adoptată cu privire la motivul de apel privind greșita disjungere, prin încheierea din data de 11.06.2015, a cererii reconvenționale.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 7017/03.11.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 de apelanta S.C. B. S.R.L., însușit de administrator judiciar G., în contradictoriu cu intimatele E., moștenitor al lui A., D., moștenitor al lui A., și F..

Împotriva deciziei civile nr. 742A/2018 din 13 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta S.C. B. S.R.L., reprezentată legal de administrator special H. și de administrator judiciar G. S.P.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut, în sinteză, că instanța de apel în mod greșit a reținut temeinicia sentinței instanței de fond, respectiv întrunirea elementelor răspunderii civile contractuale, că în mod greșit a apreciat că apelul formulat nu a vizat și încheierile premergătoare, invocând prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ., precum și că în mod greșit instanța de apel, a reținut că nu a fost solicitată în apel admininistrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate.

S-a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că au fost întrunite elementele răspunderii civile contractuale, fără a lua în considerare prevederile art. 1266 alin. (1) și (2) din C. civ.. Astfel, soluția instanței de apel a fost dată cu luarea în considerare a unei clauze trunchiate, fără a se raporta la voința reală a părților în momentul contractării și întreg ansamblu de raporturi civile ce au fost derulate de părți, pentru a determina acordul părților și obiectul în ansamblu pe care acestea l-au avut în vedere în momentul contractării.

S-a susținut că, după cum s-a arătat și prin apărările făcute în fața instanței de apel, atât contractul încheiat la data de 28.12.2011, actele adiționale încheiate ulterior cât și contractul de creditare încheiat la data de 02.02.2012 și actul adițional încheiat la data de 25.05.2012 au avut un unic scop pentru părțile contractante și nu pot fi interpretate separat.

În acest sens, s-a arătat că, în vederea intrării în patrimonial S.C. B. S.R.L. a navei I., autorul intimatelor - A. și S.C. C. S.R.L. și-au asumat obligația de a efectua reparația navei și punerea ei în funcțiune, din finanțarea făcută de S.C. B. S.R.L., desfășurarea activităților de realizare de venituri și respectiv profit, din care urma a fi achitată către A. și suma la care pârâta a fost obligată în cadrul prezentului litigiu.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în măsura în care s-ar analiza toate înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, aspectele pe care le-a invocat rezultă fără putință de tăgada. Conform acestora A. nu și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual față de recurentă și nu a procedat la reparația navei, iar sume transferate pentru îndeplinirea acestor obligații au fost folosite în interes personal și nu în îndeplinirea obligațiilor asumate -transferarea dreptului de proprietate asupra navei nu poate fi privită ca obligație distinctă ce ar justifica plata sumei de 60.000 euro - întrucât, din interpretarea voinței reale a părților la încheierea convențiilor rezultă că suma în cauză reprezenta obligația pârâtei corelativă față de: repararea, punerea în funcțiune, desfășurarea de activități generatoare de venituri și transferul dreptului de proprietate asupra navei.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că a avansat pentru repararea și punerea în funcțiune a navei suma de 163.839,47 euro, în conformitate cu extrasele de cont existente la dosar, iar suma justificată de S.C. C. S.R.L. și de A. în conformitate cu documentele transmise de aceștia și existente la dosar a fost de 37.421,86 Euro, rămânând nejustificată suma de 126.417,61 euro (s-a arătat că prin Decizia nr. 272/2018, Curtea de Apel București, în dosarul x/2015 -disjuns din prezentul litigiu- a dispus restituirea sumei de 126.417,61 euro către S.C. B. SRL).

Concluzionând, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a dat eficiență prevederilor art. 1350 alin. (1) și alin. (2) din C. civ. și prevederilor art. 1516 alin. (1) și alin. (2) pct. 1 C. civ., fără a fi incidente în cauză, având în vedere neîndeplinirea obligațiilor corelative a autorului intimatelor.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța în mod greșit a apreciat că apelul formulat nu a vizat și încheierea premergătoare prin care a fost respinsă proba cu expertiza tehnică specialitatea contabilitate, invocând prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

În mod vădit greșit, instanța de apel a concluzionat că era necesară indicarea expresă a tuturor încheierilor premergătoare ce se atacă o dată cu fondul în petitul cererii de apel, pentru a fi învestită să analizeze soluția instanței de fond de respingere a probei cu expertiza tehnică de specialitate contabilă, s-a mai arătat.

Recurenta-pârâtă a susținut că, deși în noul C. proc. civ. nu a fost preluat textul art. 282 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., ce menționează expres că apelul formulat împotriva sentinței se socotește a fi făcut și împotriva încheierilor premergătoare, rațiunea nu a fost aceea de a înlătura aplicabilitatea acestuia ci, simplificarea textului legal, pentru că acest lucru se subînțelege tocmai din prevederile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel în mod greșit nu s-a pronunțat cu privire la încheierea premergătoare prin care a fost respinsă această probă, deși a fost legal învestită în acest sens.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel, a reținut, contrar conținutului cererii de apel, că prin apelul formulat nu a fost solicitată a fi administrată proba cu expertiza tehnică de specialitate contabilitate.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că la finalul cererii de apel, s-a solicitat administrarea de probe noi, făcându-se trimitere la probele propuse în fața instanței de fond și respinse, respectiv s-a solicitat, în baza art. 476 alin. (1) și art. 479 C. proc. civ., stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, să se dispună administrarea probelor noi - care au fost propuse și la instanța de fond și au fost respinse.

Prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, recurenta-pârâtă a susținut că a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică contabilă care să stabilească sumele de bani transferate și care este valoarea creanței cu calcularea dobânzii legale, precum și toate sumele de bani achitate pentru a deveni proprietarul navei.

Recurenta-pârâtă a susținut că solicitarea sa a fost în concordanță cu soluția instanței învestită de autorul intimatelor cu soluționarea cererii de ordonanță de plată formulată și respinsă, tocmai din acest considerent - necesitatea administrării unui probatoriu complex datorat raporturilor contractuale interdependente existente între părți.

Faptul că, prin apelul formulat, nu s-a menționat expres termenul de expertiză tehnică contabilă, ci s-a făcut trimitere la întâmpinarea depusă la dosarul de fond, nu este de natură să ducă la concluzia că această probă nu a fost solicitată - rezultând din formularea avută contrariul celor reținute de instanța de apel, a mai arătat recurenta-pârâtă.

Față de aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinările transmise, la data de 19 iulie 2018 (plic dosarul de recurs), respectiv la 24 iulie 2018 (plic dosarul de recurs), intimatele-reclamante E. și D. au invocat excepția inadmisibilității recursului față de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 369/20.07.2017 și Decizia nr. 52 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; a invocat și inadmisibilitatea recursului susținând că motivele de casare invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ. și a solicitat, în final, respingerea recursului.

Prin notele scrise înregistrate la data de 21 august 2018, intimata-intervenientă F. a solicitat, în sinteză, restituirea în totalitate a sumei pretinse în cererea de intervenție, precum și a dobânzilor aferente acestuia și a taxei de timbru depusă.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților.

La 29 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a arătat că achiesează la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 14 februarie 2019 s-a respins excepția inadmisibilității și nulității recursului invocate, prin întâmpinări, de intimatele-reclamante E. și D., pentru motivele reținute în cuprinsul acelei încheieri; s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen astăzi 17 octombrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privește ipoteza "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Criticile recurentei-pârâte potrivit cărora instanța, în mod greșit, a apreciat că apelul formulat nu a vizat și încheierea premergătoare prin care a fost respinsă proba cu expertiza tehnică specialitatea contabilitate și că instanța de apel, a reținut, contrar conținutului cererii de apel, că prin apelul formulat nu a fost solicitată a fi administrată proba cu expertiza tehnică de specialitate contabilitate, nu pot fi susținute cu temei.

Astfel, se reține că, în conformitate cu art. 466 alin. (4) C. proc. civ. "Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel".

Din economia dispozițiilor legale citate reiese că apelul poate fi formulat împotriva încheierilor premergătoare numai odată cu apelul declarat împotriva hotărârii prin care s-a soluționat cauza în fond, în afară de cazul când legea dispune altfel, ceea ce înseamnă că apelul împotriva hotărârii nu se socotește făcut, implicit, împotriva încheierilor premergătoare, apelantul având, așadar, obligația de a indica în mod expres încheierile atacate.

Se observă că împotriva încheierii prin care prima instanță i-a respins apelantei proba cu expertiză contabilă, aceasta nu a declarat apel, în conformitate cu dispozițiile articolului 466 alin. (4) C. proc. civ., în condițiile în care declararea căii de atac împotriva unei încheieri premergătoare presupune indicarea expresă a încheierii care se atacă, respectiv data pronunțării acestei încheieri și criticile care o vizează. Prin urmare, apelanta avea posibilitatea de a declara apel și împotriva încheierii prin care i s-a respins proba cu expertiză contabilă, moment la care instanța de apel ar fi fost legal investită cu analizarea acestei critici.

Totodată, este de menționat că instanța este cea care are competența de a hotărî asupra admisibilității unei probe în funcție de pertinența și concludența sa, urmând să dispună motivat cu privire la admiterea sau respingerea probelor, astfel că legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere. Aprecierea probelor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, apreciere cu privire la care instanța este suverană.

Dispozițiile art. 470 lit. d) din C. proc. civ. prevăd că cererea de apel va cuprinde: "probele invocate în susținerea apelului"; iar art. 476 alin. (2) dispun că "În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță".

Art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) din același cod stipulează că "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", respectiv că "Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)".

În acest context, trebuie menționat, că a existat o dezbatere publică asupra probelor, astfel cum reiese din practicaua deciziei recurate, părțile, inclusiv reprezentantul apelantei-pârâte, învederând că nu au alte cereri prealabile de formulat sau probe noi de solicitat, motiv pentru care instanța de apel, în baza art. 479 alin. (2) și a art. 482, coroborat cu art. 258 raportat la art. 255 C. proc. civ., a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri, respectiv cele aflate la dosarul cauzei, apreciind că aceasta este utilă, pertinentă și concludentă.

Față de considerentele anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. urmează a fi respins ca nefondat, întrucât, în mod corect a reținut instanța de apel că, pe de o parte, apelanta-pârâtă nu a indicat încheierea prin care prima instanță i-a respins proba cu expertiză contabilă și nu a formulat apel împotriva acestei încheieri premergătoare, în aplicarea art. 466 alin. (4) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nici prin apelul promovat apelanta nu a pretins administrarea probei cu expertiză contabilă, precum și că aprecierea judecătorului fondului cu privire la necesitatea administrării unei probe, cum este expertiza, se circumscrie puterii sale conferite de art. 258 alin. (1), coroborat cu art. 255 alin. (1) C. proc. civ., de a încuviința doar probele admisibile potrivit legii și care duc la soluționarea procesului.

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Potrivit art. 1266 din C. civ., "(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Se reține că interpretarea contractului are în vedere stabilirea exactă a conținutului convenției și permite o corectă determinare a însăși forței obligatorii a acestuia.

Contractul este un act de voință care generează obligații, iar principiul care guverneaza materia contractelor este autonomia de voință. Potrivit acestui principiu, părțile sunt cele care stabilesc întinderea obligațiilor asumate prin respectivul contract.

In cazul in care voința părților este clar exprimată, nu se pune problema interpretării, a determinării voinței părților, aceasta fiind necesară doar în situația in care există diferențe intre voința reală și voința declarată a părților, când clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii.

În speță, se constată că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și continuată de moștenitoarele acestuia a avut ca izvor clauza de la pct. 4.2. lit. g), inserată prin Actul adițional nr. x/26.03.2012 la contractul nr. x/28.12.2011, potrivit căreia apelanta-pârâtă se obliga față de reclamantul A. să-i achite acestuia suma de 60.000 euro, plus cheltuielile aferente reprezentând impozitul pe venituri, reprezentând cedarea contractului de vânzare-cumpărare a navei I., stipulându-se că plata sumei menționate se va face în cel mult 30 de zile de la data încheierii exercițiului economic-financiar al anului 2012.

Cercetând conținutul acestei clauze este de natura evidenței care a fost voința comună a părților, obligațiile acestora fiind stipulate în mod clar. Or, în condițiile în care înțelesul contractului este clar nu mai este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractului, astfel încât instanța de apel, în mod corect a statuat că autorul reclamantelor D. și E. este creditor al unui drept de creanță, căruia îi este corelativă obligația de plată a sumelor respective de către debitoarea S.C. B. S.R.L.

Instanța de apel nu a făcut altceva decât să respecte intenția părților, adică voința lor reală, având în vedere că fundamentul forței obligatorii a contractului îl constituie voința părților liber exprimată.

Afirmația recurentei-pârâte în sensul că, atât contractul încheiat la data de 28.12.2011, actele adiționale încheiate ulterior, cât și contractul de creditare încheiat la data de 02.02.2012 și actul adițional încheiat la data de 25.05.2012 au avut un unic scop pentru părțile contractante și nu pot fi interpretate separat, nu poate fi susținută cu temei, în condițiile în care cererea reconvențională formulată de pârâtă, al cărei izvor este contractul de creditare și actul adițional acestuia și care vizează, așadar, alte raporturi juridice dintre părți, a fost disjunsă prin încheierea din 11.06.2015, formându-se un dosar distinct.

Prin urmare, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte în sensul că soluția instanței de apel a fost dată cu luarea în considerare a unei clauze trunchiate, fără a se raporta la voința reală a părților în momentul contractării și întreg ansamblu de raporturi civile ce au fost derulate de părți.

Potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, iar acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege.

Având în vedere că răspunderea contractuală a fost temeiul cererii de chemare în judecată, se impun a fi menționate condițiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naște răspunderea civilă contractuală, respectiv: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită.

Se reține că, în temeiul art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. În situația în care una dintre părțile unui contract nu-și execută obligația, cealaltă parte are mai multe posibilități, printre care și aceea de a solicita instanței obligarea celeilalte părți la executarea obligației asumate, conform art. 1516 C. civ.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile cauzei.

Este de natura evidenței că, potrivit clauzei de la pct. 4.2. lit. g), pârâtei S.C. B. S.R.L. îi revenea obligația de a achita suma de 60.000 euro, plus cheltuielile aferente reprezentând impozitul pe venituri, iar reclamantul A. avea obligația de a transfera dreptul de proprietate asupra navei I..

În mod judicios, a reținut instanța de apel că apelanta-pârâtă nu a probat că a plătit, în termenul stipulat, reclamantului A. suma de 60.000 euro plus 9.600 euro, reprezentând impozitul aferent acestei sume, la care se face referire în clauza de la pct. 4.2. lit. g), inserată prin Actul adițional nr. x/26.03.2012 la contractul nr. x/28.12.2011.

Trebuie menționat, totodată, că prima instanță a constatat că reclamantul A. a transferat dreptul de proprietate al navei I. către apelanta-pârâtă, fapt atestat de contractul de vânzare cumpărare nr. x/22.02.2012, de convenția de cesiune a contractului de vânzare cumpărare nr. x/29.03.2012, de actul adițional la convenția de cesiune a contractului de vânzare cumpărare nr. x/29.03.2012, apelanta-pârâtă intrând în posesia navei, iar instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat din această perspectivă.

Se reține că reclamantul a făcut dovada existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva pârâtei, iar aceasta nu a făcut proba plății.

În materia răspunderii civile contractuale debitorului îi incumbă sarcina dovedirii îndeplinirii propriilor obligații, întrucât potrivit art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, iar pârâta în speță nu a făcut nicio probă din care să rezulte că aceasta și-a respectat obligațiile contractuale. Astfel, pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a achita suma de 60.000 euro plus 9.600 euro, reprezentând impozitul aferent acestei sume, obligație asumată valabil, prin contractul încheiat cu reclamanta, astfel cum rezultă din clauza de la pct. 4.2. lit. g), inserată prin Actul adițional nr. x/26.03.2012 la contractul nr. x/28.12.2011.

În speță, întrucât pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumelor menționate potrivit clauzei în discuție, se constată că, analizând probele administrate, în mod corect, a reținut instanța de prim control judiciar în acord cu prima instanță că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale în privința apelantei-pârâte.

În raport cu considerentele anterior expuse, ținând cont că voința părților este clar exprimată, că respectiva clauză (pct. 4.2. lit. g) este o convenție supusă forței obligatorii a contractului potrivit art. 1270 C. civ., față de natura raporturilor juridice dintre părți, se poate observa că instanța de apel a reținut, în mod corect, relevanța în cauză a prevederilor art. 1350 alin. (1) și (2) din C. civ. din 2009, precum și ale art. 1516 alin. (1) și alin. (2) pct. 1 C. civ., astfel încât criticile recurentei-pârâte în referire la art. 1266 C. civ. și la faptul că instanța de apel a dat eficiență prevederilor sus arătate fără a fi incidente în cauză, urmează a fi respinse ca nefondate.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, se constată că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar este conformă dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care, în considerarea celor ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. - reprezentată legal de administrator special H. și de administrator judiciar G. S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 742 A/2018 din 13 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2019.