ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1214/2019

Ședința publică din data de 6 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 16 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. București a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. Brașov, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 1.240.570,04 RON debit principal, precum și dobânda legală calculată de la momentul scadenței debitului principal împărțit în două rate egale valoric, dar și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Reclamanta a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.227.856 RON .

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care, pe cale reconvențională, a solicitat să se constate nulitatea absolută a actului juridic intitulat "tranzacție", încheiat la data de 01.10.2013, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției invocate de pârâtă și să se constate că Tribunalul București este competent teritorial pentru a soluționa cauza. Prin întâmpinarea la cererea reconvențională a solicitat respingerea acesteia cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de tranzacție încheiat de părți.

Pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de S.C. A. S.A. la cererea reconvențională.

Reclamanta S.C. A. S.A. a formulat cerere de chemare în garanție, prin intermediul căreia a solicitat introducerea în cauză, în calitate de chemat în garanție, a numitului C. și, în ipoteza respingerii acțiunii introductive, obligarea sa la plata sumei de 1.227.856 RON.

C. a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de S.C. A. S.A., solicitând respingerea în principiu a cererii de chemare în garanție, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 16 noiembrie 2015 s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de necompetență a Tribunalului București, instanța reținând că în cauză se poate face aplicarea art. 113 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât este vorba de o acțiune de drept comun, astfel cum ambele părți cataloghează prezenta speță.

Față de împrejurarea că au fost deduse judecății pretenții rezultând dintr-un contract de tranzacție, instanța a apreciat că sunt aplicabile prevederile legale anterior menționate, competența alternativă fiind special introdusă prin acest text de lege pentru a lăsa reclamantei, în spețele nespecifice, de drept comun, posibilitatea opțiunii.

Prin urmare, dosarul a fost reținut spre competentă soluționare, apreciindu-se ca nerelevante susținerile vizând introducerea ordonanței, această cale specială neexcluzând competența alternativă în materia dreptului comun .

Cererea de chemare în garanție a lui C., formulată de S.C. A. S.A. a fost respinsă, ca inadmisibilă, la termenul de judecată din 28 aprilie 2016 .

Prin sentința civilă nr. 6506, pronunțată la data de 17 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea principală, formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta- reclamantă S.C. B. S.R.L. și a obligat pârâta la plata sumei de 1.227.856 RON, contravaloarea contractului de tranzacție încheiat de părți, precum și la plata dobânzii legale pentru această sumă, conform art. 1489 din Noul C. proc. civ., conform ratei de referință stabilite de B.N.R. de la momentul introducerii acțiunii 16.02.2015 și, în continuare, până la plata efectivă; a respins, ca nefondată, cererea reconvențională.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen, reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. și pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., aceasta din urmă formulând apel și împotriva încheierii de ședință din data de 16 noiembrie 2015.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2135/A din 5 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a respins, ca nefondat, apelul formulat de S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 6506 din 17.10.2016 și a încheierii de ședință din data de 16.11.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, având ca obiect pretenții; a admis apelul formulat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6506 din 17.10.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală aferentă debitului principal de 1.227.856 RON după cum urmează: pentru suma de 613.928 RON începând cu data de 10.01.2014 și până la plata efectivă; pentru suma de 613.928 RON începând cu data de 10.04.2014 și până la plata efectivă. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

În ceea ce privește apelul formulat de S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 16 noiembrie 2015, Curtea de Apel București a apreciat că este vorba despre o competență teritorială alternativă între instanța de la sediul debitoarei, conform art. 107 C. proc. civ. și cea de la sediul creditoarei, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în raport de locul plății, care este sediul creditoarei S.C. A. S.A., în conformitate cu prevederile art. 1949 alin. (1) lit. a) din C. civ.

Cum sediul reclamantei creditoare se află în București, s-a statuat că sesizarea Tribunalului București cu soluționarea litigiului este legală, astfel că prima instanță a respins, în mod corect, excepția de necompetență teritorială.

Cu privire la competența de soluționare a cererii reconvenționale, Curtea a arătat că aceasta este o cerere incidentală, care se judecă, în condițiile art. 123 C. proc. civ. și art. 210 alin. (1) C. proc. civ., împreună cu cererea principală, de către instanța competentă pentru cererea principală, respectiv Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pentru aceste motive, constatând că apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva acestei încheieri de ședință este nefondat, Curtea l-a respins ca atare, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ.

Apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 6506 din 17 octombrie 2016 a Tribunalului București a fost respins, ca nefondat, instanța de apel reținând următoarele:

Referitor la prima critică adusă sentinței tribunalului, Curtea a apreciat că semnarea acesteia de către președintele de secție nu poate fi echivalată cu situația în care semnătura lipsește și nici cu aceea în care hotărârea poartă semnătura altui judecător decât cel care a pronunțat hotărârea, ipoteze în care, într-adevăr, sancțiunea ar fi nulitatea hotărârii.

În ceea ce privește nemotivarea hotărârii instanței de fond, Curtea a considerat că, chiar dacă motivarea este succintă, aceasta nu este de natură să conducă la concluzia susținută de apelantă, în sensul că nu întrunește exigențele art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță a reținut, în esență, îndeplinirea de către reclamantă a obligațiilor asumate prin contractului de tranzacție, respectiv achitarea sumei de 17.327.207,82 RON până la 11.10.2013, fără ca pârâta să-și execute partea din obligație și anume aceea de a achita până la 10.01.2014 prima tranșă, în valoare de 613.928 RON, din totalul de 1.227.856 RON.

De asemenea, prima instanță a conchis în sensul că tranzacția a cărei nulitate s-a solicitat este valabilă în condițiile art. 2267 și urm. din C. civ.

În plus, Curtea a arătat că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, motivarea soluției primei instanțe va fi completată, cu ocazia analizării celorlalte critici aduse sentinței.

Referitor la situația de fapt, din susținerile ambelor părți și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Curtea de Apel București a reținut că deși, este de necontestat existența unor relații între reclamantă și pârâtă, întemeiate pe contractul de asigurare - polița seria x nr. x, având ca obiect "Asigurare de incendiu și alte riscuri" pentru care reclamanta a achitat în data de 10.10.2013 suma de 17.327.207,82 RON către pârâta S.C. B. S.R.L. și între reclamantă și S.C. D. S.R.L., situat în Brașov, B-dul x nr. 7, materializate în polița seria x nr. x, având ca risc acoperit "Asigurarea lucrărilor de construcții-montaj și a răspunderii civile a Hotelului" S+P+10E "E.", față de care S.C. B. S.R.L. este un terț, apreciind că în economia litigiului acestea nu prezintă importanță.

Împrejurarea că, foarte probabil, producerea incendiului în data de 17.12.2012 și existența polițelor de asigurare anterior menționate au condus la încheierea contractului de tranzacție nu duce la o altă concluzie decât aceea că acest contract de tranzacție, încheiat de părți la data de 01.10.2013, este cel care reprezintă premisa litigiului.

S-a mai reținut că este fără relevanță împrejurarea că suma de 1.227.856 RON, pretinsă de reclamantă de la pârâtă în prezentul litigiu, a fost suma plătită de reclamantă către S.C. D. S.R.L., separat în baza poliței de asigurare F nr. x.

Astfel, contractul de tranzacție este cauza cererii de chemare în judecată și, în analiza temeiniciei acesteia, nu prezintă nicio relevanță cele două polițe de asigurare încheiate de reclamantă cu pârâta și cu S.C. D. S.R.L.

Față de cele arătate, Curtea nu și-a însușit opinia apelantei, potrivit căreia prin tranzacție s-a tranzacționat o valoare patrimonială ce nu putea intra în patrimoniul S.C. B. S.R.L., rezultând dintr-o poliță de asigurare al cărui beneficiar este terțul S.C. D. S.R.L.

Susținerea apelantei, în sensul că tranzacția nu este un act juridic care să nască obligația de plată a despăgubirii, nu a fost reținută de instanță, deoarece ceea ce pretinde reclamanta este îndeplinirea de către pârâtă a obligației de plată asumate prin acest contract.

Referitor la susținerea apelantei, conform căreia tranzacția este semnată de directorul executiv al S.C. B. S.R.L., persoană care nu avea astfel de atribuții și nu putea angaja societatea în astfel de obligații și, prin urmare, a lipsit consimțământul societății la încheierea contractului, Curtea a reținut că potrivit art. 1204 C. civ., aplicabil în cauză având în vedere data încheierii contractului (01.10.2013) și dispozițiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., pentru a fi valabil exprimat consimțământul trebuie să fie serios, adică să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ și exprimat în cunoștiință de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ, sancțiunea pentru lipsa discernământului fiind nulitatea relativă a actului, conform art. 1205 C. civ.

S-a statuat că potrivit dispozițiilor art. 70 alin. (1) din legea societăților administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv, de unde rezultă că nu există vreo limitare legală a mandatului general al administratorilor, indiferent de obiectul sau valoarea actului încheiat de aceștia cu terții, ca reprezentanți legali, indiferent de valoarea actului, ci doar posibile limitări statutare.

Instanța de apel a apreciat că precizările teoretice ale apelantei-pârâte, în sensul că societatea este valabil angajată de administratorul său sunt corecte, dar, deși dispozițiile legale menționate sunt incidente în cauză (fiind vorba despre o societate cu răspundere limitată), această împrejurare nu are efectul afirmat de apelanta-pârâtă, respectiv nulitatea tranzacției, ca urmare a lipsei discernământului societății pârâte la încheierea acesteia.

Pentru a conchide astfel, curtea de apel a constatat că pentru S.C. B. S.R.L. tranzacția a fost semnată de C., în calitate de director executiv, fiind astfel reală susținerea apelantei că persoana care a semnat tranzacția nu era administratorul societății.

Însă, deși C. nu era, potrivit mențiunilor de la Registrul Comerțului, administratorul societății pârâte, s-a constatat că, în fapt, acesta exercita atribuții specifice de administrare a societății, fiind administrator de fapt al societății.

Curtea de Apel București a statuat că este administrator de fapt cel care conduce societatea fără a fi legal învestit cu putere de reprezentare de către organele sociale și că administratorul de fapt se distinge de administratorul statutar în mod esențial, cel din urmă fiind expres desemnat prin statut sau legal învestit de către organele sociale.

Drept urmare, prezența unuia sau mai multor administratori statutari nu exclude demersul menit să identifice existența unei puteri autonome de control, exercitată de o altă persoană, care nu a fost învestită cu prerogative de conducere, ipoteză care rezultă în speță, din probatoriul administrat.

Că C. a administrat în fapt societatea pârâtă a rezultat din împrejurarea că acesta a fost persoana care a corespondat în numele B. cu A. în legătură cu încheierea tranzacției, aspect care se reține din corespondența electronică aflată la dosarul Tribunalului București .

S-a reținut că această corespondență a fost invocată chiar de apelantă în cuprinsul cererii de apel, iar împrejurarea că a fost menționată de pârâtă pentru a justifica starea de necesitate în care a pretins că s-a aflat la momentul încheierii tranzacției, nu este de natură a duce la concluzia că ea nu poate fi folosită și pentru a justifica un alt aspect, apreciat ca relevant de Curte, respectiv dovedirea calității în care C. a acționat în numele B. și anume aceea de reprezentant al acesteia.

De asemenea, s-a constatat că C. a formulat, afirmând calitatea de reprezentant al pârâtei, cererea de despăgubiri cu privire la dosarul nr. x și a solicitat plata despăgubirii în cuantum de 3.878.502,03 euro, sumă agreată prin același contract de tranzacție .

S-a menționat că demersul a fost finalizat și despăgubirea în cuantum de 17.327.207,82 RON a fost încasată de pârâtă în data de 10.10.2013, astfel cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosar Tribunalul București.

Curtea de Apel București a reținut că această împrejurare nu este, astfel cum a susținut apelanta, lipsită de importanță, deoarece este de neconceput ca pentru o parte din contract o persoană să justifice calitatea de reprezentant al pârâtei (încasarea despăgubirii în cuantum de 17.327.207,82 RON, echivalentul a 3.878.502,03 euro), iar pentru o altă parte (obligația de plată a sumei de 1.227.856 RON, solicitată de reclamantă prin prezenta acțiune) să se susțină că aceeași persoană nu avea atribuții de reprezentare a aceleiași persoane juridice.

Faptul că C. administra în fapt societatea a rezultat și din împrejurarea că acesta a purtat discuții cu F., aspect afirmat de apelantă în cererea de apel și confirmat de martorul audiat în cauză, care a participat la încheierea actelor adiționale pentru creditul accesat de pârâtă.

Instanța a mai apreciat că pârâta care a încheiat acte juridice prin mandatar, chiar învestit în baza unui mandat tacit, nu poate opune terților limitele puterii conferite mandatarului, decât dacă dovedește că aceștia cunoșteau întinderea însărcinărilor date mandatarului, rezultând astfel că semnătura oricărui prepus, care acționează în temeiul unui mandat tacit, angajează în mod valabil societatea comercială, iar aceasta nu se poate exonera de răspunderea contractuală, invocând depășirea de către mandatar a puterilor conferite, decât dacă dovedește că terții cocontractanți cunoșteau întinderea dreptului de reprezentare.

Cum, în cauză, nu aceasta este ipoteza care rezultă din probatoriul administrat nu se poate reține lipsa discernământului pârâtei la încheierea tranzacției, semnarea tranzacției de C. angajând în mod valabil societatea.

De asemenea, s-a reținut că din dispozițiile art. 55 alin. (1) din legea societăților, a căror încălcare a fost reclamată de apelanta-pârâtă, rezultă că actul încheiat de un administrator cu putere de reprezentare este valabil indiferent de obiectul lui, astfel că încălcarea dreptului colectiv de reprezentare, ca și lipsa unui mandat special de la adunarea generală pentru o anumită operațiune angajează răspunderea societății față de terți, societatea neputând decât, atunci când actul este prejudiciabil, să se îndrepte împotriva administratorului respectiv cu o acțiune în răspundere civilă.

Față de cele arătate, instanța de apel a apreciat că C. nu avea nevoie de o procură specială, care să îi confere dreptul să angajeze societatea în raporturile juridice materializate în tranzacția din data de 01.10.2013, astfel cum a susținut apelanta-pârâtă.

Pe cale de consecință, s-a conchis că nu se poate reține, astfel cum a susținut pârâta, că obligația de plată a sumei de 1.227.856 RON, asumată prin tranzacția în litigiu, nu este un act de dispoziție, care putea fi încheiat de C. în calitate de reprezentant al pârâtei.

În ceea ce privește împrejurarea afirmată de apelantă, în sensul că relațiile dintre asociați și directorul executiv sunt tensionate și că relațiile de familie nu trebuie să fie apreciate ca prezumție de mandat și autorizarea efectuării anumitor operațiuni în numele și pentru societate, s-a reținut că nu prezintă relevanță, chiar dacă ar fi reală, avându-se în vedere faptul că în speță calitatea de administrator de fapt a lui C. nu s-a conturat din analiza relațiilor de familie pe care acesta le avea cu asociații pârâtei, ci prin prisma activității desfășurate, fără echivoc, în reprezentarea societății pârâte.

Curtea de Apel București a analizat dacă pierderea sumei de 17.327.207,82 RON sau tergiversarea plății acesteia prin prisma stării de necesitate pretinse de apelanta-pârâtă îndeplinește condițiile pentru a fi considerată violență distrugătoare de consimțământ și, pe cale de consecință, duce la nulitatea tranzacției încheiate de părți în data de 1 octombrie 2013.

Pentru a stabili dacă în cauză se poate reține starea de necesitate, ca viciu de consimțământ (prin aplicarea regulilor de la violență), instanța de prim control judiciar a avut în vedere, pe de o parte, contextul economic în care se afla societatea, iar pe de altă parte, relația dintre reprezentantul B., C. și reclamantă.

S-a apreciat că această ultimă relație se impune a fi analizată chiar dacă, fără dubiu, efectele tranzacției se reflectă în privința B., deoarece nu trebuie pierdut din vedere că o persoană juridică are o existență abstractă și că aceasta se manifestă în relațiile contractuale cu terții prin intermediul reprezentanților săi.

Curtea nu a reținut susținerile martorului audiat referitoare la iminența falimentului pârâtei în ipoteza în care tranzacția nu ar fi fost încheiată, deoarece probatoriul administrat în cauză nu a confirmat această ipoteză, martorul însuși fiind contradictoriu în declarații.

În ceea ce îl privește pe reprezentantul S.C. B. S.R.L., C., Curtea a apreciat că nici acesta nu s-a aflat în perioada încheierii contractului de tranzacție într-o stare de necesitate, întrucât este vorba despre o persoană cu o pregătire economică, care îi permitea, fără echivoc, să cunoască exact efectele unei polițe de asigurare în ipoteza producerii riscului asigurat.

Față de aceste aspecte, s-a concluzionat că nu se poate reține, astfel cum a susținut apelanta-pârâtă, că amenințarea cu pierderea sumei de 17.327.207,82 RON născută din polița de asigurare F 2135204 sau tergiversarea plății acesteia a fost o violență reală cu efect patrimonial, menită să insufle o temere reală persoanei juridice dat fiind că neîncasarea sumei de 17.327.207,82 RON ori încasarea cu întârziere ar fi reprezentat un prejudiciu apt să ducă societatea în pragul incapacității de plată și a incapacității continuării activității cotidiene.

Cu privire la aspectele invocate de apelanta-pârâtă referitoare la situația contractuală pe care a avut-o cu F. S.A. (care a evoluat, potrivit propriilor susțineri, în sensul că creditoarea i-a acordat câteva facilități cu consecințe împovărătoare asupra situației sale financiare), precum și la faptul că în aceeași perioadă reclamanta a tergiversat finalizarea dosarului de daună, curtea de apel a apreciat că nu conturează lipsa unei capacități de a contracta, lipsa unui obiect determinat și licit sau o cauză ilicită/imorală, care să ducă la nulitatea contractului de tranzacție. Totodată, s-a reținut că apelanta-pârâtă nici nu a detaliat în ce măsură în privința contractului de tranzacție nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru validitatea acestuia.

Prin urmare, Curtea a apreciat că obligația asumată de pârâta S.C. B. S.R.L. prin contractul de tranzacție încheiat în data de 01.10.2013 este valabilă, susținerile acesteia referitoare la nulitatea contractului fiind neîntemeiate.

Cum în cauză pârâta nu a făcut dovada executării obligației de plată asumate prin contract, reținând dispozițiile art. 1271 C. proc. civ., Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.227.856 RON.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 6506 din 17 octombrie 2016 a Tribunalului București.

Analizând apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, Curtea a constatat că este întemeiat, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., a fost admis, sentința apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei dobânda legală, aferentă debitului principal de 1.227.856 RON după cum urmează: pentru suma de 613.928 RON începând cu data de 10.01.2014 și până la plata efectivă; pentru suma de 613.928 RON începând cu data de 10.04.2014 și până la plata efectivă. Față de soluția pronunțată cu privire la apelul formulat de pârâtă au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că raporturile dintre părți se situează, fără echivoc, pe tărâm contractual (cauza cererii de chemare în judecată fiind tranzacția încheiată de părți), astfel încât dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., care se referă la ipoteza săvârșirii unei fapte ilicite extracontractuale nu sunt incidente în cauză.

Referitor la cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata dobânzii, Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., potrivit cărora "debitorul se află de drept în întârziere când nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi".

S-a statuat că ipoteza menționată de acest text de lege se regăsește pe deplin în speță, avându-se în vedere faptul că pârâta și-a asumat obligația de plată a sumei de 1.227.856 RON în două tranșe egale, fiecare tranșă în cuantum de 613.928 RON, cu scadențele: 10.01.2014, respectiv 10.04.2014 (art. 2.2 din contract).

Cum pârâta nu a achitat suma la care s-a obligat prin tranzacția încheiată cu reclamanta la termenele agreate, Curtea a constatat, în condițiile art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., întemeiată cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., înregistrat la data de 9 martie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 2 și pct. 5 din C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat nulitatea sentinței pronunțate de instanța de fond, întrucât judecătorul a redactat hotărârea după ce a fost eliberat din funcție prin pensionare. Astfel, a menționat faptul că au fost nesocotite prevederile art. 426 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea se redactează de judecătorul care a soluționat procesul, sentința primei instanțe fiind redactată de o persoană care nu era judecător.

Sub acest aspect, recurenta a menționat faptul că potrivit consemnărilor din finalul hotărârii, sentința instanței de fond a fost redactată de către doamna judecător G. la data de 3 aprilie 2017, ulterior momentului la care a intrat în vigoare decretul de pensionare, respectiv 20.02.2017.

Recurenta precizează că sentința tribunalului nu este motivată și că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererilor formulate și a excepțiilor invocate.

Mai exact, se arată că prin întâmpinare și cererea reconvențională tribunalul a fost învestit, atât pe cale de excepție, cât și pe cale de acțiune, să cerceteze și să se pronunțe asupra mai multor probleme ridicate în legătură cu valabilitatea tranzacției și anume dispoziția cu privire la dreptul altuia, lipsa consimțământului, viciile consimțământului, cauza ilicită etc.

Susține faptul că motivarea efectivă se întinde pe ultimele două pagini ale sentinței și că în ceea ce privește cererea introductivă, instanța a conchis că tranzacția întrunește toate condițiile de valabilitate, făcând simple referiri la textele de lege, fără să aibă în vedere faptele și probele evocate de parte, fiind o motivare pur formală, care nu dă posibilitatea înțelegerii raționamentelor juridice și exercitării controlului judiciar, iar cu privire la cererea reconvențională instanța a fost și mai tranșantă.

În opinia recurentei-pârâte, prin motivarea sentinței Tribunalului București de maniera arătată, judecătorul fondului nu și-a respectat obligația consacrată de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. și nu a fost realizată menirea instanței de a descoperi adevărul judiciar real, obiectiv, și nu un adevăr formal.

Recurenta relevă că acest motiv de apel ce a vizat nulitatea sentinței atacate a fost respins, completul de apel procedând el însuși la judecata pe fond.

Prin urmare, recurenta apreciază că, procedându-se în acest fel, a fost privată de un grad de jurisdicție, fondul fiind judecat, în fapt, o singură dată.

O altă critică formulată de către recurenta-pârâtă vizează faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și că a fost motivată greșit. În acest sens, susține că tranzacția a fost semnată cu încălcarea tuturor condițiilor esențiale prevăzute de lege pentru încheierea ei valabilă. Menționează că tranzacția a fost semnată pentru recurentă de o altă persoană decât acelea desemnate în mod riguros și imperios de lege pentru exercitarea capacității de exercițiu și reprezentarea voinței juridice a persoanei juridice, fără acordul și fără știința organelor de administrare.

Recurenta-pârâtă consideră că obiectul contractului are la bază o obligație pur și simplu inexistentă, în sensul că suma pretinsă de intimată (1.227.856 RON) a fost plătită de către aceasta antreprenorului D., cu titlu de despăgubire, în baza asigurării antreprenorului pentru lucrări, deși beneficiarul poliței era însăși recurenta, și nu D., așa cum, în mod greșit, au reținut instanțele anterioare.

Sub acest aspect, recurenta arată că este vorba despre un caz atipic, în condițiile în care devine beneficiara unei asigurări, conform tranzacției, însă nu și-a încasat despăgubirea, ca urmare a producerii evenimentului asigurat și, mai mult, trebuie să îl despăgubească pe asigurător pentru că acesta, prin fapta lui, a plătit despăgubirea unei alte persoane.

Prin urmare, apreciază că nu se poate vorbi de îndeplinirea condiției preexistenței unui drept litigios sau cel puțin îndoielnic și nu este îndeplinită nici condiția unor concesii și renunțări reciproce, avându-se în vedere că intimata nu a transferat, nu a renunțat la un drept și nu a făcut nicio concesie prin încheierea tranzacției.

De asemenea, precizează că obligația A. de plată a sumei de 3.878.502,03 euro a fost prevăzută în tranzacție doar ca o condiție, prin care se afecta obligația recurentei, fără să facă parte din obiectul contractului.

Recurenta mai susține că această obligație a A. nici nu putea deveni obiect al tranzacției, întrucât nu a fost niciodată contestată de A., fapt declarat la pct. B din preambulul tranzacției, iar titularul dreptului la despăgubire pentru plata respectivă era F., în calitate de cesionară a poliței, părțile neputând să dispună prin tranzacție cu privire la un drept al altuia.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă consideră că tranzacția încheiată are la bază o cauză imorală și ilicită, câtă vreme a fost constrânsă să efectueze o plată nedatorată, pe fondul stării de necesitate în care se afla.

Menționează că toate aceste cazuri de nulitate sau inopozabilitate a tranzacției au fost evocate în toate stadiile procesului, atât pe cale de excepție, cât și pe cale de acțiune, prin cererea reconvențională.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat și excepția inopozabilității tranzacției față de societatea recurentă, în susținerea căreia a precizat faptul că numai organele de administrare dețin prerogativa exprimării voinței persoanei juridice, ca subiect distinct de drept. Per a contrario, actele juridice care nu sunt încheiate prin voința organelor de administrare, nu sunt actele persoanei juridice, sancțiunea de drept fiind inopozabilitatea actului față de persoana juridică.

Raportând toate acestea la prevederile actului constitutiv al societății B. S.R.L., recurenta concluzionează că tranzacția nu putea fi încheiată valabil decât în baza voinței juridice exprimate pentru societate de administratorii H. și I., acționând împreună, valoarea actului fiind mai mare de 20.000 RON.

Susține că practica judiciară a fost constantă de-a lungul timpului în a statua că tranzacția poate fi încheiată și prin mandatar, însă pentru aceasta mandatarul are nevoie de procură specială și că soluția a fost preluată și de legiuitorul procesual, care, prin art. 81 din C. proc. civ., dispune că achiesarea la pretenții, renunțarea la drept sau încheierea unei tranzacții nu se pot face decât în baza unui mandat special, norma fiind, evident, imperativă.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că și autorul dreptului substanțial a adoptat prin art. 2016 alin. (2) din C. civ. aceeași soluție, consacrând regula de drept comun în materie de mandat, cu următorul text:

"Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres".

Or, în speță, intimata-reclamantă cunoștea că C. nu este reprezentant legal, ci director executiv (așa cum figurează și în tranzacție) și avea obligația să cunoască, inclusiv prin departamentele sale de specialitate, principiile juridice privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice și încheierea actelor de dispoziție, care erau menite să o protejeze atât pe intimată, cât și o ordine publică, securitatea și predictibilitatea circuitului civil.

Mai mult, recurenta-pârâtă relevă că intimata nu a adus niciodată la cunoștința reprezentanților legali ai societății B. S.R.L. intenția de a încheia o tranzacție și nici măcar existența pretenției ce a făcut obiectul tranzacției, deși cererea de deschidere a dosarului de daună a fost făcută de societate prin administratorul H., în scris.

Învederează că toate problemele legate de lipsa reprezentării au fost invocate în fața Tribunalului București, care nu le-a cercetat și nu s-a pronunțat asupra lor, iar instanța de apel le-a ignorat, dând preferință unei construcții juridice întemeiate pe mandatul aparent și teoria administratorului de fapt.

Recurenta apreciază că mandatul aparent și administratorul de fapt sunt fenomene juridice incompatibile cu regulile de reprezentare a persoanelor juridice la încheierea tranzacțiilor, dar și cu faptele.

În acest sens, arată că deși "administratorul de fapt" este laitmotivul aflat la baza dispozitivului deciziei din apel, instanța nu a indicat și un temei de drept al acestuia, întemeindu-și, în drept, soluția pe prevederile legii societăților comerciale referitoare la reprezentanții legali, precum și pe dispozițiile art. 1309 alin. (2) din C. civ. ce reglementează mandatul aparent.

În opinia recurentei-pârâte, motivarea deciziei recurate este o asociere eclectică de teme juridice, în condițiile în care după ce directorul executiv este considerat administratorul de fapt al societății, în temeiul prevederilor mandatului aparent, instanța îi atribuie acestuia puterile conferite de lege administratorilor de drept.

Consideră că o primă aplicare greșită a legii constă în faptul că instanța a motivat teoria administratorului de fapt pe dispozițiile art. 1309 alin. (2) din C. civ. referitoare la mandatul aparent, în condițiile în care între cele două instituții sunt diferențe de structură.

Recurenta mai susține că există un viciu de motivare și că instanța de apel a reținut, în mod greșit, împrejurarea că C. ar fi condus societatea fără să fie legal învestit.

Sub acest aspect, apreciază că nu se poate pune problema că C. conducea societatea, întrucât el deținea atribuțiile inerente unei funcții de conducere, conform fișei postului de director executiv, iar actele de dispoziție, inclusiv cele invocate de instanță și încheiate cu F., se realizau prin voința organelor statutare și în baza împuternicirii primite de la acestea în vederea punerii deciziei în executare.

Instanța de apel a apreciat greșit că din moment ce C. este administrator de fapt, acestuia îi sunt aplicabile, în relația cu societatea, prevederile legale stabilite, în mod specific, de legiuitor să reglementeze raporturile juridice dintre persoanele juridice și reprezentanții lor legali.

Raționând astfel, prin înlănțuirea prevederilor legale referitoare la director executiv, mandat aparent, administrator de fapt și administrator de drept, motivarea deciziei recurate a reușit să creeze nu numai aparența, ci și consecința faptului că, din postura juridică a unui salariat cu funcție executivă, acesta poate reprezenta cu puteri depline societatea, la fel ca și un reprezentant legal, fără a avea nevoie de împuternicire.

Prin urmare, recurenta consideră că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a aplicat situației directorului executiv C. regulile speciale prevăzute, în mod expres, de lege numai pentru situația reprezentanților legali ai persoanelor juridice, respectiv prevederile art. 55 din Legea nr. 31/1990 și cele ale art. 218 din C. civ.

Or, procedând de această manieră, instanța de apel a încălcat prevederile art. 10 din C. civ. referitoare la interzicerea analogiei, în cuprinsul acestora menționându-se că nu pot fi extinse și la alte situații legile care derogă de la o dispoziție generală.

În opinia recurentei-pârâte, persoanele cu putere de exercitare a capacității de exercițiu a persoanei juridice sunt doar reprezentanții legali, individualizați potrivit actelor de constituire, indiferent de cine exercită conducerea sau administrarea de fapt și, pe cale de consecință, în lipsa ratificării, tranzacția semnată de directorul executiv C. este inopozabilă față de societatea recurentă și nu își poate produce efectele.

Cu alte cuvinte, apreciază că administratorul de fapt nu poate reprezenta persoana juridică în relația cu terții, el neavând vocația legală să exercite capacitatea de exercițiu a persoanei juridice.

O altă critică se referă la faptul că prin încheierea tranzacției au fost nesocotite și toate condițiile de valabilitate a obiectului specific naturii actului juridic. Raportându-se la definiția dată tranzacției, conform art. 2267 alin. (1) din C. civ., recurenta menționează că niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită.

Astfel, recurenta susține că tranzacția presupune un raport juridic preexistent, care în prezenta cauză este reprezentat de asigurarea antreprenorului pentru lucrări, fiind încheiată între asigurătorul A. și D., în calitate de asigurat, iar recurenta avea calitatea de terț beneficiar.

Mai arată că potrivit acestui raport juridic, recurenta ar fi trebuit să încaseze despăgubirea, în calitate de beneficiar, ca urmare a producerii riscului asigurat, însă despăgubirea a fost plătită de intimată antreprenorului D., fără știrea recurentei - adevăratul beneficiar.

Sub acest aspect, recurenta precizează că nu există un temei legal sau convențional de atragere a răspunderii societății B. S.R.L. pentru plata sumei de 1.227.856 RON, pe care intimata a făcut-o către D., ci, dimpotrivă, recurenta era cea îndreptățită să pretindă această plată.

Referitor la obiectul tranzacției arată că acesta nu era văzut de părți ca un drept litigios sau îndoielnic, iar în ceea ce privește intenția părților de a pune capăt litigiului sau de a îl preîntâmpina susține că din perspectiva recurentei nu poate exista intenție de a pune capăt litigiului, aceasta neavând la acea dată reprezentarea existenței unui litigiu sau a unei pretenții de orice fel pentru simplul motiv că o atare pretenție nu a fost niciodată formulată de A..

În fine, recurenta menționează că tranzacția a fost încheiată pentru o cauză imorală și ilicită, respectiv a fost încheiată cu titlu de oportunitate pentru A., pe fondul unei profunde stări de necesitate în care se afla societatea recurentă. Susține că din probe reiese că A. tergiversa plata despăgubirii către bancă, iar colapsul societății B. S.R.L. era iminent din cauza acestui fapt, astfel că se explică inexistența oricărui beneficiu patrimonial al recurentei prin efectul tranzacției.

Prin urmare, recurenta arată că motivele din decizia recurată sunt contradictorii și în deplină antiteză cu probele indicate chiar de către instanță.

Totodată, precizează că motivarea instanței este străină de natura cauzei și contradictorie și că au fost avute în vedere două probe pe care completul de apel le-a coroborat pentru a determina că tranzacția nu s-a încheiat pe fondul unei stări de necesitate.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel București, în termenul prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 23 aprilie 2018 intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție, respingerea recursului, ca inadmisibil; respingerea primului motiv de recurs în virtutea intervenirii puterii de lucru judecat și, respingerea, ca lipsit de interes, a recursului întemeiat pe lipsa motivării hotărârii de primă instanță. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a invocat inadmisibilitatea primului motiv de recurs invocat de către recurentă, întrucât prin el se critică hotărârea de primă instanță, iar nu decizia pronunțată în apel, încălcându-se astfel dispozițiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

S-a arătat că, în calea de atac a apelului, societatea pârâtă a invocat nulitatea sentinței primei instanțe, din perspectiva faptului că a fost pronunțată de un judecător și motivată de un alt judecător, critică analizată de către instanța de apel și respinsă, ca neîntemeiată, iar prin cererea de recurs a înțeles să critice același aspect, raportându-se la un motiv nou, pe care îl invocă pentru prima dată în recurs, în sensul că sentința ar fi fost redactată după eliberarea din funcție a magistratului care a pronunțat-o.

Intimata-reclamantă susține că acest motiv de recurs este nefondat, în condițiile în care recurenta nu indică, în concret, o normă care să fi fost încălcată prin faptul că sentința s-a redactat ulterior ieșirii la pensie a magistratului care a pronunțat-o, apreciind, totodată, că aceasta nu este o împrejurare de natură să afecteze garanțiile privitoare la înfăptuirea justiției și/sau imparțialitatea sau independența magistratului.

Consideră util să sublinieze faptul că motivarea, ca raționament logic și convingere intimă a judecătorului, exista încă de la momentul pronunțării soluției și este opera judecătorului respectiv, chiar dacă la acel moment motivarea nu este consemnată în vreun document.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă lipsa de motivare a hotărârii instanței de fond, intimata-reclamantă apreciază că societatea B. nu mai are interes să solicite desființarea acesteia, în condițiile în care în apel s-a procedat la o rejudecare a fondului sub toate aspectele, iar soluția instanței de apel este motivată corespunzător.

În cuprinsul întâmpinării s-a mai arătat că, la acest moment procesual, soluția pronunțată în cauză este explicată și motivată atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, cu respectarea exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, s-a susținut că în fața instanțelor anterioare recurenta a invocat doar nulitatea contractului de tranzacție din 01.10.2013, nu și inopozabilitatea acestui contract, apreciind că o astfel de apărare nu poate fi formulată direct în recurs.

Intimata opinează că excepția inopozabilității tranzacției, care este mai degrabă o apărare de fond și nu este una de ordine publică, nu poate fi invocată direct în recurs, astfel încât se impune respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

De asemenea, apreciază că această apărare de fond nu se circumscrie motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în ipoteza în care s-ar considera că se circumscrie unui motiv de nelegalitate, sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) din același cod, avându-se în vedere că putea să fie invocată în apel.

Sub acest aspect, intimata a menționat că recurenta din prezenta cauză invocă inopozabilitatea doar în raport de efectele care nu îi convin, în condițiile în care instanța de apel, a reținut, pe baza probelor administrate, că C. avea un mandat tacit din partea societății pârâte B., mandat în baza căruia exercita în concret atribuții specifice de administrare, iar această situație de fapt nu poate fi schimbată în calea de atac a recursului.

Referitor la motivul de recurs ce vizează nulitatea tranzacției din data de 1 octombrie 2013, intimata-reclamantă a susținut faptul că recurenta formulează două apărări contradictorii, care se exclud reciproc, avându-se în vedere că se pretinde, pe de o parte, că tranzacția nu ar fi fost semnată și nici însușită sau cunoscută de reprezentantul legal al societății, iar pe de altă parte, se afirmă că a fost încheiată de recurentă datorită stării de necesitate în care se afla, situație ce a fost exploatată de A..

Or, în condițiile în care contradicția între afirmații demonstrează că situația de fapt prezentată de S.C. B. S.R.L. nu este una reală, apărările întemeiate pe această situație nu pot fi primite.

În fine, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a precizat că este neîntemeiată și se impune a fi respinsă și critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 10, art. 218 și art. 1309 alin. (2) din C. civ., precum și la încălcarea prevederilor art. 55 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 14 februarie 2019, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen la data de 6 iunie 2019 pentru judecata pe fond a căii de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil, se impune precizarea că, în conformitate cu dispozițiile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., recursul trebuie motivat prin însăși cererea de recurs, astfel încât motivele care exced aspectelor învederate prin cererea inițială, depusă la 7 martie 2018, nu se impun a fi analizate, fiind invocate cu depășirea termenului defipt de lege și cu încălcarea prevederilor arătate.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și are în vedere situațiile în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Instanța este greșit alcătuită, în primul rând, atunci când numărul de judecători este necorespunzător, fie din cauza faptului că la judecată au participat mai puțini judecători decât prevede legea, fie că au participat mai mulți.

Modul în care a fost alcătuită instanța se poate stabili prin verificarea primei părți a hotărârii (practicaua), care trebuie să cuprindă și numele judecătorilor care au participat la soluționarea pricinii, precum și prin verificarea semnăturilor judecătorilor respectivi, aflate la sfârșitul hotărârii.

În cazul în care, după pronunțarea hotărârii, unul dintre judecătorii completului este împiedicat să semneze, președintele completului va semna hotărârea în locul său, iar dacă și acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situație, hotărârea se va semna de către președintele instanței.

Instanța este greșit alcătuită și atunci când la judecată a participat un judecător incompatibil.

Prin acest motiv de casare se poate invoca și faptul că, deși legea prevede obligativitatea participării acestora la judecată, instanța nu a fost constituită și cu participarea procurorului sau a asistenților judiciari.

De asemenea, prin același motiv se pot invoca, în condițiile legii, și incompatibilitatea grefierului, a procurorului sau a magistratului-asistent ori, după caz, a asistenților judiciari, precum și orice alte situații în care, potrivit legii de organizare judiciară, instanța nu a fost alcătuită corespunzător.

Cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se referă la situația în care hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Ca atare, în sistemul nostru procesual, principiul continuității impune numai ca hotărârea să fie pronunțată de către judecătorii în fața cărora au avut loc dezbaterile pe fond (concluziile părților, eventual ale procurorului, pe fond, după rezolvarea excepțiilor procesuale și administrarea probelor). De aceea, nu prezintă relevanță că judecătorul care a pronunțat hotărârea nu este același cu cel de la termenele anterioare.

Din cele mai sus arătate, rezultă că susținerea recurentei, potrivit căreia sentința primei instanțe a fost redactată de către magistratul judecător ulterior eliberării acestuia din funcție, prin pensionare, nu se subsumează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 sau pct. 2 C. proc. civ.

Chiar dacă o atare critică ar putea fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată că nu a fost invocată pe calea apelului sau în cursul judecății acestei căi de atac. Concret, în fața instanței de prim control judiciar s-a formulat o altă susținere, anume aceea că sentința a fost redactată de un alt judecător decât cel care a pronunțat-o, critică înlăturată prin decizia instanței de apel. Așadar, acest motiv de casare a fost invocat omisso medio și, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primit. De altfel, nu există niciun indiciu că ar fi fost redactate motivele de fapt și de drept ale sentinței ulterior pensionării magistratului, data de 3 aprilie 2017 din finalul hotărârii fiind data tehnoredactării actului jurisdicțional de către grefier.

Cât privește încălcarea normelor de drept material de către instanța de apel, în referire la modul de soluționare a cererii de constatare nulitate tranzacție, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu include și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

Înalta Curte va înlătura criticile ce vizează netemeinicia deciziei atacate cu recurs, respectiv a celor referitoare la stabilirea situației de fapt, întrucât exced controlului judiciar exercitat în această etapă procesuală.

Astfel, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub denumirea de motive de casare. De lege lata, o critică de netemeinicie a hotărârii pronunțate în apel nu poate fi formulată prin intermediul căii de atac a recursului, avându-se în vedere faptul că este o cale de atac extraordinară, care se poate exercita numai pentru motivele prevăzute de lege și nedevolutivă.

Toate argumentele se referă la situația de fapt reținută de către instanța de apel, considerată de pârâtă o consecință a interpretării gr