ÎCCJ, Decizia nr. 15/2019

Înalta Curte de Casație și Justiție

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 15/2019

Dosar nr. 737/1/2019

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din 30/09/2019

Ilie Iulian Dragomir - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Laura-Mihaela Ivanovici - președintele Secției I civile

Eugenia Voicheci - președintele Secției a II-a civile

Corina-Alina Corbu  - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale

Rodica Cosma  - judecător la Secția penală

Valentin Horia Șelaru - judecător la Secția penală

Leontina Șerban  - judecător la Secția penală

Mirela Sorina Popescu  - judecător la Secția penală

Silvia Cerbu - judecător la Secția penală

Marius Dan Foitoș  - judecător la Secția penală

Andrei Claudiu Rus - judecător la Secția penală

Ștefan Pistol - judecător la Secția penală

Ana-Hermina Iancu - judecător la Secția penală

Ioana Alina Ilie - judecător la Secția penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secția penală

Florentina Dragomir - judecător la Secția penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secția penală

Ionuț Mihai Matei - judecător la Secția penală

Simona Gina Pietreanu  - judecător la Secția I civilă

Eugenia Pușcașiu - judecător la Secția I civilă

Marian Budă - judecător la Secția a II-a civilă

Ruxandra Monica Duță - judecător la Secția a II-a civilă

Ionel Barbă - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Mariana Constantinescu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 737/1/2019 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală și art. 27

1

alin. (1)

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de către vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.

La ședința de judecată participă doamna procuror Georgina Bodoroncea, procuror în cadrul Secției judiciare, Serviciul judiciar penal, Biroul de reprezentare, Secția judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Simona Dănăilă, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, conform

art. 27

3

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, vizând interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 318 alin. (6)

lit. c)

din Codul de procedură penală în cazul suspecților sau inculpaților minori care au împlinit vârsta de 16 ani.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 737/1/2019, aflat pe rolul completului de judecată, precum și cu privire la faptul că la dosarul cauzei s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor desemnat conform art. 473

alin. (4)

din Codul de procedură penală.

După prezentarea referatului cauzei, președintele completului, constatând că nu sunt cereri prealabile, a acordat cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că, în raport cu cele două orientări jurisprudențiale privind posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 318 alin. (6)

lit. c)

din Codul de procedură penală suspecților sau inculpaților minori care au împlinit 16 ani, punctul de vedere al procurorului general este în sensul că soluția legală în materie este ilustrată de opinia majoritară, respectiv că aceștia pot fi obligați la munca neremunerată în folosul comunității prin ordonanța de renunțare la urmărirea penală.

În acest sens a susținut că actualul Cod de procedură penală reglementează soluția de renunțare la urmărirea penală, modalitate prin care a fost introdus principiul oportunității urmăririi penale, procurorul putând decide, în funcție de criteriile arătate de text, dacă este oportun sau nu să procedeze la urmărirea penală sau dacă există sau nu interes public în urmărirea faptei. În cazul în care autorul este cunoscut, procurorul poate decide stabilirea în sarcina acestuia a uneia sau mai multor obligații dintre cele prevăzute la

lit. a)

-

d)

ale

alin. (6)

al art. 318 din Codul de procedură penală, după consultarea inculpatului sau suspectului [art. 318 alin. (3) ], fără ca legea procesual penală să facă distincție după cum soluția de renunțare la urmărirea penală și obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității poate fi aplicată față de un suspect/inculpat major sau minor.

Totodată, a mai învederat că dacă doctrina penală plasează analiza problemei în cadrul neclarităților textelor referitoare la munca în folosul comunității în cazul renunțării la urmărirea penală, întrucât această măsură nu se regăsește ca obligație asociată măsurilor educative neprivative de libertate, prevăzute de

art. 121

din Codul penal, pe care instanța le poate impune, în doctrina de drept al muncii s-a arătat că instituția capacității de muncă este distinctă, atât de capacitatea civilă, cât și de capacitatea penală, și s-a arătat că dispozițiile Codului muncii sunt aplicabile în această privință.

Astfel, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândește capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, potrivit dispozițiilor art. 13

alin. (1)

din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează că: "Persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani."

În susținerea acestui argument a arătat că dispozițiile art. 13

alin. (2)

din Codul muncii prevăd posibilitatea încheierii contractului individual de muncă și la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinților sau reprezentanților legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile, dezvoltarea și pregătirea profesională.

Astfel, în opinia reprezentantului Ministerului Public, prevederile art. 13

alin. (1)

din Codul muncii consacră o dublă excepție de la dreptul comun, atât din perspectiva

art. 38

din Codul civil, fiind o derogare de la regula majoratului civil, cât și din perspectiva art. 42

alin. (1)

din Codul civil, întrucât, pentru ca minorul în vârstă de 16 ani să intre în raporturi juridice de muncă, nu este necesară încuviințarea ocrotitorului legal.

A mai arătat că ordonanța procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, prin care se renunță la urmărirea penală și se dispune, în privința unui minor, suspect sau inculpat, care a împlinit vârsta de 16 ani, obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 zile, atunci când starea de sănătate îi permite acestuia să presteze munca, naște, în privința minorului, aflat în această ipoteză, raporturi juridice de muncă cu autoritatea publică în cadrul căreia va fi prestat serviciul comunitar.

Astfel, prevederile art. 278

alin. (2)

din Codul muncii potrivit cărora "Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", în opinia reprezentantului Ministerului Public, sunt pe deplin aplicabile.

În aceeași ordine de idei a arătat că reglementările speciale privind munca în folosul comunității cuprinse în Codul de procedură penală, precum și în Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, intră în categoria celor arătate de art. 278

alin. (2)

din Codul muncii, acesta reprezentând drept comun al tuturor raporturilor de muncă.

De asemenea, dispozițiile art. 13

alin. (1)

din Codul muncii pot fi aplicate în privința raporturilor de muncă ale unui suspect sau inculpat care a împlinit vârsta de 16 ani, față de care, prin ordonanță a procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, s-a dispus renunțarea la urmărirea penală și, corelativ, s-a instituit obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.

Totodată, a susținut că este întrunită și o a doua condiție pentru ca prevederile Codului muncii să poată fi aplicate, cu titlu de drept comun, și în privința raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, reglementate prin norme speciale incomplete, dispozițiile

art. 318

din Codul de procedură penală nefiind incompatibile cu specificul raporturilor de muncă respective.

Or, în privința muncii neremunerate în folosul comunității nu se identifică o atare incompatibilitate, de natură a exclude aplicarea Codului muncii, ca drept comun al raporturilor juridice de muncă.

În continuare, a învederat că potrivit dispozițiilor

art. 89

, care fac trimitere și laart. 51

alin. (3)

-

(7)

și art. 52

alin. (3)

-

(7)

din Legea nr. 253/2013, cu modificările și completările ulterioare, munca neremunerată în folosul comunității se execută cu respectarea acelorași condiții prevăzute și de Codul muncii cu privire la durata zilnică, respectarea programului de școală, a zilelor libere calendaristic sau sărbătorilor legale, precum și cu privire la evaluarea medicală pentru a se constata dacă persoana este aptă să presteze activitățile propuse, iar munca prestată să se execute cu respectarea prevederilor legale privind cerințele minime de securitate și sănătate la locul de muncă, și nu în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor.

În acest context a susținut că nu există o incompatibilitate, ci o suprapunere între condițiile reglementate de Legea nr. 253/2013, cu modificările și completările ulterioare, în care poate fi executată munca neremunerată în folosul comunității și condițiile legale în care trebuie să se deruleze raporturile juridice de muncă ale minorilor, astfel că și dispozițiile art. 13

alin. (1)

din Codul muncii sunt aplicabile, cu titlu de drept comun, și în privința raporturilor juridice de muncă circumscrise obligației de a presta o activitate neremunerată în folosul comunității dispusă prin ordonanța procurorului, de renunțare la urmărirea penală, întrucât nu există niciun impediment juridic pentru ca față de minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, având capacitate deplină de muncă, în sensul dreptului comun al muncii, să se dispună această măsură, de vreme ce, la nivelul Legii nr. 253/2013, cu modificările și completările ulterioare, completată cu legislația muncii, există suficiente garanții și măsuri de protecție a acestei categorii de persoane.

Nu în ultimul rând, a susținut că acest lucru este permis în materie contravențională, în cuprinsul art. 11

alin. (4)

din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, fiind reglementată această posibilitate. Or, dacă s-ar aprecia că, atunci când renunță la urmărirea penală, procurorul nu poate dispune față de un minor care a împlinit vârsta de 16 ani măsura obligării la prestarea unei activități neremunerate în folosul comunității, s-ar ajunge la un paradox juridic, în sensul că minorul care a săvârșit o faptă contravențională, care eo ipso prezintă un grad de pericol social abstract mai redus decât o infracțiune, să suporte un regim sancționator mai sever decât minorul, suspect sau inculpat, care a săvârșit o infracțiune.

Concluzionând, a susținut că față de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, procurorul poate dispune măsura obligării la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, atunci când adoptă soluția de renunțare la urmărirea penală, întrucât, potrivit art. 13

alin. (1)

din Codul muncii, acest minor are deplină capacitate de muncă, în acest caz fiind necesar consimțământul informat și conștient al minorului, iar munca desfășurată de minor nu trebuie să pericliteze securitatea, sănătatea sau dezvoltarea acestuia, nici formarea profesională și educația prin frecventarea formelor de învățământ obligatorii.

În consecință, a solicitat admiterea recursului în interesul legii, să se constatate că problema de drept evocată a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești și, printr-o decizie obligatorie, să se fie stabilit modul unitar de interpretare și aplicare, conform

art. 474

din Codul de procedură penală, în sensul că: "în ipoteza renunțării la urmărirea penală față de un suspect/inculpat minor, poate fi dispusă față de acesta obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității."

Președintele completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt întrebări din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a susținut că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală în cazul suspecților sau inculpaților minori care au împlinit vârsta de 16 ani.

În susținerea recursului în interesul legii, s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept supusă dezbaterii, menționându-se următoarele opinii jurisprudențiale:

2.1. Într-o primă opinie, majoritară, instanțele au apreciat ca fiind legală și temeinică soluția dispusă de procuror prin ordonanță, respectiv de renunțare la urmărirea penală a suspectului/inculpatului minor care a împlinit 16 ani și obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității.

În susținerea acestei opinii s-a apreciat că din modul în care este redactat art. 318 din Codul de procedură penală nu rezultă că suspecților sau inculpaților minori față de care s-a dispus o soluție de renunțare la urmărirea penală nu li s-ar putea impune obligația de a presta o muncă neremunerată, legea procesual penală nefăcând distincție între suspectul/inculpatul major sau minor, aceștia putând fi obligați la muncă în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile.

Cu toate acestea, se impune a se ține seama de dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în conformitate cu care persoanele fizice dobândesc capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, iar o interpretare diferită a acestor reglementări nu numai că ar crea o situație discriminatorie a persoanelor care au capacitate de muncă pe criteriul de vârstă, ci ar împiedica realizarea scopului urmărit prin obligarea la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, respectiv cel al corectării și reeducării, astfel încât suspectul sau inculpatul să fie supus unor măsuri, restricții sau obligații care să îl determine să conștientizeze consecințele negative ale infracțiunii săvârșite.

Totodată, s-a apreciat că în cazul dispunerii acestei măsuri, este necesar consimțământul informat și conștient al minorului, iar munca desfășurată de minor să nu fie de natură a-i periclita sănătatea, dezvoltarea, formarea profesională și educația.

2.2. Într-o a doua opinie a instanțelor, minoritară, s-a apreciat că în ipoteza renunțării la urmărirea penală față de un suspect/inculpat minor nu poate fi dispusă obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității.

În acest sens s-a arătat, în esență, că prin raportare la dispozițiile privind regimul răspunderii penale a minorului și al măsurilor educative neprivative de libertate cuprinse în art. 113-115 și art. 121 din Codul penal, instituția muncii în folosul comunității operează doar în cazul pedepselor care se aplică inculpaților majori.

Prin urmare, s-a apreciat că simplul acord al suspectului/inculpatului minor de a presta muncă neremunerată în folosul comunității nu poate conduce automat la stabilirea acestei obligații în sarcina sa.

Totodată, s-a apreciat că, potrivit noului Cod penal, minorului nu îi pot fi aplicate pedepse, iar obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității nu este atașată măsurilor educative neprivative/privative de liberate.

La nivelul Curții Constituționale a României nu a fost identificată jurisprudență relevantă în materie.

Nu există decizii relevante în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.

Prin sesizarea nr. 14.666/2934/III-5/2018 din data de 11 martie 2019, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat în sensul că procurorul poate dispune, prin ordonanță, renunțarea la urmărirea penală a suspectului/inculpatului minor care a împlinit 16 ani și obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității.

Procurorul general a arătat că examenul jurisprudenței naționale evidențiază două orientări, ceea ce relevă caracterul neunitar al acesteia:

I. Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat ca fiind legală și temeinică soluția dispusă de procuror prin ordonanța de renunțare la urmărirea penală a suspectului/inculpatului minor care a împlinit 16 ani și obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității (anexele nr. 4-33).

II. În cea de-a doua opinie, contrară și minoritară, s-a susținut că în ipoteza renunțării de către procuror la urmărirea penală față de un suspect/inculpat minor nu poate fi dispusă obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității (anexele nr. 1-3).

În acest sens s-a arătat, în esență, că prin raportare la dispozițiile privind regimul răspunderii penale a minorului și al măsurilor educative neprivative de libertate cuprinse în art. 113-115 și art. 121 din Codul penal, instituția muncii în folosul comunității operează doar în cazul pedepselor care se aplică inculpaților majori.

Prin urmare, s-a apreciat că simplul acord al suspectului/inculpatului minor de a presta muncă neremunerată în folosul comunității nu poate conduce automat la stabilirea acestei obligații în sarcina sa.

Totodată, s-a apreciat că este posibilă admiterea în parte a sesizării procurorului cu consecința confirmării doar a soluției de renunțare la urmărirea penală, fără a se menține obligația prevăzută de art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală - soluție agreată în considerarea prevederilor art. 318 alin. (16) din același cod, care nu permit o nouă soluție de renunțare la urmărirea penală în cazul respingerii cererii de confirmare, indiferent de motive.

În argumentarea opiniei majoritare s-a susținut că actualul Cod de procedură penală reglementează soluția de renunțare la urmărirea penală, modalitate prin care a fost introdus principiul oportunității urmăririi penale.

În privința condițiilor care se cer a fi îndeplinite pentru a se dispune aceste soluții (art. 318 din Codul de procedură penală), aprecierea asupra oportunității este condiționată în primul rând de o limită a legii, mai precis o condiționare referitoare la pericolul social abstract al infracțiunii: fapta ce face obiectul urmăririi penale să fie prevăzută de lege cu pedeapsa amenzii ori cu pedeapsa închisorii al cărei maxim special să nu depășească 7 ani.

Cu privire la criteriile în baza cărora procurorul poate decide dacă este oportun sau nu să procedeze la urmărirea penală, dacă există sau nu interes public în urmărirea faptei, legea procesuală face referire la conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit și împrejurările concrete de săvârșire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, iar în măsura în care autorul faptei este cunoscut, având calitatea de suspect sau inculpat, la persoana acestuia, conduita sa anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

În cazul în care autorul este cunoscut, procurorul, pentru a asigura rolul preventiv al legii penale, poate decide stabilirea în sarcina acestuia a uneia sau mai multor obligații dintre cele prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (6) al art. 318 din Codul de procedură penală, după consultarea inculpatului sau suspectului [art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală].

Legea procesual penală nu face distincție după cum soluția de renunțare la urmărirea penală și obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității poate fi aplicată față de un suspect/inculpat major sau minor.

Doctrina plasează analiza problemei în cadrul neclarităților textelor referitoare la munca în folosul comunității în cazul renunțării la urmărirea penală și arată că, deși art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală nu interzice expres obligarea minorului, față de care s-a dispus o soluție de renunțare la urmărirea penală, la prestarea muncii neremunerate în folosul comunității, totuși impunerea de către procuror a acestei obligații ar fi contrară filosofiei punitive a noului Cod penal, în care infractorilor minori nu le mai pot fi aplicate pedepse, ci doar măsuri educative, o categorie aparte de sancțiuni penale, în al căror conținut nu se regăsește și munca neremunerată în folosul comunității. De altfel, această măsură nu se regăsește ca obligație asociată măsurilor educative neprivative de libertate, prevăzute de art. 121 din Codul penal, pe care instanța le poate impune, și nu este posibil a fi impusă minorului nici pe perioada executării măsurilor educative privative de libertate, prevăzute de art. 124 și art. 125 din Codul penal.

În același context, s-a arătat că problema de drept a fost discutată și la întâlnirea președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, care a avut loc la Iași în perioada 18-19 mai 2017, orientarea majoritară fiind în sensul anterior exprimat.

În doctrina de drept al muncii s-a arătat că instituția capacității de muncă este distinctă atât de capacitatea civilă, cât și de capacitatea penală și s-a arătat că dispozițiile Codului muncii, în această privință, sunt conforme art. 49 alin. (4) din Constituție.

Astfel, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândește capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.

În acest sens, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, arată că: "Persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani."

În continuare, s-a susținut că, pe cale de excepție, art. 13 alin. (2) din Codul muncii prevede posibilitatea încheierii contractului individual de muncă și la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinților sau reprezentanților legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile, dezvoltarea și pregătirea profesională.

Astfel, spre deosebire de dreptul comun, în care, ca regulă generală, persoana fizică dobândește capacitate deplină de exercițiu la vârsta de 18 ani, vârstă la care legiuitorul prezumă că o persoană are o voință conștientă și dispune de discernământul necesar aprecierii însemnătății și consecințelor actelor juridice pe care le săvârșește în dreptul muncii, persoana fizică dobândește capacitatea deplină de a intra în raporturi juridice de muncă la vârsta de 16 ani, vârstă la care se presupune legal că aceasta are maturitatea fizică și discernământul necesare pentru a munci, asumându-și în mod direct și total obligațiile în cadrul unor raporturi juridice de muncă, putându-și exercita, în aceeași modalitate, drepturile ce rezultă din aceste raporturi.

Prin urmare, în dreptul muncii, capacitatea deplină a persoanei fizice de a se încadra în muncă denumită de lege "capacitate de muncă" se dobândește la împlinirea vârstei de 16 ani. Art. 13 alin. (1) din Codul muncii consacră o dublă excepție de la dreptul comun, atât din perspectiva art. 38 din Codul civil, fiind o derogare de la regula majoratului civil, cât și din perspectiva art. 42 alin. (1) din Codul civil, întrucât, pentru ca minorul în vârstă de 16 ani să intre în raporturi juridice de muncă, nu este necesară încuviințarea ocrotitorului legal.

Astfel, ordonanța procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară prin care se renunță la urmărirea penală și se dispune, în privința unui minor, suspect sau inculpat, care a împlinit vârsta de 16 ani, obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 zile, atunci când starea de sănătate îi permite acestuia să presteze munca, naște, în privința minorului aflat în această ipoteză, raporturi juridice de muncă cu autoritatea publică în cadrul căreia va fi prestat serviciul comunitar.

Aceste raporturi juridice de muncă se nasc și se derulează nu prin încheierea unui contract individual de muncă, ci în baza unei decizii a autorității judiciare.

În privința raporturilor astfel create, prevederile Codului muncii sunt pe deplin aplicabile, pe temeiul art. 278 alin. (2) din acesta, potrivit cărora "Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".

Aceasta este situația reglementărilor speciale privind munca în folosul comunității cuprinse în Codul de procedură penală, precum și în Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare.

Dat fiind obiectul lor de reglementare, Codul de procedură penală și Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare, nu și-au propus să normeze în detaliu și problema muncii neremunerate în folosul comunității în situația minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani. Acest aspect poate fi lămurit prin aplicarea, în completarea dispozițiilor speciale, a prevederilor Codului muncii, ca drept comun al tuturor raporturilor de muncă, în temeiul art. 278 alin. (2) din acesta din urmă.

Așadar, dispozițiile art. 13 alin. (1) din Codul muncii pot fi aplicate în privința raporturilor de muncă ale unui suspect sau inculpat care a împlinit vârsta de 16 ani, față de care, prin ordonanță a procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, s-a dispus renunțarea la urmărirea penală și, corelativ, s-a instituit obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.

Dispozițiile din Codul muncii referitoare la munca copiilor, inclusiv sub aspectul vârstei minime de la care persoana fizică dobândește capacitatea deplină de muncă, toate garanțiile și interdicțiile absolute, generale ori speciale, cu rol de protecție a minorilor care intră în raporturi juridice de muncă sunt pe deplin aplicabile minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani, atunci când sunt obligați la prestarea unei activități neremunerate în folosul comunității.

Pe de altă parte, o a doua condiție pentru ca prevederile Codului muncii să poată fi aplicate, cu titlu de drept comun și în privința raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, reglementate prin norme speciale incomplete, este aceea ca aplicarea, în completare, a Codului muncii să nu fie incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

Or, în privința muncii neremunerate în folosul comunității nu se identifică o atare incompatibilitate, de natură a exclude aplicarea Codului muncii, ca drept comun al raporturilor juridice de muncă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 89 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, munca neremunerată în folosul comunității se execută, fie în cadrul unui serviciu din cadrul autorităților locale în circumscripția cărora locuiește persoana față de care s-a renunțat la urmărirea penală, fie în cadrul unei instituții din comunitate abilitate potrivit procedurii prevăzute la art. 20 din lege, dacă aceasta și-a exprimat acordul pentru primirea la muncă a persoanei respective și are locuri disponibile neocupate în cadrul colaborării cu serviciul de probațiune.

Potrivit art. 89 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, cu modificările și completările ulterioare, o zi de muncă neremunerată în folosul comunității înseamnă două ore de activitate prestată efectiv, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, îndrumarea și verificarea modalității efective în care persoana desfășoară munca în folosul comunității se realizează de către un reprezentant al instituției din comunitate în cadrul căreia se efectuează munca.

Totodată, în baza normei de trimitere din art. 89 alin. (6), dispozițiile art. 51 alin. (3)-(7) și art. 52 alin. (3)-(7) se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că:

a) prealabil executării muncii neremunerate în folosul comunității, persoana față de care s-a dispus această măsură va fi evaluată medical pentru a se constata dacă este aptă să presteze activitățile propuse și orice modificare în ceea ce privește starea sa de sănătate care conduce la incapacitatea de a presta munca face ca zilele de muncă neremunerată în folosul comunității rămase neexecutate să nu se mai execute [art. 51 alin. (3)-(7)];

b) în cazul persoanelor care urmează cursuri de învățământ ori de calificare profesională, durata muncii prestate în aceeași zi calendaristică poate fi de maximum două ore, existând posibilitatea prelungirii cu până la două ore de muncă, la solicitarea persoanelor respective [art. 52 alin. (3)];

c) munca neremunerată în folosul comunității nu se execută în timpul nopții sau în zilele de duminică și în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la solicitarea persoanei și în măsura în care acest lucru este posibil [art. 52 alin. (5)];

d) munca neremunerată în folosul comunității se execută cu respectarea prevederilor legale privind cerințele minime de securitate și sănătate la locul de muncă și nu poate fi executată în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor [art. 52 alin. (7)].

Astfel, se observă că nu există o incompatibilitate, ci o suprapunere între condițiile reglementate de Legea nr. 253/2013, cu modificările și completările ulterioare, în care poate fi executată munca neremunerată în folosul comunității și condițiile legale în care trebuie să se deruleze raporturile juridice de muncă ale minorilor.

Mai mult, se observă preocuparea legiuitorului ca, în cadrul reglementării speciale privind executarea pedepselor, măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, să asigure măsuri de protecție și securitate în muncă în privința persoanelor care prestează muncă neremunerată în folosul comunității, identice celor recunoscute persoanelor angajate în baza unui contract individual de muncă, indiferent că este vorba de minori sau majori.

În privința celor dintâi, exigențele convenționale, receptate în dreptul național al muncii, ca munca desfășurată să nu impieteze asupra frecventării cursurilor de învățământ și formare profesională, să nu constituie o activitate vătămătoare, periculoasă ori care prezintă un risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor, se regăsesc și în cadrul reglementării speciale.

Ca atare, în temeiul art. 278 alin. (2) din Codul muncii, dispozițiile art. 13 alin. (1) din acest cod sunt aplicabile, cu titlu de drept comun, și în privința raporturilor juridice de muncă circumscrise obligației de a presta o activitate neremunerată în folosul comunității dispusă prin ordonanța procurorului, de renunțare la urmărirea penală.

Astfel, nu există niciun impediment juridic pentru ca față de minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, având capacitate deplină de muncă, în sensul dreptului comun al muncii, să se dispună această măsură, de vreme ce, la nivelul Legii nr. 253/2013, cu modificările și completările ulterioare, completată cu legislația muncii, există suficiente garanții și măsuri de protecție a acestei categorii de persoane.

Mai mult, se observă că în materie contravențională - "micul penal", art. 11 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, într-o interpretare per a contrario permite aplicarea sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. Din această perspectivă, norma contravențională se corelează cu legislația muncii și cu reglementările privind drepturile copilului.

Or, dacă s-ar aprecia că, atunci când renunță la urmărirea penală, procurorul nu poate dispune față de un minor care a împlinit vârsta de 16 ani măsura obligării la prestarea unei activități neremunerate în folosul comunității, s-ar ajunge la un paradox juridic, în sensul că minorul care a săvârșit o faptă contravențională, care eo ipso prezintă un grad de pericol social abstract mai redus decât o infracțiune să suporte un regim sancționator mai sever decât minorul, suspect sau inculpat care a săvârșit o infracțiune.

Ca atare, instituția prevăzută de art. 318 din Codul de procedură penală se înscrie în conceptul mai larg de justiție restaurativă în care își găsesc locul măsurile alternative la urmărirea penală, acestea fiind ghidate către prevenirea recidivei, repararea pagubelor aduse societății și victimelor.

Faptul că în sistemul actualului Cod penal față de minori nu pot fi aplicate decât măsuri educative nu constituie un argument peremptoriu în defavoarea soluției la care aderăm.

Astfel, trebuie avut în vedere că măsurile educative se aplică minorilor după parcurgerea tuturor fazelor procesului penal.

Or, cel puțin în privința delincvenților minori primari, renunțarea la urmărirea penală și luarea unor măsuri dintre cele prevăzute de art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de alineatele precedente, pentru a se dispune această soluție, dă expresie unei modalități moderne, de abordare a delincvenței juvenile, permite formarea unei atitudini corecte față de valorile sociale încălcate și răspunde cerințelor unei justiții restaurative pentru minori.

De altfel, în alte sisteme de drept penal, munca neremunerată în folosul comunității se aplică cu prioritate minorilor sau așa-numiților "infractori primari" (de exemplu, Cehia, Estonia, Republica Moldova), orele de muncă putând fi executate în timpul liber, în vacanță sau în weekend.

Concluzionând, procurorul general a susținut că față de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, procurorul poate dispune măsura obligării la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, atunci când adoptă soluția de renunțare la urmărirea penală, întrucât, potrivit art. 13 alin. (1) din Codul muncii, acest minor are deplină capacitate de muncă. În acest caz este necesar consimțământul informat și conștient al minorului, iar munca desfășurată de minor nu trebuie să pericliteze securitatea, sănătatea sau dezvoltarea acestuia, nici formarea profesională și educația prin frecventarea formelor de învățământ obligatorii.

Această soluționare a problemei de drept corespunde viziunii actuale la nivel european asupra justiției penale pentru minori.

Referitor la problema de drept care face obiectul prezentului recurs în interesul legii, s-a opinat în sensul că, în ipoteza renunțării la urmărirea penală, dispozițiile art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea procurorului de a dispune îndeplinirea obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității față de suspect sau inculpat, fără a exclude suspectul ori inculpatul minor de sub incidența acestora.

În contextul obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității prevăzută în art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, consultarea suspectului sau a inculpatului minor la care se referă partea introductivă a art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală implică manifestarea acordului minorului care a împlinit vârsta de 16 ani pentru prestarea muncii, acest acord fiind necesar atât din perspectiva asigurării conformității cu dispozițiile art. 42 din Constituție referitoare la interzicerea muncii forțate, cât și din perspectiva asigurării conformității cu dispozițiile art. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la interzicerea muncii forțate sau obligatorii.

S-a mai arătat că, în conformitate cu dispozițiile generale cuprinse în art. 504 din Codul de procedură penală, urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul capitol și în secțiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părții generale (care cuprinde dispoziții speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor).

În consecință, în absența unei dispoziții speciale și derogatorii, în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală rămân pe deplin aplicabile, în cazul minorilor, dispozițiile care reglementează renunțarea la urmărirea penală prevăzute în art. 318 din Codul de procedură penală, inclusiv dispozițiile art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală referitoare la posibilitatea dispunerii obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității față de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani.

În acest context, s-a opinat că nereglementarea obligației de a presta o muncă în folosul comunității în cadrul dispozițiilor cuprinse în Codul penal privitoare la măsurile educative neprivative de libertate nu poate produce niciun efect asupra modului de aplicare a dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură penală.

S-a mai arătat că dispozițiile art. 11 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancționat cu prestarea unei activități în folosul comunității. În consecință, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi sancționat contravențional cu prestarea unei astfel de activități.

De asemenea, în dispozițiile art. 39

1

alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, se prevăd următoarele:

(1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, acesta va sesiza instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, ținându-se seama, după caz, și de partea din amendă care a fost achitată.

(2) În cazul în care contravenientul, citat de instanță, nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. (1), instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității pe o durată maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore.

Atât din dispozițiile art. 11 alin. (4), cât și din dispozițiile art. 39

1

alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi sancționat contravențional cu prestarea unei activități în folosul comunității și poate fi subiect al înlocuirii amenzii contravenționale neachitate cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității.

Renunțarea la urmărirea penală reglementată în art. 318 din Codul de procedură penală implică săvârșirea de către minor a unei infracțiuni, ca faptă inclusă în sfera ilicitului penal, care, prin ipoteză, prezintă o gravitate superioară în raport cu faptele incluse în sfera ilicitului contravențional.

În condițiile în care legislația română admite posibilitatea sancționării minorului care a împlinit vârsta de 16 ani cu prestarea unei activități în folosul comunității pentru fapte ce se circumscriu ariei ilicitului contravențional, a fortiori obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității poate fi dispusă față de suspectul sau inculpatul minor care a împlinit vârsta de 16 ani pentru fapte ce se circumscriu ariei ilicitului penal, în cazul în care acesta beneficiază de renunțarea la urmărirea penală.

În condițiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiștilor cu privire la chestiunea de drept soluționată diferit.

7.1. Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca a exprimat opinia că este posibilă dispunerea obligației prestării unei munci neremunerate în folosul comunității în cazul unui minor care a împlinit vârsta de 16 ani și față de care s-a decis renunțarea la urmărirea penală.

În susținerea acestei opinii, s-au menționat următoarele argumente:

În reglementarea actuală nu există nicio dispoziție care să facă munca neremunerată în folosul comunității incompatibilă cu regimul răspunderii penale a minorilor. Este de subliniat, în acest context, faptul că munca neremunerată în folosul comunității nu reprezintă de lege lata o pedeapsă, ci o măsură cu multiple valențe (obligație în conținutul anumitor modalități de individualizare a pedepsei, modalitate de stingere a amenzii, obligație în conținutul renunțării la urmărire penală). Mai mult, în această din urmă ipostază, munca neremunerată în folosul comunității nu este în niciun fel legată de o pedeapsă - așa cum se întâmplă în primele două situații -, căci renunțarea la urmărirea penală exclude de plano stabilirea unei pedepse.

În plus, împrejurarea că munca neremunerată în folosul comunității nu a fost explicit reglementată în contextul măsurilor educative nu trebuie să conducă la concluzia unei incompatibilități între această obligație și regimul penal al minorității. Astfel, legiuitorul a optat, în contextul măsurilor educative, pentru activități sau obligații care pot fi mai bine individualizate și adaptate personalității minorului, iar combinarea lor cu munca neremunerată în folosul comunității nu a apărut ca fiind utilă. Spre exemplu, art. 69 alin. (3) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, prevede că programul impus minorului față de care s-a luat măsura asistării zilnice trebuie să aibă în vedere dezvoltarea armonioasă a personalității minorului, prin implicarea acestuia în activități ce presupun relaționare socială (...). Sfera acestor activități se va stabili astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor minorului și este mult mai variată decât cea a muncii în folosul comunității.

În plus, în cazul majorilor față de care s-a stabilit sau aplicat o pedeapsă, munca neremunerată în folosul comunității are și rolul de a suplini, într-o anumită măsură, caracterul aflictiv al pedepsei care nu se mai execută, cel în cauză beneficiind, după caz, de o amânare sau suspendare. În schimb, măsurile educative fiind întotdeauna executabile, nu există niciun motiv pentru impunerea acestei obligații concomitent cu executarea măsurii educative.

Așa fiind, în ipoteza în care minorului nu ajunge să i se aplice o măsură educativă, fiind dispusă renunțarea la urmărirea penală, argumentele mai sus invocate ca temei pentru neconsacrarea muncii neremunerate în folosul comunității în conținutul măsurilor educative nu se mai susțin. Într-adevăr, în momentul dispunerii renunțării la urmărire penală, procurorul are la dispoziție doar instrumentele prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală pentru realizarea scopului de prevenție specială și generală și este normal să poată recurge la acelea dintre ele pe care le consideră cele mai eficiente în acest sens. Mai mult, neexistând o pedeapsă sau măsură educativă executabilă, munca neremunerată în folosul comunității este menită să aducă și un element aflictiv în conținutul instituției renunțării la urmărire penală.

Sub aspect procedural, ca regulă generală, dispozițiile Codului de procedură penală sunt aplicabile tuturor suspecților sau inculpaților, indiferent de vârsta acestora, iar regulile procedurale derogatorii aplicabile minorilor sunt stabilite prin dispoziții speciale, de strictă interpretare. Astfel, din moment ce legiuitorul nu face nicio distincție în funcție de vârsta suspectului sau inculpatului în ceea ce privește posibilitatea procurorului de a stabili obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității, este pe deplin aplicabilă regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Nu în ultimul rând, mai trebuie menționat că, de la împlinirea vârstei de 16 ani, minorul poate încheia singur (fără acordul părinților) un contract de muncă, astfel că prestarea muncii neremunerate în folosul comunității în baza consimțământului suspectului sau inculpatului minor nu poate fi considerată ca fiind nepotrivită vârstei sau nivelului său de dezvoltare fizică și intelectuală.

7.2. Facultatea de Drept din cadrul Universității "Nicolae Titulescu" a comunicat următorul punct de vedere:

Prealabil, s-a menționat că în doctrină și în jurisprudență au fost formulate două opinii:

I. opinia potrivit căreia este legală și temeinică soluția de renunțare la urmărirea penală față de suspectul/inculpatul minor care a împlinit 16 ani și obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității;

II. opinia potrivit căreia, în ipoteza renunțării la urmărirea penală față de un suspect/inculpat minor, nu poate fi dispusă obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității.

În opinia specialiștilor Facultății de Drept din cadrul Universității "Nicolae Titulescu", prima opinie este cea corectă, argumentele fiind următoarele:

Prevederile art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală nu fac nicio distincție între suspectul/inculpatul minor care a împlinit 16 ani și suspectul/inculpatul major, or, ubi lex non distinguere nec nos distinguere debemus. Prin urmare, în condițiile în care norma legală nu face nicio distincție cu privire la acest aspect, o astfel de interpretare nu ar face decât să adauge la lege.

Nu se consideră că o astfel de obligație este contrară filosofiei punitive a noului Cod penal, în care infractorilor minori nu le mai pot fi aplicate pedepse, ci doar măsuri educative, o categorie aparte de sancțiuni penale, în al căror conținut nu se regăsește și munca neremunerată în folosul comunității. Este adevărat că în unele legislații munca în folosul comunității este considerată a fi o pedeapsă, însă în viziunea legiuitorului român o astfel de măsură nu reprezintă decât o obligație care se aplică în cadrul unor măsuri de individualizare judiciară (amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) pentru a înlesni integrarea socială, aspect ce reiese în mod clar din Expunerea de motive a noului Cod penal (în secțiunea dedicată amânării aplicării pedepsei menționându-se expres acest lucru). Din acest motiv nu este corectă opinia care susține că legiuitorul a exclus munca în folosul comunității din rândul obligațiilor care pot fi impuse minorilor deoarece prin stabilirea acestei măsuri s-ar ajunge la aplicarea unei pedepse infractorului minor.

De altfel, din examinarea art. 121 din Codul penal se observă că obligațiile prevăzute de textul de lege au un caracter independent față de măsurile educative, urmărind să contribuie în plus la reintegrarea socială a minorului care a comis infracțiuni. Or, în viziunea legiuitorului român, tocmai acesta este și scopul muncii neremunerate în folosul comunității.

Faptul că minorul nu ar putea fi obligat să presteze mun