Decizia nr. 15 din 20 mai 2019

Decizia nr. 15 din 20 mai 2019

20 mai 2019

2 iulie 2021

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 15/2019

Dosar nr. 737/1/2019

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din 30/09/2019

Ilie Iulian Dragomir – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Laura-Mihaela Ivanovici – preşedintele Secţiei I civile

Eugenia Voicheci – preşedintele Secţiei a II-a civile

Corina-Alina Corbu  – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale

Rodica Cosma  – judecător la Secţia penală

Valentin Horia Şelaru – judecător la Secţia penală

Leontina Şerban  – judecător la Secţia penală

Mirela Sorina Popescu  – judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu – judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş  – judecător la Secţia penală

Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol – judecător la Secţia penală

Ana-Hermina Iancu – judecător la Secţia penală

Ioana Alina Ilie – judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală

Florentina Dragomir – judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală

Ionuţ Mihai Matei – judecător la Secţia penală

Simona Gina Pietreanu  – judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu – judecător la Secţia I civilă

Marian Budă – judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă – judecător la Secţia a II-a civilă

Ionel Barbă – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mariana Constantinescu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 737/1/2019 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 27

1

alin. (1)

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.

La şedinţa de judecată participă doamna procuror Georgina Bodoroncea, procuror în cadrul Secţiei judiciare, Serviciul judiciar penal, Biroul de reprezentare, Secţia judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Simona Dănăilă, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, conform

art. 27

3

din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6)

lit. c)

din Codul de procedură penală în cazul suspecţilor sau inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 737/1/2019, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că la dosarul cauzei s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor desemnat conform art. 473

alin. (4)

din Codul de procedură penală.

După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, constatând că nu sunt cereri prealabile, a acordat cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, în raport cu cele două orientări jurisprudenţiale privind posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 318 alin. (6)

lit. c)

din Codul de procedură penală suspecţilor sau inculpaţilor minori care au împlinit 16 ani, punctul de vedere al procurorului general este în sensul că soluţia legală în materie este ilustrată de opinia majoritară, respectiv că aceştia pot fi obligaţi la munca neremunerată în folosul comunităţii prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală.

În acest sens a susţinut că actualul Cod de procedură penală reglementează soluţia de renunţare la urmărirea penală, modalitate prin care a fost introdus principiul oportunităţii urmăririi penale, procurorul putând decide, în funcţie de criteriile arătate de text, dacă este oportun sau nu să procedeze la urmărirea penală sau dacă există sau nu interes public în urmărirea faptei. În cazul în care autorul este cunoscut, procurorul poate decide stabilirea în sarcina acestuia a uneia sau mai multor obligaţii dintre cele prevăzute la

lit. a)

–

d)

ale

alin. (6)

al art. 318 din Codul de procedură penală, după consultarea inculpatului sau suspectului [art. 318 alin. (3) ], fără ca legea procesual penală să facă distincţie după cum soluţia de renunţare la urmărirea penală şi obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii poate fi aplicată faţă de un suspect/inculpat major sau minor.

Totodată, a mai învederat că dacă doctrina penală plasează analiza problemei în cadrul neclarităţilor textelor referitoare la munca în folosul comunităţii în cazul renunţării la urmărirea penală, întrucât această măsură nu se regăseşte ca obligaţie asociată măsurilor educative neprivative de libertate, prevăzute de

art. 121

din Codul penal, pe care instanţa le poate impune, în doctrina de drept al muncii s-a arătat că instituţia capacităţii de muncă este distinctă, atât de capacitatea civilă, cât şi de capacitatea penală, şi s-a arătat că dispoziţiile Codului muncii sunt aplicabile în această privinţă.

Astfel, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândeşte capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, potrivit dispoziţiilor art. 13

alin. (1)

din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că: „Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.”

În susţinerea acestui argument a arătat că dispoziţiile art. 13

alin. (2)

din Codul muncii prevăd posibilitatea încheierii contractului individual de muncă şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile, dezvoltarea şi pregătirea profesională.

Astfel, în opinia reprezentantului Ministerului Public, prevederile art. 13

alin. (1)

din Codul muncii consacră o dublă excepţie de la dreptul comun, atât din perspectiva

art. 38

din Codul civil, fiind o derogare de la regula majoratului civil, cât şi din perspectiva art. 42

alin. (1)

din Codul civil, întrucât, pentru ca minorul în vârstă de 16 ani să intre în raporturi juridice de muncă, nu este necesară încuviinţarea ocrotitorului legal.

A mai arătat că ordonanţa procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, prin care se renunţă la urmărirea penală şi se dispune, în privinţa unui minor, suspect sau inculpat, care a împlinit vârsta de 16 ani, obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 zile, atunci când starea de sănătate îi permite acestuia să presteze munca, naşte, în privinţa minorului, aflat în această ipoteză, raporturi juridice de muncă cu autoritatea publică în cadrul căreia va fi prestat serviciul comunitar.

Astfel, prevederile art. 278

alin. (2)

din Codul muncii potrivit cărora „Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective”, în opinia reprezentantului Ministerului Public, sunt pe deplin aplicabile.

În aceeaşi ordine de idei a arătat că reglementările speciale privind munca în folosul comunităţii cuprinse în Codul de procedură penală, precum şi în Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, intră în categoria celor arătate de art. 278

alin. (2)

din Codul muncii, acesta reprezentând drept comun al tuturor raporturilor de muncă.

De asemenea, dispoziţiile art. 13

alin. (1)

din Codul muncii pot fi aplicate în privinţa raporturilor de muncă ale unui suspect sau inculpat care a împlinit vârsta de 16 ani, faţă de care, prin ordonanţă a procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, s-a dispus renunţarea la urmărirea penală şi, corelativ, s-a instituit obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Totodată, a susţinut că este întrunită şi o a doua condiţie pentru ca prevederile Codului muncii să poată fi aplicate, cu titlu de drept comun, şi în privinţa raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, reglementate prin norme speciale incomplete, dispoziţiile

art. 318

din Codul de procedură penală nefiind incompatibile cu specificul raporturilor de muncă respective.

Or, în privinţa muncii neremunerate în folosul comunităţii nu se identifică o atare incompatibilitate, de natură a exclude aplicarea Codului muncii, ca drept comun al raporturilor juridice de muncă.

În continuare, a învederat că potrivit dispoziţiilor

art. 89

, care fac trimitere şi laart. 51

alin. (3)

–

(7)

şi art. 52

alin. (3)

–

(7)

din Legea nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea aceloraşi condiţii prevăzute şi de Codul muncii cu privire la durata zilnică, respectarea programului de şcoală, a zilelor libere calendaristic sau sărbătorilor legale, precum şi cu privire la evaluarea medicală pentru a se constata dacă persoana este aptă să presteze activităţile propuse, iar munca prestată să se execute cu respectarea prevederilor legale privind cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă, şi nu în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor.

În acest context a susţinut că nu există o incompatibilitate, ci o suprapunere între condiţiile reglementate de Legea nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în care poate fi executată munca neremunerată în folosul comunităţii şi condiţiile legale în care trebuie să se deruleze raporturile juridice de muncă ale minorilor, astfel că şi dispoziţiile art. 13

alin. (1)

din Codul muncii sunt aplicabile, cu titlu de drept comun, şi în privinţa raporturilor juridice de muncă circumscrise obligaţiei de a presta o activitate neremunerată în folosul comunităţii dispusă prin ordonanţa procurorului, de renunţare la urmărirea penală, întrucât nu există niciun impediment juridic pentru ca faţă de minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, având capacitate deplină de muncă, în sensul dreptului comun al muncii, să se dispună această măsură, de vreme ce, la nivelul Legii nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, completată cu legislaţia muncii, există suficiente garanţii şi măsuri de protecţie a acestei categorii de persoane.

Nu în ultimul rând, a susţinut că acest lucru este permis în materie contravenţională, în cuprinsul art. 11

alin. (4)

din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, fiind reglementată această posibilitate. Or, dacă s-ar aprecia că, atunci când renunţă la urmărirea penală, procurorul nu poate dispune faţă de un minor care a împlinit vârsta de 16 ani măsura obligării la prestarea unei activităţi neremunerate în folosul comunităţii, s-ar ajunge la un paradox juridic, în sensul că minorul care a săvârşit o faptă contravenţională, care eo ipso prezintă un grad de pericol social abstract mai redus decât o infracţiune, să suporte un regim sancţionator mai sever decât minorul, suspect sau inculpat, care a săvârşit o infracţiune.

Concluzionând, a susţinut că faţă de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, procurorul poate dispune măsura obligării la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, atunci când adoptă soluţia de renunţare la urmărirea penală, întrucât, potrivit art. 13

alin. (1)

din Codul muncii, acest minor are deplină capacitate de muncă, în acest caz fiind necesar consimţământul informat şi conştient al minorului, iar munca desfăşurată de minor nu trebuie să pericliteze securitatea, sănătatea sau dezvoltarea acestuia, nici formarea profesională şi educaţia prin frecventarea formelor de învăţământ obligatorii.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului în interesul legii, să se constatate că problema de drept evocată a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să se fie stabilit modul unitar de interpretare şi aplicare, conform

art. 474

din Codul de procedură penală, în sensul că: „în ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect/inculpat minor, poate fi dispusă faţă de acesta obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.”

Preşedintele completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt întrebări din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală în cazul suspecţilor sau inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani.

În susţinerea recursului în interesul legii, s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept supusă dezbaterii, menţionându-se următoarele opinii jurisprudenţiale:

2.1. Într-o primă opinie, majoritară, instanţele au apreciat ca fiind legală şi temeinică soluţia dispusă de procuror prin ordonanţă, respectiv de renunţare la urmărirea penală a suspectului/inculpatului minor care a împlinit 16 ani şi obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

În susţinerea acestei opinii s-a apreciat că din modul în care este redactat art. 318 din Codul de procedură penală nu rezultă că suspecţilor sau inculpaţilor minori faţă de care s-a dispus o soluţie de renunţare la urmărirea penală nu li s-ar putea impune obligaţia de a presta o muncă neremunerată, legea procesual penală nefăcând distincţie între suspectul/inculpatul major sau minor, aceştia putând fi obligaţi la muncă în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile.

Cu toate acestea, se impune a se ţine seama de dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu care persoanele fizice dobândesc capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, iar o interpretare diferită a acestor reglementări nu numai că ar crea o situaţie discriminatorie a persoanelor care au capacitate de muncă pe criteriul de vârstă, ci ar împiedica realizarea scopului urmărit prin obligarea la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv cel al corectării şi reeducării, astfel încât suspectul sau inculpatul să fie supus unor măsuri, restricţii sau obligaţii care să îl determine să conştientizeze consecinţele negative ale infracţiunii săvârşite.

Totodată, s-a apreciat că în cazul dispunerii acestei măsuri, este necesar consimţământul informat şi conştient al minorului, iar munca desfăşurată de minor să nu fie de natură a-i periclita sănătatea, dezvoltarea, formarea profesională şi educaţia.

2.2. Într-o a doua opinie a instanţelor, minoritară, s-a apreciat că în ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect/inculpat minor nu poate fi dispusă obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

În acest sens s-a arătat, în esenţă, că prin raportare la dispoziţiile privind regimul răspunderii penale a minorului şi al măsurilor educative neprivative de libertate cuprinse în art. 113-115 şi art. 121 din Codul penal, instituţia muncii în folosul comunităţii operează doar în cazul pedepselor care se aplică inculpaţilor majori.

Prin urmare, s-a apreciat că simplul acord al suspectului/inculpatului minor de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii nu poate conduce automat la stabilirea acestei obligaţii în sarcina sa.

Totodată, s-a apreciat că, potrivit noului Cod penal, minorului nu îi pot fi aplicate pedepse, iar obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii nu este ataşată măsurilor educative neprivative/privative de liberate.

La nivelul Curţii Constituţionale a României nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă în materie.

Nu există decizii relevante în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul recursului în interesul legii.

Prin sesizarea nr. 14.666/2934/III-5/2018 din data de 11 martie 2019, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că procurorul poate dispune, prin ordonanţă, renunţarea la urmărirea penală a suspectului/inculpatului minor care a împlinit 16 ani şi obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

Procurorul general a arătat că examenul jurisprudenţei naţionale evidenţiază două orientări, ceea ce relevă caracterul neunitar al acesteia:

I. Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat ca fiind legală şi temeinică soluţia dispusă de procuror prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală a suspectului/inculpatului minor care a împlinit 16 ani şi obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii (anexele nr. 4-33).

II. În cea de-a doua opinie, contrară şi minoritară, s-a susţinut că în ipoteza renunţării de către procuror la urmărirea penală faţă de un suspect/inculpat minor nu poate fi dispusă obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii (anexele nr. 1-3).

În acest sens s-a arătat, în esenţă, că prin raportare la dispoziţiile privind regimul răspunderii penale a minorului şi al măsurilor educative neprivative de libertate cuprinse în art. 113-115 şi art. 121 din Codul penal, instituţia muncii în folosul comunităţii operează doar în cazul pedepselor care se aplică inculpaţilor majori.

Prin urmare, s-a apreciat că simplul acord al suspectului/inculpatului minor de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii nu poate conduce automat la stabilirea acestei obligaţii în sarcina sa.

Totodată, s-a apreciat că este posibilă admiterea în parte a sesizării procurorului cu consecinţa confirmării doar a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, fără a se menţine obligaţia prevăzută de art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală – soluţie agreată în considerarea prevederilor art. 318 alin. (16) din acelaşi cod, care nu permit o nouă soluţie de renunţare la urmărirea penală în cazul respingerii cererii de confirmare, indiferent de motive.

În argumentarea opiniei majoritare s-a susţinut că actualul Cod de procedură penală reglementează soluţia de renunţare la urmărirea penală, modalitate prin care a fost introdus principiul oportunităţii urmăririi penale.

În privinţa condiţiilor care se cer a fi îndeplinite pentru a se dispune aceste soluţii (art. 318 din Codul de procedură penală), aprecierea asupra oportunităţii este condiţionată în primul rând de o limită a legii, mai precis o condiţionare referitoare la pericolul social abstract al infracţiunii: fapta ce face obiectul urmăririi penale să fie prevăzută de lege cu pedeapsa amenzii ori cu pedeapsa închisorii al cărei maxim special să nu depăşească 7 ani.

Cu privire la criteriile în baza cărora procurorul poate decide dacă este oportun sau nu să procedeze la urmărirea penală, dacă există sau nu interes public în urmărirea faptei, legea procesuală face referire la conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi împrejurările concrete de săvârşire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, iar în măsura în care autorul faptei este cunoscut, având calitatea de suspect sau inculpat, la persoana acestuia, conduita sa anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.

În cazul în care autorul este cunoscut, procurorul, pentru a asigura rolul preventiv al legii penale, poate decide stabilirea în sarcina acestuia a uneia sau mai multor obligaţii dintre cele prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (6) al art. 318 din Codul de procedură penală, după consultarea inculpatului sau suspectului [art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală].

Legea procesual penală nu face distincţie după cum soluţia de renunţare la urmărirea penală şi obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii poate fi aplicată faţă de un suspect/inculpat major sau minor.

Doctrina plasează analiza problemei în cadrul neclarităţilor textelor referitoare la munca în folosul comunităţii în cazul renunţării la urmărirea penală şi arată că, deşi art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală nu interzice expres obligarea minorului, faţă de care s-a dispus o soluţie de renunţare la urmărirea penală, la prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, totuşi impunerea de către procuror a acestei obligaţii ar fi contrară filosofiei punitive a noului Cod penal, în care infractorilor minori nu le mai pot fi aplicate pedepse, ci doar măsuri educative, o categorie aparte de sancţiuni penale, în al căror conţinut nu se regăseşte şi munca neremunerată în folosul comunităţii. De altfel, această măsură nu se regăseşte ca obligaţie asociată măsurilor educative neprivative de libertate, prevăzute de art. 121 din Codul penal, pe care instanţa le poate impune, şi nu este posibil a fi impusă minorului nici pe perioada executării măsurilor educative privative de libertate, prevăzute de art. 124 şi art. 125 din Codul penal.

În acelaşi context, s-a arătat că problema de drept a fost discutată şi la întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, care a avut loc la Iaşi în perioada 18-19 mai 2017, orientarea majoritară fiind în sensul anterior exprimat.

În doctrina de drept al muncii s-a arătat că instituţia capacităţii de muncă este distinctă atât de capacitatea civilă, cât şi de capacitatea penală şi s-a arătat că dispoziţiile Codului muncii, în această privinţă, sunt conforme art. 49 alin. (4) din Constituţie.

Astfel, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândeşte capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.

În acest sens, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, arată că: „Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.”

În continuare, s-a susţinut că, pe cale de excepţie, art. 13 alin. (2) din Codul muncii prevede posibilitatea încheierii contractului individual de muncă şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile, dezvoltarea şi pregătirea profesională.

Astfel, spre deosebire de dreptul comun, în care, ca regulă generală, persoana fizică dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu la vârsta de 18 ani, vârstă la care legiuitorul prezumă că o persoană are o voinţă conştientă şi dispune de discernământul necesar aprecierii însemnătăţii şi consecinţelor actelor juridice pe care le săvârşeşte în dreptul muncii, persoana fizică dobândeşte capacitatea deplină de a intra în raporturi juridice de muncă la vârsta de 16 ani, vârstă la care se presupune legal că aceasta are maturitatea fizică şi discernământul necesare pentru a munci, asumându-şi în mod direct şi total obligaţiile în cadrul unor raporturi juridice de muncă, putându-şi exercita, în aceeaşi modalitate, drepturile ce rezultă din aceste raporturi.

Prin urmare, în dreptul muncii, capacitatea deplină a persoanei fizice de a se încadra în muncă denumită de lege „capacitate de muncă” se dobândeşte la împlinirea vârstei de 16 ani. Art. 13 alin. (1) din Codul muncii consacră o dublă excepţie de la dreptul comun, atât din perspectiva art. 38 din Codul civil, fiind o derogare de la regula majoratului civil, cât şi din perspectiva art. 42 alin. (1) din Codul civil, întrucât, pentru ca minorul în vârstă de 16 ani să intre în raporturi juridice de muncă, nu este necesară încuviinţarea ocrotitorului legal.

Astfel, ordonanţa procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară prin care se renunţă la urmărirea penală şi se dispune, în privinţa unui minor, suspect sau inculpat, care a împlinit vârsta de 16 ani, obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 zile, atunci când starea de sănătate îi permite acestuia să presteze munca, naşte, în privinţa minorului aflat în această ipoteză, raporturi juridice de muncă cu autoritatea publică în cadrul căreia va fi prestat serviciul comunitar.

Aceste raporturi juridice de muncă se nasc şi se derulează nu prin încheierea unui contract individual de muncă, ci în baza unei decizii a autorităţii judiciare.

În privinţa raporturilor astfel create, prevederile Codului muncii sunt pe deplin aplicabile, pe temeiul art. 278 alin. (2) din acesta, potrivit cărora „Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective”.

Aceasta este situaţia reglementărilor speciale privind munca în folosul comunităţii cuprinse în Codul de procedură penală, precum şi în Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare.

Dat fiind obiectul lor de reglementare, Codul de procedură penală şi Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, nu şi-au propus să normeze în detaliu şi problema muncii neremunerate în folosul comunităţii în situaţia minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani. Acest aspect poate fi lămurit prin aplicarea, în completarea dispoziţiilor speciale, a prevederilor Codului muncii, ca drept comun al tuturor raporturilor de muncă, în temeiul art. 278 alin. (2) din acesta din urmă.

Aşadar, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Codul muncii pot fi aplicate în privinţa raporturilor de muncă ale unui suspect sau inculpat care a împlinit vârsta de 16 ani, faţă de care, prin ordonanţă a procurorului, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, s-a dispus renunţarea la urmărirea penală şi, corelativ, s-a instituit obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Dispoziţiile din Codul muncii referitoare la munca copiilor, inclusiv sub aspectul vârstei minime de la care persoana fizică dobândeşte capacitatea deplină de muncă, toate garanţiile şi interdicţiile absolute, generale ori speciale, cu rol de protecţie a minorilor care intră în raporturi juridice de muncă sunt pe deplin aplicabile minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani, atunci când sunt obligaţi la prestarea unei activităţi neremunerate în folosul comunităţii.

Pe de altă parte, o a doua condiţie pentru ca prevederile Codului muncii să poată fi aplicate, cu titlu de drept comun şi în privinţa raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, reglementate prin norme speciale incomplete, este aceea ca aplicarea, în completare, a Codului muncii să nu fie incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

Or, în privinţa muncii neremunerate în folosul comunităţii nu se identifică o atare incompatibilitate, de natură a exclude aplicarea Codului muncii, ca drept comun al raporturilor juridice de muncă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 89 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, munca neremunerată în folosul comunităţii se execută, fie în cadrul unui serviciu din cadrul autorităţilor locale în circumscripţia cărora locuieşte persoana faţă de care s-a renunţat la urmărirea penală, fie în cadrul unei instituţii din comunitate abilitate potrivit procedurii prevăzute la art. 20 din lege, dacă aceasta şi-a exprimat acordul pentru primirea la muncă a persoanei respective şi are locuri disponibile neocupate în cadrul colaborării cu serviciul de probaţiune.

Potrivit art. 89 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, o zi de muncă neremunerată în folosul comunităţii înseamnă două ore de activitate prestată efectiv, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, îndrumarea şi verificarea modalităţii efective în care persoana desfăşoară munca în folosul comunităţii se realizează de către un reprezentant al instituţiei din comunitate în cadrul căreia se efectuează munca.

Totodată, în baza normei de trimitere din art. 89 alin. (6), dispoziţiile art. 51 alin. (3)-(7) şi art. 52 alin. (3)-(7) se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că:

a) prealabil executării muncii neremunerate în folosul comunităţii, persoana faţă de care s-a dispus această măsură va fi evaluată medical pentru a se constata dacă este aptă să presteze activităţile propuse şi orice modificare în ceea ce priveşte starea sa de sănătate care conduce la incapacitatea de a presta munca face ca zilele de muncă neremunerată în folosul comunităţii rămase neexecutate să nu se mai execute [art. 51 alin. (3)-(7)];

b) în cazul persoanelor care urmează cursuri de învăţământ ori de calificare profesională, durata muncii prestate în aceeaşi zi calendaristică poate fi de maximum două ore, existând posibilitatea prelungirii cu până la două ore de muncă, la solicitarea persoanelor respective [art. 52 alin. (3)];

c) munca neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul nopţii sau în zilele de duminică şi în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la solicitarea persoanei şi în măsura în care acest lucru este posibil [art. 52 alin. (5)];

d) munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea prevederilor legale privind cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă şi nu poate fi executată în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor [art. 52 alin. (7)].

Astfel, se observă că nu există o incompatibilitate, ci o suprapunere între condiţiile reglementate de Legea nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în care poate fi executată munca neremunerată în folosul comunităţii şi condiţiile legale în care trebuie să se deruleze raporturile juridice de muncă ale minorilor.

Mai mult, se observă preocuparea legiuitorului ca, în cadrul reglementării speciale privind executarea pedepselor, măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, să asigure măsuri de protecţie şi securitate în muncă în privinţa persoanelor care prestează muncă neremunerată în folosul comunităţii, identice celor recunoscute persoanelor angajate în baza unui contract individual de muncă, indiferent că este vorba de minori sau majori.

În privinţa celor dintâi, exigenţele convenţionale, receptate în dreptul naţional al muncii, ca munca desfăşurată să nu impieteze asupra frecventării cursurilor de învăţământ şi formare profesională, să nu constituie o activitate vătămătoare, periculoasă ori care prezintă un risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor, se regăsesc şi în cadrul reglementării speciale.

Ca atare, în temeiul art. 278 alin. (2) din Codul muncii, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din acest cod sunt aplicabile, cu titlu de drept comun, şi în privinţa raporturilor juridice de muncă circumscrise obligaţiei de a presta o activitate neremunerată în folosul comunităţii dispusă prin ordonanţa procurorului, de renunţare la urmărirea penală.

Astfel, nu există niciun impediment juridic pentru ca faţă de minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, având capacitate deplină de muncă, în sensul dreptului comun al muncii, să se dispună această măsură, de vreme ce, la nivelul Legii nr. 253/2013, cu modificările şi completările ulterioare, completată cu legislaţia muncii, există suficiente garanţii şi măsuri de protecţie a acestei categorii de persoane.

Mai mult, se observă că în materie contravenţională – „micul penal”, art. 11 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, într-o interpretare per a contrario permite aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. Din această perspectivă, norma contravenţională se corelează cu legislaţia muncii şi cu reglementările privind drepturile copilului.

Or, dacă s-ar aprecia că, atunci când renunţă la urmărirea penală, procurorul nu poate dispune faţă de un minor care a împlinit vârsta de 16 ani măsura obligării la prestarea unei activităţi neremunerate în folosul comunităţii, s-ar ajunge la un paradox juridic, în sensul că minorul care a săvârşit o faptă contravenţională, care eo ipso prezintă un grad de pericol social abstract mai redus decât o infracţiune să suporte un regim sancţionator mai sever decât minorul, suspect sau inculpat care a săvârşit o infracţiune.

Ca atare, instituţia prevăzută de art. 318 din Codul de procedură penală se înscrie în conceptul mai larg de justiţie restaurativă în care îşi găsesc locul măsurile alternative la urmărirea penală, acestea fiind ghidate către prevenirea recidivei, repararea pagubelor aduse societăţii şi victimelor.

Faptul că în sistemul actualului Cod penal faţă de minori nu pot fi aplicate decât măsuri educative nu constituie un argument peremptoriu în defavoarea soluţiei la care aderăm.

Astfel, trebuie avut în vedere că măsurile educative se aplică minorilor după parcurgerea tuturor fazelor procesului penal.

Or, cel puţin în privinţa delincvenţilor minori primari, renunţarea la urmărirea penală şi luarea unor măsuri dintre cele prevăzute de art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de alineatele precedente, pentru a se dispune această soluţie, dă expresie unei modalităţi moderne, de abordare a delincvenţei juvenile, permite formarea unei atitudini corecte faţă de valorile sociale încălcate şi răspunde cerinţelor unei justiţii restaurative pentru minori.

De altfel, în alte sisteme de drept penal, munca neremunerată în folosul comunităţii se aplică cu prioritate minorilor sau aşa-numiţilor „infractori primari” (de exemplu, Cehia, Estonia, Republica Moldova), orele de muncă putând fi executate în timpul liber, în vacanţă sau în weekend.

Concluzionând, procurorul general a susţinut că faţă de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, procurorul poate dispune măsura obligării la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, atunci când adoptă soluţia de renunţare la urmărirea penală, întrucât, potrivit art. 13 alin. (1) din Codul muncii, acest minor are deplină capacitate de muncă. În acest caz este necesar consimţământul informat şi conştient al minorului, iar munca desfăşurată de minor nu trebuie să pericliteze securitatea, sănătatea sau dezvoltarea acestuia, nici formarea profesională şi educaţia prin frecventarea formelor de învăţământ obligatorii.

Această soluţionare a problemei de drept corespunde viziunii actuale la nivel european asupra justiţiei penale pentru minori.

Referitor la problema de drept care face obiectul prezentului recurs în interesul legii, s-a opinat în sensul că, în ipoteza renunţării la urmărirea penală, dispoziţiile art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea procurorului de a dispune îndeplinirea obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii faţă de suspect sau inculpat, fără a exclude suspectul ori inculpatul minor de sub incidenţa acestora.

În contextul obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii prevăzută în art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, consultarea suspectului sau a inculpatului minor la care se referă partea introductivă a art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală implică manifestarea acordului minorului care a împlinit vârsta de 16 ani pentru prestarea muncii, acest acord fiind necesar atât din perspectiva asigurării conformităţii cu dispoziţiile art. 42 din Constituţie referitoare la interzicerea muncii forţate, cât şi din perspectiva asigurării conformităţii cu dispoziţiile art. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la interzicerea muncii forţate sau obligatorii.

S-a mai arătat că, în conformitate cu dispoziţiile generale cuprinse în art. 504 din Codul de procedură penală, urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale (care cuprinde dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor).

În consecinţă, în absenţa unei dispoziţii speciale şi derogatorii, în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală rămân pe deplin aplicabile, în cazul minorilor, dispoziţiile care reglementează renunţarea la urmărirea penală prevăzute în art. 318 din Codul de procedură penală, inclusiv dispoziţiile art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală referitoare la posibilitatea dispunerii obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii faţă de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani.

În acest context, s-a opinat că nereglementarea obligaţiei de a presta o muncă în folosul comunităţii în cadrul dispoziţiilor cuprinse în Codul penal privitoare la măsurile educative neprivative de libertate nu poate produce niciun efect asupra modului de aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură penală.

S-a mai arătat că dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. În consecinţă, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi sancţionat contravenţional cu prestarea unei astfel de activităţi.

De asemenea, în dispoziţiile art. 39

1

alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se prevăd următoarele:

(1) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, acesta va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după caz, şi de partea din amendă care a fost achitată.

(2) În cazul în care contravenientul, citat de instanţă, nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. (1), instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii pe o durată maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore.

Atât din dispoziţiile art. 11 alin. (4), cât şi din dispoziţiile art. 39

1

alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi sancţionat contravenţional cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii şi poate fi subiect al înlocuirii amenzii contravenţionale neachitate cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

Renunţarea la urmărirea penală reglementată în art. 318 din Codul de procedură penală implică săvârşirea de către minor a unei infracţiuni, ca faptă inclusă în sfera ilicitului penal, care, prin ipoteză, prezintă o gravitate superioară în raport cu faptele incluse în sfera ilicitului contravenţional.

În condiţiile în care legislaţia română admite posibilitatea sancţionării minorului care a împlinit vârsta de 16 ani cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii pentru fapte ce se circumscriu ariei ilicitului contravenţional, a fortiori obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii poate fi dispusă faţă de suspectul sau inculpatul minor care a împlinit vârsta de 16 ani pentru fapte ce se circumscriu ariei ilicitului penal, în cazul în care acesta beneficiază de renunţarea la urmărirea penală.

În condiţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la chestiunea de drept soluţionată diferit.

7.1. Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca a exprimat opinia că este posibilă dispunerea obligaţiei prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii în cazul unui minor care a împlinit vârsta de 16 ani şi faţă de care s-a decis renunţarea la urmărirea penală.

În susţinerea acestei opinii, s-au menţionat următoarele argumente:

În reglementarea actuală nu există nicio dispoziţie care să facă munca neremunerată în folosul comunităţii incompatibilă cu regimul răspunderii penale a minorilor. Este de subliniat, în acest context, faptul că munca neremunerată în folosul comunităţii nu reprezintă de lege lata o pedeapsă, ci o măsură cu multiple valenţe (obligaţie în conţinutul anumitor modalităţi de individualizare a pedepsei, modalitate de stingere a amenzii, obligaţie în conţinutul renunţării la urmărire penală). Mai mult, în această din urmă ipostază, munca neremunerată în folosul comunităţii nu este în niciun fel legată de o pedeapsă – aşa cum se întâmplă în primele două situaţii -, căci renunţarea la urmărirea penală exclude de plano stabilirea unei pedepse.

În plus, împrejurarea că munca neremunerată în folosul comunităţii nu a fost explicit reglementată în contextul măsurilor educative nu trebuie să conducă la concluzia unei incompatibilităţi între această obligaţie şi regimul penal al minorităţii. Astfel, legiuitorul a optat, în contextul măsurilor educative, pentru activităţi sau obligaţii care pot fi mai bine individualizate şi adaptate personalităţii minorului, iar combinarea lor cu munca neremunerată în folosul comunităţii nu a apărut ca fiind utilă. Spre exemplu, art. 69 alin. (3) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că programul impus minorului faţă de care s-a luat măsura asistării zilnice trebuie să aibă în vedere dezvoltarea armonioasă a personalităţii minorului, prin implicarea acestuia în activităţi ce presupun relaţionare socială (…). Sfera acestor activităţi se va stabili astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor minorului şi este mult mai variată decât cea a muncii în folosul comunităţii.

În plus, în cazul majorilor faţă de care s-a stabilit sau aplicat o pedeapsă, munca neremunerată în folosul comunităţii are şi rolul de a suplini, într-o anumită măsură, caracterul aflictiv al pedepsei care nu se mai execută, cel în cauză beneficiind, după caz, de o amânare sau suspendare. În schimb, măsurile educative fiind întotdeauna executabile, nu există niciun motiv pentru impunerea acestei obligaţii concomitent cu executarea măsurii educative.

Aşa fiind, în ipoteza în care minorului nu ajunge să i se aplice o măsură educativă, fiind dispusă renunţarea la urmărirea penală, argumentele mai sus invocate ca temei pentru neconsacrarea muncii neremunerate în folosul comunităţii în conţinutul măsurilor educative nu se mai susţin. Într-adevăr, în momentul dispunerii renunţării la urmărire penală, procurorul are la dispoziţie doar instrumentele prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală pentru realizarea scopului de prevenţie specială şi generală şi este normal să poată recurge la acelea dintre ele pe care le consideră cele mai eficiente în acest sens. Mai mult, neexistând o pedeapsă sau măsură educativă executabilă, munca neremunerată în folosul comunităţii este menită să aducă şi un element aflictiv în conţinutul instituţiei renunţării la urmărire penală.

Sub aspect procedural, ca regulă generală, dispoziţiile Codului de procedură penală sunt aplicabile tuturor suspecţilor sau inculpaţilor, indiferent de vârsta acestora, iar regulile procedurale derogatorii aplicabile minorilor sunt stabilite prin dispoziţii speciale, de strictă interpretare. Astfel, din moment ce legiuitorul nu face nicio distincţie în funcţie de vârsta suspectului sau inculpatului în ceea ce priveşte posibilitatea procurorului de a stabili obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii, este pe deplin aplicabilă regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Nu în ultimul rând, mai trebuie menţionat că, de la împlinirea vârstei de 16 ani, minorul poate încheia singur (fără acordul părinţilor) un contract de muncă, astfel că prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii în baza consimţământului suspectului sau inculpatului minor nu poate fi considerată ca fiind nepotrivită vârstei sau nivelului său de dezvoltare fizică şi intelectuală.

7.2. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu” a comunicat următorul punct de vedere:

Prealabil, s-a menţionat că în doctrină şi în jurisprudenţă au fost formulate două opinii:

I. opinia potrivit căreia este legală şi temeinică soluţia de renunţare la urmărirea penală faţă de suspectul/inculpatul minor care a împlinit 16 ani şi obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii;

II. opinia potrivit căreia, în ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect/inculpat minor, nu poate fi dispusă obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

În opinia specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu”, prima opinie este cea corectă, argumentele fiind următoarele:

Prevederile art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală nu fac nicio distincţie între suspectul/inculpatul minor care a împlinit 16 ani şi suspectul/inculpatul major, or, ubi lex non distinguere nec nos distinguere debemus. Prin urmare, în condiţiile în care norma legală nu face nicio distincţie cu privire la acest aspect, o astfel de interpretare nu ar face decât să adauge la lege.

Nu se consideră că o astfel de obligaţie este contrară filosofiei punitive a noului Cod penal, în care infractorilor minori nu le mai pot fi aplicate pedepse, ci doar măsuri educative, o categorie aparte de sancţiuni penale, în al căror conţinut nu se regăseşte şi munca neremunerată în folosul comunităţii. Este adevărat că în unele legislaţii munca în folosul comunităţii este considerată a fi o pedeapsă, însă în viziunea legiuitorului român o astfel de măsură nu reprezintă decât o obligaţie care se aplică în cadrul unor măsuri de individualizare judiciară (amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) pentru a înlesni integrarea socială, aspect ce reiese în mod clar din Expunerea de motive a noului Cod penal (în secţiunea dedicată amânării aplicării pedepsei menţionându-se expres acest lucru). Din acest motiv nu este corectă opinia care susţine că legiuitorul a exclus munca în folosul comunităţii din rândul obligaţiilor care pot fi impuse minorilor deoarece prin stabilirea acestei măsuri s-ar ajunge la aplicarea unei pedepse infractorului minor.

De altfel, din examinarea art. 121 din Codul penal se observă că obligaţiile prevăzute de textul de lege au un caracter independent faţă de măsurile educative, urmărind să contribuie în plus la reintegrarea socială a minorului care a comis infracţiuni. Or, în viziunea legiuitorului român, tocmai acesta este şi scopul muncii neremunerate în folosul comunităţii.

Fa