ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2230/2018

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă la 5 august 2010, sub nr. x/2010, reclamantul Statul Român, prin Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, reprezentată de Direcția Silvică Mureș, a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să lase, în deplină proprietate a statului, respectiv în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, terenul din fondul forestier în suprafață de 11,7 ha, evidențiat în amenajamentul silvic U.P. II Nirajul Mare, u.a. 97 M, înscris în CF xII Chiheru de Sus, nr. top. x; 1541/1/6; 1538 și 1539/1. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la ridicarea construcțiilor edificate pe acest teren și la plata unor daune interese pentru utilizarea terenului de 11,7 ha pe ultimii 3 ani, în cuantum de 678.490,722 RON/an și până la eliberarea efectivă a terenului; în subsidiar, păstrarea construcțiilor și obligarea pârâtei la plata unei chirii pentru ocuparea temporară a terenului în cuantum de 57.990,66 RON/ha/an, pe ultimii 3 ani și, în continuare, pe toată durata de existență a construcțiilor. Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480, art. 998 și art. 1082 C. civ., precum și ale art. 274 C. proc. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului Mureș, secția civilă, insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, lipsei calității procesuale pasive și lipsei capacității procesuale de exercițiu a reclamantei.

La 31 ianuarie 2011, Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Mureș, a formulat o cerere de modificare și de precizare a acțiunii, solicitând instanței obligarea pârâtei să lase în administrarea, folosința și posesia acesteia terenul aflat în litigiu, obligarea pârâtei la ridicarea construcțiilor aflate pe proprietatea sa, cu plata unor despăgubiri în cuantum de 678.490,722 RON/an, reprezentând chiria pe ultimii 3 ani și până la eliberarea efectivă a terenului; în subsidiar, păstrarea de către reclamantă a acestor construcții, cu obligația corelativă de a plăti pârâtei valoarea materialelor și prețul muncii pentru edificarea acestora sau sporul de valoare al terenului ori obligarea pârâtei la păstrarea construcțiilor și plata unei chirii de 57.990,66 RON/ha, pe ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată și, în continuare, pe toată durata existenței construcțiilor.

Prin Încheierea din 7 februarie 2011, prima instanță a respins excepția de necompetență materială, constatând că litigiul are caracter civil, iar nu comercial, întrucât, prin acțiune, reclamanta tinde la apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privind un imobil, nefiind incidente dispozițiile art. 4 Codul comercial.

La termenul de judecată din 2 iunie 2011, Tribunalul a constatat că taxa judiciară de timbru stabilită anterior, în cuantum de 24.465,72 RON, aferentă petitului vizând obligarea pârâtei la daune interese pentru terenul de 11,7 ha, a fost achitată de reclamantă, dovada fiind depusă la dosar.

Cererea de chemare în judecată a fost, din nou, precizată de către reclamantă la 5 martie 2015.

Prin precizarea depusă la fila x, această parte a înțeles să-și reducă pretențiile formulate, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.378.251,05 RON cu titlu de chirie pentru ocuparea terenului de 11,7 ha, pentru perioada cuprinsă între 2008 - 9 mai 2011, la plata sumei de 25.711,60 RON cu titlu de chirie pentru ocuparea suprafeței de teren de 2180,40 mp, aferentă construcțiilor aparținând SC A. SRL, precum și la plata sumei de 66.924,09 RON cu titlu de chirie pentru suprafața de 1,23 ha teren, începând cu 9 mai 2011 și până la zi, precum și în continuare, până la eliberarea efectivă a terenului.

Prin Sentința civilă nr. 981 din 6 octombrie 2016, Tribunalul Mureș, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, dispunând obligarea reclamantei la plata sumei de 525 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunțarea hotărârii, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin încheierea din 3 februarie 2011, instanța a respins excepția tardivității precizării de acțiune care se referă la chestiuni legate de cadrul procesual, fiind rămase fără obiect excepțiile lipsei calității procesuale pasive și lipsei capacității procesuale de exercițiu a reclamantei.

Excepția insuficientei timbrări a rămas, de asemenea, fără obiect, întrucât reclamanta a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa prin încheierea de ședință din 7 aprilie 2011.

Pe fondul cauzei, instanța a fost învestită, în principal, cu o cerere în revendicare, care trebuie analizată în raport de prevederile art. 480 C. civ.

Probele administrate în cauză au dovedit că, inițial, Primăriei comunei Chiheru de Jos i s-a reconstituit, prin Titlul de proprietate nr. x/2003, dreptul de proprietate asupra terenurilor înscrise în CF nr. xII, nr. top. x; 1541/1/6; 1538 și 1539/1, însă, ulterior, prin Sentința civilă nr. 3602 din 14 iunie 2004 a Judecătoriei Târgu Mureș, rămasă irevocabilă, titlul de proprietate respectiv a fost anulat, cu consecința rămânerii terenului în proprietatea Statului Român și în administrarea R.N.P. Romsilva.

Prin Sentința civilă nr. 2174 din 18 noiembrie 2010 a Judecătoriei Reghin, rămasă definitivă prin Decizia nr. 447 din 9 mai 2011 a Tribunalului Mureș, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos pentru suprafața de 105.482 mp teren înscris în CF nr. x Chiheru de Jos, nr. top. x, 1173, 1536, 1538, 1539, 1540, 1541, 1562, 1564, 1565, 1566, fiind emis, în favoarea Comunei, titlul de proprietate nr. x/2012.

Reclamanta a solicitat, în instanță, anularea hotărârii Comisiei județene Mureș, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos, pentru suprafața de teren sus-menționată, precum și constatarea nulității absolute a Titlului de proprietate nr. x/2012, cerere respinsă prin Decizia nr. 405 din 12 iunie 2014 a Tribunalului Mureș.

De asemenea, în favoarea comunei Chiheru de Jos a fost emis și Titlul de proprietate nr. x din 12 aprilie 2012, pentru suprafața de teren de 17.611 mp.

Expertiza de specialitate topografică efectuată în cauză a relevat că există o suprapunere de terenuri între cele înscrise în titlurile de proprietate emise în favoarea comunei Chiheru de Jos și terenul care este evidențiat în u.a. 96 M (iar nu u.a. 97 M, cum a afirmat reclamanta).

În condițiile în care includerea unei suprafețe de teren într-un amenajament silvic nu echivalează cu existența unui drept de proprietate, instanța a constatat că, din totalul suprafeței de 117.000 mp a parcelei u.a. 96 M, titlurile de proprietate privesc o suprafață de 75.587 mp, pe care se află situate clădirile pe care le-a cumpărat și le folosește pârâta. În această parcelă a rămas o suprafață de 41.413 mp, care nu aparține comunei Chiheru de Jos, însă, nu s-a dovedit că, pe această porțiune de teren, se află construcții folosite de societatea pârâtă. Cu ocazia cercetării la fața locului, instanța a constatat că cele 4 clădiri indicate de reclamantă nu sunt în folosința pârâtei.

În concluzie, pârâta are calitatea de proprietară asupra construcțiilor situate pe un teren ce aparține comunei Chiheru de Jos, cu care a încheiat contracte de concesiune, și nu poate fi obligată la respectarea dreptului de proprietate care nu există în patrimoniul reclamantei și nici la plata daunelor interese, acțiunea fiind respinsă de prima instanță.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea, în tot, a hotărârii, admiterea acțiunii, așa cum a fost modificată și precizată, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în fond și apel.

Prin Decizia nr. 329 A din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea astfel cum a fost precizată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 242.929 RON pentru anul 2008 și la plata sumei de 282.322,95 RON anual, pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 9 mai 2011.

S-a respins restul pretențiilor și a fost obligată pârâta la plata sumei de 42.153 RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale pentru judecata la prima instanță, și la plata sumei de 10.627,5 RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:

Reclamanta s-a adresat, inițial, instanței de judecată într-o veritabilă acțiune în revendicare și, invocând prevederile art. 480 C. civ., a solicitat obligarea pârâtei să înceteze orice tulburare a dreptului său de proprietate și despăgubiri pentru utilizarea, fără drept, a unui teren aflat în amenajamentul silvic.

Ulterior, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată și, invocând dreptul de administrare, a solicitat obligarea pârâtei să înceteze utilizarea terenului în litigiu, cu obligarea corelativă la demolarea construcțiilor ridicate nelegal, la plata despăgubirilor pentru utilizarea terenului, iar, în situația în care s-ar aprecia că aceste construcții sunt ridicate legal, la plata chiriei pentru utilizarea construcțiilor.

În cea de-a doua precizare a cererii de chemare în judecată, după depunerea titlurilor de proprietate emise pentru comuna Chiheru de Jos, reclamanta și-a restrâns pretențiile, solicitând ca despăgubirile pentru utilizarea nelegală a terenului să fie acordate până la emiterea acestor titluri, iar, în continuare, să se efectueze plata despăgubirilor pentru utilizarea terenurilor aflate în afara perimetrului terenului din titlul de proprietate.

Dreptul de administrare al reclamantei.

În cererea de chemare în judecată, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dreptul de administrare. În acest sens, la cererea de chemare în judecată a atașat Decizia nr. 59/R din 2 februarie 2006, prin care Curtea de Apel Târgu Mureș a respins recursul formulat de comuna Chiheru de Jos împotriva Deciziei nr. 121 din 19 februarie 2003 pronunțate de Tribunalul Mureș.

În cadrul acestui Dosar (nr. x/2003/C), reclamanta din prezenta cauză a solicitat instanței să dispună anularea a două contracte de concesiune încheiate între Comuna Chiheru de Jos, în calitate de concedent, și pârâta din prezenta cauză, în calitate de concesionar.

În litigiul respectiv, Curtea de Apel Târgu Mureș a constatat că Regia Națională a Pădurilor, prin Direcția Silvică Mureș, are în administrare fondul forestier proprietate publică a statului în conformitate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 26/1996. Terenul ce a făcut obiectul acestui litigiu era înscris în CF x Chiheru de Jos, nr. top x, 1538 și 1539/1 și se afla în domeniul public al statului și în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor. În raport cu această stare de fapt, Curtea a constatat că cele două contracte de concesiune sunt nule absolut.

Datele de identificare ale terenului conform cererii de chemare în judecată și cele ale terenului din hotărârea judecătorească mai sus amintită duc la concluzia existenței unei identități, chiar dacă numărul de carte funciară cu care imobilul din litigiu a fost identificat a fost modificat.

Extrasul de carte funciară și copia cărții funciare depuse la dosar, la filele x și următoarele, confirmă că imobilul cu nr. top. x, 1539/1, 1541/1, dezmembrat apoi în mai multe loturi, este înscris în CF xII Chiheru de Sus, la poziția B+5, proprietatea Statului Român, iar, la poziția B+4, este notat dreptul de administrare în favoarea RNP - Direcția Silvică Mureș.

Potrivit Legii nr. 26/1996, în vigoare la data pronunțării hotărârii de recunoaștere a dreptului de administrare, dar și Legii nr. 46/2008, care a abrogat Legea nr. 26/1996, Regia Națională a Pădurilor, prin unitățile sale, administrează fondul forestier proprietatea publică a Statului Român (art. 11 alin. (1)). În calitatea sa de administrator, Regia Națională a Pădurilor ia toate măsurile pentru apărarea și asigurarea integrității fondului forestier aflat în domeniul public. Aceste dispoziții sunt în conformitate cu prevederile art. 40 și următoarele din Legea nr. 46/2008.

În cauză, a fost invocată existența unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu, drept de proprietate dobândit de comuna Chiheru de Jos în procedura restituirii proprietăților.

Într-adevăr, așa cum menționează reclamanta în cererea de chemare în judecată, titlul de proprietate emis, inițial, în favoarea comunei Chiheru de Jos (nr. 34110 din 29 octombrie 2003) pentru suprafața de 8,23 ha a fost anulat prin Sentința civilă nr. 3602 din 14 iunie 2004 a Judecătoriei Reghin. Deși, acest titlu de proprietate, mai exact dreptul de proprietate dobândit prin acest titlu, a fost înscris în cartea funciară, ca urmare a pronunțării Hotărârii nr. 3602 din 14 iunie 2004 a Judecătoriei Reghin, înscrierea a fost radiată (mențiunea trecută la B+4 - dosar de fond), situația fiind identică și în ceea ce privește dreptul de concesiune dobândit de către pârâtă.

În raport cu cadrul procesual stabilit de reclamantă, care a înțeles să cheme în judecată doar pe detentorul precar, și de impasibilitatea pârâtei, care putea uza de prevederile art. 64 și următoarele C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) și ale art. 294 din același cod, Curtea nu a analizat valabilitatea titlului emis în favoarea comunei Chiheru de Jos, așa cum a solicitat reclamanta în apel, și nici nu a procedat la compararea cele două titluri, al Statului și, respectiv, al comunei Chiheru de Jos.

De altfel, chiar reclamanta a exclus, în parte, acest lucru cu ocazia judecății de fond, limitând perioada pentru care a solicitat despăgubiri de la pârâtă până la soluționarea definitivă a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de jos, iar, după această dată, pentru terenul ce excede această reconstituire.

Față de aceste aspecte, Curtea a reținut că, la data sesizării instanței, reclamanta avea calitate de administrator al terenului aflat în litigiu, teren înscris în UP II Nirajul Mare, UA 97 N, înscris în CF xII Chiheru de Sus, nr. top x; 1541/1/6; 1538 și 1539/1.

Dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor și dreptul de folosință asupra terenului.

Pârâta nu a negat utilizarea acestui teren, însă a precizat că toate construcțiile pe care le folosește au fost dobândite legal, prin vânzare la licitație publică. În acest sens, la solicitarea instanței de fond, au fost depuse trei procese-verbale de licitație publică, filele x, prin care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unor construcții ce au aparținut S.E.T.T.P.P.L. Sovata, imobile înscrise în CF x Chiheru de Sus, nr. top. x.

Nicio probă administrată nu dovedește că pârâta este constructor de rea credință. Dimpotrivă, procesele-verbale de licitație au probat că pârâta a cumpărat cu bună credință aceste construcții de la o autoritate a Statului Român, construcțiile fiind ridicate anterior anului 1989 de către S.E.T.T.P.P.L. Sovata.

În consecință, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 494 C. civ., care reglementează accesiunea imobiliară.

De asemenea, la cererea instanței, pârâta a depus două contracte de concesiune în temeiul cărora a susținut că folosește legal acest teren.

Cele două contracte depuse în prezenta cauză au fost deja anulate prin Decizia nr. 121 din 19 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul Mureș, rămasă definitivă prin Decizia nr. 59/R din 2 februarie 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Așadar, pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unor construcții aflate pe terenul administrat de reclamantă, însă, în raport cu hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, nu poate invoca un drept în utilizarea terenului, fiind, din acest punct de vedere, un simplu detentor precar.

Întinderea despăgubirilor.

Pentru a identifica exact terenul asupra căruia reclamanta are dreptul de administrare, precum și terenul pe care pârâta îl folosește, instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea topografie, fiind numit, în acest sens, expertul B..

Pe parcursul efectuării expertizei, s-a constatat că, pentru comuna Chiheru de Jos, au fost emise două titluri de proprietate: nr. 34434, pentru o suprafață totală de 10,5482 ha, cu procesul-verbal de punere în posesie nr. x, și nr. 34433, pentru o suprafață de 1,7611 ha, cu procesul-verbal de punere în posesie nr. x

În vederea stabilirii exacte a stării de fapt, instanța de fond a dispus completarea raportului de expertiză, în sensul de a se constata dacă terenurile pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos se suprapun cu terenul pentru care reclamanta invocă un drept de administrare.

În completarea a patra a raportului de expertiză, expertul B. constată că cele două proprietăți, a Statului și a comunei Chiheru de Jos, se suprapun parțial, că terenul folosit de pârâtă este inclus în terenul pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos, suprafața ocupată de pârâtă fiind de 75.587 mp

În fine, expertul a constatat că restul terenului aflat în proprietatea statului și în administrarea reclamantei, care nu este folosit de pârâtă, are o suprafață de 41.083 mp.

În completarea expertizei topografice, instanța de fond a dispus efectuarea unei cercetări la fața locului și a concluzionat că niciuna dintre construcțiile aflate pe terenul în suprafață de 41.083 mp nu este folosită de către pârâtă.

Recapitulând, Curtea a reținut că, prin completarea raportului de expertiză topografică, a fost identificat terenul folosit de către pârâtă, în suprafață de 75.587 mp, că utilizarea acestui teren nu a putut fi justificată în condițiile în care contractele de concesiune invocate de către aceasta au fost anulate încă din 2003 de către instanța de judecată și că, după pronunțarea deciziei nr. 447 din 9 mai 2011 a Tribunalului Mureș, pentru terenul folosit de pârâtă au fost emise titluri de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos.

Față de aceste constatări, instanța de apel a stabilit că, după anularea contractelor de concesiune și până la 9 mai 2011, până la care reclamanta și-a restrâns pretențiile, pârâta a utilizat, fără drept, terenul în suprafață de 75.587 mp aflat în proprietatea statului și în administrarea reclamantei. Suprafața de teren folosită de pârâtă a fost exact determinată în completarea a patra din raportul de expertiză întocmită de B., nicio altă probă administrată, mai exact cercetarea la fața locului, nedovedind că pârâta a folosit și alte suprafețe de teren. Această concluzie este întărită și de faptul că, invocând contractele de concesiune anulate, pârâta folosea terenul pentru care s-au emis titluri de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos.

De asemenea, reclamanta a solicitat despăgubiri și ulterior datei de 9 mai 2011, însă doar pentru terenul, presupus folosit de pârâtă, care excede suprafața cuprinsă în cele două titluri de proprietate. Așa cum s-a arătat deja, probele administrate au dovedit că pârâta a folosit doar terenul pentru care s-au emis cele două titluri de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos.

Pentru determinarea prejudiciului cauzat prin utilizarea terenului de către pârâtă, instanța a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, expertiză realizată de expertul ing. C. Acest expert a determinat modul de calcul al prejudiciului, stabilind valori diferite pentru fiecare an în parte.

În concluzie, Curtea a apreciat că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 10, 11, 40 și următoarele din Legea nr. 46/2008 și, în temeiul art. 285 C. proc. civ., a admis apelul și a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul admiterii, în parte, a acțiunii formulate și precizate de către reclamantă. A dispus obligarea pârâtei la plata despăgubirilor calculate conform raportului de expertiză, pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2008 și 9 mai 2011, pentru suprafața de 75.587 mp

Cheltuieli de judecată.

În cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Cererea a fost reiterată în apel.

Pârâta a precizat, cu ocazia dezbaterilor în apel, că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Potrivit art. 274 și 276 C. proc. civ., partea care cade în pretenții urmează să suporte cheltuielile de judecată avansate de partea adversă, în măsura admiterii pretențiilor.

Cu ocazia judecății de fond, reclamanta a suportat cheltuieli de judecată în cuantum total de 56.205,97 de RON, din care taxă judiciară de timbru de 35.369,65 RON, respectiv onorariu experți de 20.836,35 RON. Nu au fost dovedite cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

În raport cu pretențiile formulate de reclamantă, apreciate de Curte ca fiind întemeiate, au fost acordate 3/4 din aceste cheltuieli, respectiv 42.153 RON, la care pârâta a fost obligată să le plătească către reclamantă.

Reclamanta a achitat, în apel o taxă judiciară de timbru de 14.170,80 RON. Respectând aceeași proporție, pârâta a fost obligată la plata sumei de 10.627,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către partea adversă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Mureș, și pârâta SC A. SRL.

I. Recursul declarat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Mureș

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată, acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale, în cuantum integral.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 3, 5, 6, 8 și următoarele din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a arătat următoarele:

Instanța de apel nu a avut în vedere toate solicitările reclamantei, astfel cum au fost precizate pe parcursul procesului, iar, raportat la aceste cereri și la probele administrate în susținerea acțiunii, a reținut eronat starea de fapt reală, a interpretat, greșit, prevederile legale în materie de revendicare imobiliară și pe cele speciale, ce vizează regimul silvic, dreptul de administrare și integritatea fondului forestier național de stat; hotărârea din apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

În continuare, recurenta a prezentat cererile formulate de aceasta pe parcursul procesului, apărările pârâtei, considerentele instanțelor anterioare în soluționarea cauzei, precum și cele cu care este de acord.

A menționat că, în raport cu cadrul procesual stabilit de aceasta, Curtea a reținut că nu poate analiza valabilitatea titlului emis în favoarea comunei Chiheru de Jos, astfel cum a solicitat reclamanta în apel, și nici nu poate compara cele două titluri, al statului și, respectiv, al comunei Chiheru de Jos, determinat de împrejurarea că recurenta a exclus, în parte, o asemenea verificare, cu ocazia judecății de fond, limitând perioada pentru care a pretins despăgubiri.

Față de aceste aspecte, instanța de apel mai reține că, la data sesizării instanței, reclamanta avea calitatea de administrator al terenului aflat în litigiu, teren înscris în UP II Nirajul Mare, UA 97 N, CF xII Chiheru de Sus, nr. top. x; 1541/1/6; 1538 și 1539/1.

Având în vedere argumentele reținute și petitele cererii de chemare în judecată precizate, instanța de apel a dat o soluție neîntemeiată.

Aceasta, întrucât, din terenul inițial de 11,7 ha, ce face obiectul acțiunii introductive, o parte se suprapune cu terenurile înscrise în titlul de proprietate emis în favoarea comunei Chiheru de Jos, mai exact o suprafață de 7,5587 ha.

Pentru restul terenului de 4,1413 ha, care nu aparține comunei Chiheru de Jos, probele administrate în cauză au dovedit că aparține, în integralitate, Statului Român, contrar considerentelor instanței de fond, care menționează că, pentru această suprafață, nu s-a dovedit că ar fi utilizată sau ocupată de construcțiile pârâtei, așa cum rezultă din procesul-verbal de cercetare la fața locului și că includerea unor terenuri în amenajamente silvice nu echivalează cu un drept de proprietate asupra acestora; în consecință, pârâta are calitatea de proprietară asupra construcțiilor situate pe un teren ce aparține comunei Chiheru de Jos.

Sub acest aspect, instanța de apel nu a reținut un aspect important și nu a consemnat că acest teren de 4,1413 ha aparține proprietății publice și că, asupra lui, recurenta deține un drept de administrare în regim silvic.

În acest sens, sunt dovezile cu extrasele de carte funciară nr. x Chiheru de Jos, în care acest teren este evidențiat în proprietatea Statului Român, cu extrasele din amenajamentele silvice depuse și confirmate de expertiza topografică judiciară efectuată în cauză și de constatarea de la fața locului.

În privința dreptului de proprietate publică dovedit fără niciun dubiu, instanța de apel nu s-a pronunțat.

Ceea ce nu s-a reținut de Curte este și faptul că, pe acest teren de 4,1413 ha, sunt edificate cinci construcții ce aparțin pârâtei și o construcție nouă, neidentificată și nerevendicată.

În acest context, instanța de apel nu a analizat dreptul de administrare al reclamantei și dreptul de proprietate exclusivă al Statului Român și, în consecință, deși a reținut cererea precizată sub aspectul îngrădirii dreptului de administrare, nu a analizat și nici nu a soluționat, prin admitere, cererea precizată de obligare a pârâtei să lase, în deplină proprietate a statului, respectiv, în administrarea Romsilva, terenul forestier în suprafață de 11,7 ha, evidențiat în amenajamentul silvic UP II Nirajul Mare, UA 97 N, înscris în CF xII Chiheru de Sus, nr. top. x; 1541/1/6; 1538 și 1539/1, de obligare a pârâtei la ridicarea construcțiilor edificate pe acest teren și la plata unor daune interese pentru utilizarea terenului pe ultimii 3 ani, în cuantum de 678.490,72 RON/an; în subsidiar, păstrarea construcțiilor și obligarea pârâtei la plata unei chirii pentru ocuparea temporară a terenului, în cuantum de 57.990,66 RON/ha/an.

Or, pentru terenul în suprafață de 4,1413 ha, care nu aparține comunei Chiheru de Jos, dreptul de proprietate al statului și cel de administrare al reclamantei sunt evidente, actuale și continue, astfel încât acțiunea trebuia admisă în parte, pentru acest teren, în sensul celor solicitate de reclamantă.

Cu privire la situația construcțiilor de pe terenul de 4,1413 ha, instanța de apel a omis să rețină că, pe acest teren, sunt edificate 5 construcții, care, prin cumpărare, aparțin pârâtei, plus o construcție despre care aceasta a arătat că nu a fost construită de ea, deși construcția există.

Pentru a acorda reclamantei deplina și netulburata folosință a terenului în cauză, instanța de apel trebuia să aprecieze dacă dispune obligarea pârâtei la demolarea celor cinci construcții proprii sau să o autorizeze pe reclamantă să le demoleze; dacă a reținut ca pârâta este cumpărător de buna-credință, să o oblige la plata chiriei pentru suprafața de teren de 4,1413 ha, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la cea de-a șasea construcție, apăruta ulterior cumpărării construcțiilor de către pârâtă, în condițiile în care s-a reținut că aceasta nu a edificat nici o construcție nouă, reclamanta are dreptul de a o demola și elibera terenul ocupat de imobilul respectiv.

Instanța de control judiciar nu a soluționat aceste petite, menținute de reclamantă, ultima precizare a cererii de chemare în judecată fiind făcută doar în privința cuantumului și a naturii pretențiilor pentru ocuparea terenului.

Considerentele instanței de apel sunt contradictorii, întrucât, atunci când analizează dreptul de proprietate și de concesiune ale pârâtei, reține, din raportul de expertiză, altceva, anume că "în completarea expertizei topografice, instanța de fond a dispus efectuarea unei cercetări la fața locului și a concluzionat că niciuna dintre construcțiile aflate pe terenul în suprafață de 41.083 mp nu sunt folosite de către pârâtă.".

Practic, această reținere nu a stat la baza analizării cererilor reclamantei și, dacă ea era confirmată, recurenta avea dreptul, așa cum a solicitat, să elibereze, prin demolare, terenul în cauză de aceste construcții care-i impietează dreptul de administrare efectivă.

Prin urmare, în raport de natura acțiunii în revendicare și de dreptul pretins de recurentă, instanța de fond a dat o soluție neîntemeiată.

Cererea de revendicare imobiliară formulată de recurentă are, ca scop, asigurarea integrității fondului forestier național și exercitarea liberă a dreptului de administrare în regim silvic, în acord cu dreptul de proprietate publică al statului și cu caracterele speciale ale acestui drept asupra imobilului (suveranitate, inalienabilitate, imprescriptibilitate), precum și cu prevederile C. civ. în materie de proprietate publică.

Cu privire la dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor și dreptul de folosință asupra terenului, instanța de apel a reținut ca pârâta nu a negat utilizarea acestui teren, însă a precizat că toate construcțiile pe care le folosește au fost dobândite legal, prin vânzare la licitație publică. În acest sens, la solicitarea instanței de fond, au fost depuse trei procese-verbale de licitație publică, prin care pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unor construcții ce au aparținut S.E.T.T.P.P.L. Sovata, imobile înscrise în CF x Chiheru de Sus, nr. top. x. A mai constatat Curtea că nicio probă administrată nu dovedește faptul că pârâta este constructor de rea credință, dimpotrivă, procesele-verbale de licitație demonstrează că pârâta a cumpărat, cu bună-credință, aceste construcții de la o autoritate a Statului Român, construcțiile fiind ridicate anterior anului 1989 de către S.E.T.T.P.P.L. Sovata. În consecință, instanța de apel a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 494 C. civ., care reglementează accesiunea imobiliară. De asemenea, la cererea instanței, pârâta a depus două contracte de concesiune în temeiul cărora a susținut că folosește, legal, acest teren. Curtea a constatat că cele două contracte au fost deja anulate prin Decizia nr. 121 din 19 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul Mureș, rămasă definitivă prin Decizia nr. 59/R din 2 februarie 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Față de acest aspect și de probele administrate, instanța de apel a constatat că "pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra unor construcții aflate pe terenul administrat de reclamantă, însă, în raport cu hotărârile judecătorești pronunțate deja în cauză, nu poate invoca un drept în utilizarea terenului, fiind, din acest punct de vedere, un simplu detentor precar".

Toate aceste aspecte reținute de instanța de apel vin să confirme criticile recurentei în legătură cu modul eronat de soluționare a cererii de chemare în judecată.

Referitor la întinderea despăgubirilor, recurenta a prezentat probele administrate în fața instanței de fond, astfel cum au fost reținute și de instanța de apel, respectiv expertiză topografică pentru identificarea terenului în litigiu, cercetare la fața locului și expertiză privind determinarea prejudiciului creat ca urmare a folosirii bunului de către pârâtă, precum și concluziile juridice la care a ajuns Curtea raportat la aceste probe, instanța de control judiciar constatând aplicarea greșită, în speță, a dispozițiilor art. 10, art. 11, art. 40 și următoarele din Legea nr. 46/2008. A menționat că soluția instanței de apel, care i-a acordat despăgubiri aferente perioadei 1 ianuarie 2008 - 9 mai 2011, pentru suprafața de teren de 75.587 mp, este greșită, întrucât recurenta a solicitat daune interese reprezentând chirie pentru ocuparea temporară a construcțiilor.

A reiterat situația construcțiilor existente pe terenul în suprafață de 4,1413 ha, susținând că, în condițiile în care instanța a reținut că nu aparțin și nu sunt folosite de către pârâtă, trebuia să dispună autorizarea reclamantei de a le demola; pe de altă parte, dacă instanța a recunoscut dreptul pârâtei asupra construcțiilor, trebuia să dispună obligarea acestei părți la plata chiriei pentru ocuparea terenului de 4,1413 ha, de la data introducerii acțiunii și, în continuare, pe toată durata existenței construcțiilor, conform dispozițiilor legale cărora le-a dat eficiență. Arată că instanța nu a acordat ceea ce s-a solicitat și a analizat, în mod greșit, situația de fapt și de drept, motiv pentru care recurenta consideră că nu a beneficiat de efectul devolutiv al apelului.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta apreciază că, potrivit criticilor formulate în precedent, are dreptul la admiterea în integralitate a sumelor de bani avansate cu acest titlu, sens în care solicită ca instanța să dispună în consecință.

II. Recursul declarat de pârâta SC A. SRL

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, respingerea apelului formulat de către reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 981 din 6 octombrie 2016, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea recurată este nelegală și nefondată pentru următoarele motive:

Prin Sentința civilă nr. 2174 din 18 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Reghin în Dosarul nr. x/2009, instanța a admis plângerea formulată de comuna Chiheru de Jos și a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acesteia asupra suprafeței de teren de 105.482 mp înscrisă în CF nr. x (CF vechi) Chiheru de Jos.

În aceeași hotărâre s-a reținut că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 și art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 instituie principiul reconstituirii dreptului de proprietate în natură, pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere. Or, în dosarul nr. x/2009, comuna Chiheru de Jos a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în natură, pe vechile amplasamente, cererea fiind admisă în parte, în ceea ce privește suprafața de 105.482 mp (10,5 ha) înscrisă în CF nr. x (CF vechi) Chiheru de Jos. Hotărârea judecătorească a avut la bază o expertiză tehnică judiciară, atât expertul, cât și instanța de judecată, ajungând la concluzia că suprafața de 105.482 mp (10,5 ha) reprezintă un amplasament liber în sensul Legii nr. 1/2000 și al Legii nr. 18/1991.

În aceste condiții, sunt greșite aserțiunile instanței de apel care a reținut că, după anularea contractelor de concesiune și până la data de 9 mai 2011, recurenta pârâtă a utilizat fără drept terenul de 75.857 mp aflat în proprietatea statului și în administrarea R.N.P. Romsilva, apreciind că a avut, pentru acea perioadă, calitatea de detentor precar.

Pentru a dispune cu privire la dreptul reclamantei - titulară a unui drept de administrare, de a obține despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a terenului, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere toate demersurile efectuate de comuna Chiheru de Jos cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Astfel, comunei Chiheru de Jos i s-a anulat Titlul de proprietate nr. x din 29 octombrie 2003, emis pentru suprafața de 8,23 ha, întrucât, în titlul de proprietate se menționa, ca proprietar, Primăria comunei Chiheru de Jos, și nu comuna Chiheru de Jos. Ulterior, prin cererea adresată Comisiei județene cu nr. 1742/2005, comuna Chiheru de Jos a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului înscris în CF x Chiheru de Jos, în suprafață totală de 14,27 ha. Ca urmare a respingerii cererii de reconstituire, comuna Chiheru de Jos a formulat cerere de chemare în judecată la 16 ianuarie 2007, aceasta formând obiectul Dosarului nr. x/2009.

După cum s-a precizat, prin Sentința civilă nr. 2174 din 18 noiembrie 2010 pronunțată în acest dosar, s-a admis, în parte, cererea Comunei Chiheru de Jos și s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 10,5 ha înscrisă în CF-169 Chiheru de Jos.

Drept urmare, chiar dacă contractele de concesiune au fost anulate, R.N.P. Romsilva nu era îndreptățită să primească daune-interese reprezentând lipsa de folosință a terenului pentru perioada 2008 - 2011, deoarece dosarul în cadrul căruia s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos a fost deschis încă din anul 2007. Chiar dacă soluția de reconstituire a devenit definitivă doar în anul 2011, această împrejurare nu este de natură să justifice soluția instanței de apel, ci, dimpotrivă, dovedește netemeinicia pretențiilor reclamantei.

Astfel, instanța a dispus, în mod corect, verificarea existentei dreptului de proprietate asupra terenului, pe care recurenta l-ar fi ocupat în mod nelegal, prin edificarea de construcții, prin compararea titlurilor de proprietate existente.

Prin Titlul de proprietate nr. x/2003 a fost reconstituit, în favoarea Primăriei Chiheru de Jos, dreptul de proprietate asupra terenurilor înscrise în CF nr. xII, nr. top. x, 1541/1/6, 1538 și 1539/1, însă, ulterior, prin Sentința civilă nr. 3602 din 14 iunie 2004 a Judecătoriei Târgu Mureș, rămasă definitivă și irevocabilă, acest titlu de proprietate a fost anulat, cu consecința rămânerii terenului în proprietatea Statului Român și administrarea reclamantei apelante.

Prin Sentința civilă nr. 2174 din 18 noiembrie 2010 a Judecătoriei Reghin s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos pentru suprafața de 105.482 mp teren înscris în CF nr. x Chiheru de Jos, nr. top. x, 1173, 1536, 1538, 1539, 1540, 1541, 1562, 1564, 1565, 1566, hotărâre rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 447 din 9 mai 2011 a Tribunalului Mureș, ulterior, fiind emis, în favoarea comunei Chiheru de Jos, Titlul de proprietate nr. x/2012.

R.N.P. Romsilva a solicitat, în instanță, anularea hotărârii Comisiei județene Mureș prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos, pentru suprafața de 10,5482 ha, și, de asemenea, a solicitat să se constate nulitatea absolută a Titlului de proprietate nr. x/2012, cerere care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 405 din 12 iunie 2014 a Tribunalului Mureș.

De asemenea, în favoarea comunei Chiheru de jos, a fost emis și titlul de proprietate nr. x/22 aprilie 2012, pentru suprafața de 17.611 mp.

Deși există o suprapunere parțială a terenurilor înscrise în titlurile de proprietate emise în favoarea Primăriei Chiheru de Jos, terenul efectiv ocupat de către recurentă, prin clădirile edificate, este inclus în suprafețele de teren aflate în proprietatea exclusivă a Primăriei Chiheru de Jos. Practic, prin hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea comunei Chiheru de Jos, au fost eliminate orice pretenții ale reclamantei asupra terenului folosit de recurentă.

Ambele părți au formulat întâmpinare la recursuri, solicitând, în esență, respingerea căii de atac declarate de partea adversă, ca nefondată.

În raport de temeiul juridic al cererii de recurs formulate de reclamantă, care vizează cazurile de casare prevăzute de noul C. proc. civ., de data inițierii litigiului și de dispozițiile art. 25 alin. (1) din noul C. proc. civ. și art. 3 din Legea de punere în aplicare nr. 76/2012, Înalta Curte a pus în vedere acestei părți să structureze recursul, în sensul de a indica punctual fiecare critică adusă hotărârii atacate și de a o încadra separat în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 din vechiul C. proc. civ.

Recurenta reclamantă a depus o cerere intitulată "note", la 16 aprilie 2018, în cuprinsul căreia a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ., reluând criticile formulate în cererea de recurs inițială, în aceeași manieră globală, cu referire la probele administrate și la considerentele instanțelor anterioare, prezentând practic modalitatea de desfășurare a procesului.

Ca atare, Înalta Curte va avea în vedere recursul declarat de reclamantă în forma inițială, depusă în termenul legal, urmând a proceda la încadrarea criticilor formulate, în limitele în care acestea sunt susceptibile de încadrare, în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din vechiul C. proc. civ.

Instanța de recurs reține, de asemenea, că recurenta avea obligația de a încadra susținerile din prima cerere de recurs, astfel cum acestea au fost formulate prin cererea respectivă, iar nu de a formula noi critici sau argumente, întrucât dispoziția instanței nu se referă la o astfel de posibilitate, care ar echivala cu o repunere în termenul de exercitare a căii de atac, inadmisibilă în absența unei cereri în acest sens, încuviințată în condițiile legii.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 din vechiul C. proc. civ. (referitor la recursul declarat de reclamantă) și art. 304 pct. 9 (referitor la recursul declarat de pârâtă), Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, una dintre criticile părții se referă la împrejurarea că instanța de apel nu a avut în vedere toate solicitările reclamantei, în sensul că nu a analizat și nu a soluționat, în sensul admiterii, cererea precizată de obligare a pârâtei să lase, în deplină proprietate Statului Român, respectiv în administrarea Romsilva, terenul forestier în suprafață de 11,7 ha, de obligare la ridicarea construcțiilor edificate pe acest teren și la plata unor daune interese pentru utilizarea terenului pe ultimii trei ani, în cuantum de 678.490,72 RON/an; în subsidiar, nu s-a pronunțat asupra cererii de păstrare a construcțiilor și de obligare a pârâtei la plata unei chirii pentru ocuparea temporară a terenului, în cuantum de 57.990,66 RON/ha/an. Susține recurenta că instanța de control judiciar nu a soluționat aceste petite, menținute de reclamantă, ultima precizare a cererii de chemare în judecată fiind făcută doar în privința cuantumului și a naturii pretențiilor pentru ocuparea terenului.

Referitor la aceste critici, recurenta invocă atât nepronunțarea asupra unor capete din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, susținere susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cât și neanalizarea acelorași capete de cerere prin prisma motivelor de apel, susținere încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 7 din același cod.

În legătură cu nepronunțarea de către instanța de apel asupra cererilor evidențiate mai sus, se invocă minus petita, cu consecința încălcării principiului disponibilității părților, care impune, printre altele ca instanța învestită cu soluționarea unei cereri să se pronunțe în limitele învestirii, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Instanța de apel, dispunând admiterea apelului declarat de reclamantă, a reluat judecarea cauzei asupra tuturor aspectelor, fiind în ipoteza în care avea obligația de a se pronunța asupra tuturor capetelor din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și modificată în dosarul primei instanțe, sens în care a și procedat.

Astfel, în urma admiterii căii de atac exercitate de reclamantă, Curtea a dispus admiterea, în parte, a acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 242.929 RON pentru anul 2008 și la plata sumei de 282.322,95 RON anual, pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 9 mai 2011. A respins restul pretențiilor și a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a prezentat cererile cu care a fost învestită prima instanță și a analizat, conform celor arătate pe parcursul prezentelor considerente, dreptul de administrare al reclamantei asupra terenului în litigiu, dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor și dreptul de folosință al acestei părți asupra terenului, precum și întinderea despăgubirilor cuvenite apelantei.

Într-adevăr, din cuprinsul considerentelor instanței de apel, nu rezultă că aceasta ar fi analizat și dreptul de proprietate publică al Statului Român asupra terenului în litigiu și nici nu a comparat acest drept cu eventualele drepturi pretinse de pârâtă asupra aceluiași bun, cu consecința nesoluționării cererii de revendicare formulată prin acțiunea introductivă de instanță.

Nu se poate considera, însă, că instanța ar fi omis să soluționeze cererea în revendicare, de vreme ce prin cererea depusă la 31 ianuarie 2011, intitulată "modificare și precizare a acțiunii", reclamanta s-a rezumat să solicite, printre altele, obligarea pârâtei să lase în administrarea, folosința și posesia sa, terenul de 11,7 ha înscris în CF xII Chiheru de Sus, modificarea constând în aceea că nu a mai reiterat cererea în revendicare formulată inițial.

Că partea a înțeles să renunțe implicit, prin cererea de modificare, la acțiunea în revendicare formulată prin cererea introductivă de instanță rezultă din denumirea pe care a dat-o acestei cereri, "de modificare și de precizare a acțiunii", elementele de modificare a cererii inițiale intervenind în ceea ce privește înlăturarea din cuprinsul acțiunii introductive a petitului în revendicare și a completării cu un nou capăt de cerere, referitor la păstrarea construcțiilor de către reclamantă, cu obligarea acestei părți la restituirea valorii materialelor și a prețului muncii ori la plata sporului de valoare al terenului către pârâtă. Atitudinea procesuală a părții rezultă și din modificarea reclamantului inițial, care era Statul Român, reprezentat prin Romsilva, și care putea justifica legitimare procesuală în cadrul acțiunii în revendicare, în reclamanta Romsilva, care, acționează în nume propriu pentru apărarea dreptului de administrare invocat, dar și din argumentele prezentate în cererea depusă la 31 ianuarie 2011, în susținerea demersului procesual ulterior. Astfel, în motivarea cererii de modificare a acțiunii, prin schimbarea calității de reclamant în sensul celor menționate mai sus, Romsilva arată că, potrivit art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, că, în asemenea litigii, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, că a solicitat acestei entități să intervină în procesele promovate de R.N.P. Romsilva privind dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere, neprimind, însă, niciun răspuns din partea statului. A mai precizat că, față de împrejurarea că Ministerul Finanțelor Publice nu a confirmat intenția de a interveni în această cauză, iar celelalte argumente în susținerea calității procesuale active a Romsilva în cadrul acțiunii în revendicare nu au suport juridic, își rezervă dreptul de a formula prezenta cerere de modificare a acțiunii, în care reclamanta acționează în nume propriu pentru apărarea dreptului de administrare și pentru predarea, în posesie și folosință, a terenului forestier. În continuare, reclamanta face referire la dispozițiile legale care susțin dreptul său de administrare asupra bunului în litigiu.

Față de toate aceste aspecte privind schimbarea calității de reclamantă și obiectul cererii de modificare și precizare a acțiunii, înregistrate la 31 ianuarie 2011, este fără dubiu că reclamanta Romsilva a înțeles să înlăture, prin cererea de modificare, petitul inițial, referitor la obligarea pârâtei să lase, în deplină proprietate și posesie, Statului Român, reprezentat de Romsilva, terenul în litigiu.

Ca atare, nepronunțarea instanței de apel asupra unui asemenea capăt de cerere nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității părților reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nefiind îndeplinite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește toate celelalte capete de cerere asupra cărora recurenta invocă nepronunțarea, (obligarea pârâtei să lase terenul în administrarea reclamantei, să ridice construcțiile edificate pe acest teren și să plătească daune interese pe ultimii trei ani; în subsidiar, păstrarea construcțiilor și obligarea pârâtei la plata unei chirii pentru ocuparea temporară a terenului), Curtea s-a pronunțat prin dispozitivul deciziei atacate, în sensul că despăgubirile au fost acordate în limitele admise de această instanță, iar celelalte cereri au fost respinse, terminologia folosită de instanța de apel în sensul că "respinge restul pretențiilor" nevizând doar pretențiile bănești, astfel cum încearcă să susțină recurenta, ci toate solicitările părții, astfel cum au fost enumerate și analizate de Curte în considerentele deciziei recurate.

Împrejurarea că instanța s-a pronunțat în limitele învestirii rezultă atât din soluția pronunțată în dispozitivul deciziei atacate, în modalitatea de redactare menționată mai sus, dar și din analiza Curții asupra tuturor aspectelor determinante în sprijinul acestei soluții, referitoare la dreptul de administrare invocat de reclamantă, la dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor, cu consecința imposibilității reținerii accesiunii imobiliare (aspect relevant pentru solu