ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3729/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1.608 din 13.12.2016 pronunțată de Tribunalul București. secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., fiind obligată pârâta SC B. SA să-i plătească suma de 90.030,20 RON (TVA inclus), remunerație aferentă perioadei 01.08.2010 - 31.07.2013 și suma de 125.036,80 RON penalități calculate până la data de 31.07.2013, penalități de 0,5%/zi de întârziere începând de la 01.08.2013 și până la plata efectivă a remunerațiilor, precum și suma de 4.100 RON, cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1.105A din 29.11.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței și încheierii de ședință din 03.03.2014. A schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pe pârâtă la plata despăgubirilor pentru perioada 01.08.2010 - 31.07.2013, formate din echivalentul remunerațiilor datorate pentru utilizarea autorizată în cuantum de 68.223 RON și penalitățile corespunzătoare calculate până la plata efectivă, menținându-se în rest dispozițiile sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în considerarea următoarelor motive:

Nu a fost indicat textul din C. fisc. în temeiul căruia instanța de apel a apreciat că sumele în litigiu nu sunt supuse TVA și, contrar soluției recurate, dispozițiile art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc. (în vigoare în perioada în litigiu) stabilesc în mod expres că sunt supuse TVA și sumele ce reprezintă echivalentul prestării unui serviciu. Or, în prezenta cauză, instanța a acordat echivalentul remunerațiilor, suma datorată pentru folosirea de către pârâtă a operelor muzicale prin comunicarea publică. În aceste condiții, raportat la textul de lege invocat, singura chestiune de dezlegat era dacă utilizarea operelor muzicale reprezintă sau nu prestarea unui serviciu în sensul C. fisc.

Potrivit art. 129 alin. (3) C. fisc. în vigoare, este considerată prestare de serviciu în sensul TVA și transferul/ cesiunea drepturilor de autor sau a altor servicii similare.

Decizia nr. 48 din data de 19 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de instanța de apel, este străină de natura pricinii, întrucât aceasta privește strict drepturile conexe și dintre acestea numai pe acelea pentru care Legea nr. 8/1996 nu recunoaște un drept privind autorizarea utilizării, ci numai un drept de despăgubire printr-o remunerație echitabilă.

Recurenta-reclamantă este înscrisă în sfera plătitorilor de TVA și toate remunerațiile pe care le colectează cu titlu de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale trebuie să poarte și această taxă, care trebuie să fie colectată și virată la bugetul de stat. În caz contrar, va fi obligată să deducă taxa pe valoare adăugată și să diminueze astfel cu acest procent remunerația datorată cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental de către intimata-pârâtă.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed:

Pentru a înlătura obligația pârâtei intimate de plată a TVA, instanța de apel a reținut că remunerațiile solicitate de către reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectivă, sunt rezultate din utilizarea ilicită a operelor muzicale în scop ambiental, iar prin Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție. Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. , cu modificările și completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g

1

) 1 și art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Instanța de apel a aplicat o decizie prin care s-a rezolvat o chestiune de drept, iar în dispozitivul detaliat al acesteia se face trimitere la textele legale de referință, inclusiv cele din C. fisc. , în parte valorificate și prin cererea de recurs.

Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este dată în interpretarea unor dispoziții legale care reglementează drepturi conexe în cadrul Legii nr. 8/1996, însă unul dintre acestea este similar dreptului de autor ce fac obiectul prezentului dosar (art. 13 lit. f)), iar raționamentul detaliat în interpretarea dispozițiilor legale (art. 129 din C. fisc. fiind invocat prin cererea de recurs) este pe deplin aplicabil în speță, în condițiile în care remunerația echitabilă solicitată este rezultată din utilizarea ilicită a operelor muzicale în scop ambiental, iar operațiunea supusă discuției din punct de vedere fiscal este cea de colectare de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite titularilor pentru comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea operelor acestora.

Fără a intra în detalii de amănunt privind art. 137 alin. (3) lit. b) din C. fisc. , valorificat prin cererea de recurs, Înalta Curte arată numai că nu este subliniată corect operațiunea de catalogat ca fiind o prestare de servicii, interesând în context dacă titularii de drepturi din cauză efectuează o prestare de servicii (în sensul C. fisc. ) în favoarea unui terț (pârâta) care utilizează înregistrările sonore conținând fixarea operelor lor, pentru ca acesta din urmă să datoreze o plată, aspect care rezultă, de altfel, din corelația la care aceasta se referă, în sensul că despăgubirile reprezintă echivalentul prestării unui serviciu - ipoteză neregăsită în speță.

Astfel, prin Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept s-a reținut, în aplicarea mutatis mutandis a considerentelor din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene - Hotărârea pronunțată la data de 18 ianuarie 2017 în Cauza C-37/16, că două sunt argumentele principale pentru a considera că este vorba despre o prestare de servicii, ca operațiune cu titlu oneros (par. 107) - în conformitate cu art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, poate fi socotită drept operațiune impozabilă din perspectiva TVA orice operațiune "care, în sensul art. 128 - 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată", iar potrivit art. 129 alin. (1) din aceeași lege, "Se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, așa cum este definită la art. 128" (alin. (3) al art. 129 enumerând exemplificativ câteva operațiuni care sunt considerate prestări de servicii din punctul de vedere al TVA, printre care la lit. b), ipoteza valorificată în cauză), dispozițiile art. 126 și art. 129 având corespondent în Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, reprezentând echivalentul art. 2 alin. (1) lit. c), art. 24 și art. 25 lit. a) din directivă (parag. 100).

Este necesar să existe un raport juridic direct în sensul art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, bazat pe prestații reciproce între titularii drepturilor din cauză și un terț care face o radiodifuzare sau o comunicare publică, iar remunerația echitabilă cuvenită titularilor să constituie contravaloarea directă a unei prestații anume, întrucât, în caz contrar, este legată de prejudiciul care rezultă pentru acești titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate. Această din urmă concluzie se impune cu atât mai mult pretențiile au fost formulate tocmai în considerarea utilizării neautorizate de către un terț.

Aplicând acest raționament și în cadrul procesual al prezentei cauze, Înalta Curte constată că nu se regăsesc elementele de referință în catalogarea operațiunii de colectare a remunerațiilor solicitate în numele titularilor de către reclamantă, ca organism de gestiune colectivă, ca fiind impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată.

În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 496 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1.105A din data de 29 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2018.

Procesat de ED