ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 437/A din data de 02 octombrie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 68 din 16 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Bihor, în temeiul art. 336 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 1 an închisoare.

În temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 3 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1)- art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit cele două pedepse, în sensul că s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, 1 an închisoare, la care s-a adăugat o treime din cea de-a doua pedeapsă, rezultând în final 1 an și 1 lună închisoare.

În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. raportat la art. 83 C. pen. din 1969, s-a dispus revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 263/30.10.2014 pronunțată de Judecătoria Beiuș în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin neapelare la data de 17.11.2014 și adăugarea acestei pedepse la pedeapsa stabilită anterior, inculpatul urmând să execute o pedeapsă de 2 ani și 1 lună închisoare.

În temeiul art. 60 C. pen., executarea pedepsei se va face în regim privativ de libertate.

În temeiul art. 3 98 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva sentinței penale nr. 68 din 16 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Bihor, a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 437/A din data de 02.10.2018, Curtea de Apel Oradea, a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpatul apelant A., împotriva sentinței penale nr. 68 din 16 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Bihor.

Împotriva acestei decizii, la data de 05 noiembrie 2018, a declarat recurs în casație inculpatul A.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul a susținut că instanțele inferioare nu au aplicat legea penală mai favorabilă, respectiv dispozițiile C. pen. anterior privitoare la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni.

A arătat că, în situația în care i se aplicau inculpatului dispozițiile art. 36 C. pen. anterior, pedeapsa cea mai grea era doar de 1 an închisoare, fără a se proceda și la aplicarea unui spor, acesta fiind unul facultativ.

Totodată, a solicitat aplicarea art. 86

1

C. proc. pen. anterior referitor la suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante, având în vedere că sunt întrunite condițiile legale, respectiv pedeapsa aplicată pentru concursul de infracțiuni este de 3 ani, inculpatul nu a fost condamnat anterior, precum și conduita sa anterioară și ulterioară comiterii faptelor.

La data de 08 ianuarie 2019, după depunerea raportului de către magistratul asistent, inculpatul a depus o completare la cererea de recurs în casație formulată inițial, susținând în esență, că criticile cu privire la soluția instanței de apel se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența unor substanțe psihoactive, a arătat că nu este îndeplinit elementul material al laturii obiective cerute de norma de incriminare; folosirea sintagmei de "substanțe psihoactive" restrânge sfera de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanțe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare. Cannabis-ul nu se află pe lista substabțelor cu efect psihoactiv așa cum sunt ele reținute în cuprinsul Legii nr. 194/2011, fiind înscris în tabelul anexă nr. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului de droguri.

A mai susținut că, examinarea comparativă a normelor juridice din Legea nr. 194/2011 și Legea nr. 143/2000 conduce la concluzia că, potrivit legislației interne, substanțele psihoactive nu fac parte din categoria drogurilor de risc sau de mare risc și că din punct de vedere legislativ, nu se poate pune semnul egalității între noțiunea de drog și aceea de substabță psihoactive.

În raport de aceste susțineri a făcut referire la concluziile raportului de expertiză medico legală nr. 725/III/54 din data de 24.02.2017 finalizat la data de 08.03.2017 și ale examenului clinic efectuat în data de 05.02.2017.

Cu privire la infracțiunea de deținere de droguri pentru consum propriu, a arătat că legiuitorul a incriminat diversele modalități prin care o persoană fizică poate dobândi droguri pentru consum propriu, fără drept, începând cu cultivarea și până la cumpărare sau deținere.

În opinia inculpatului, consumul de droguri nu este incriminat, iar în situația în care legiuitorul ar fi dorit aceasta, ar fi înserat consumul printre modalitățile de săvârșire a infracțiunii prevăzute la art. 2 din Legea nr. 143/2000. Astfel, dovedirea consumului de droguri săvârșit de către o persoană nu conduce, implicit, la reținerea infracțiunii de deținere în vederea consumului, având în vedere că deținerea de droguri este o infracțiune de pericol și nu de rezultat.

Prin încheierea din 11 ianuarie 2019, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 437/A din 02.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția Penală, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație.

Examinând recursul în casație declarat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Conceptul de faptă care nu este prevăzută de legea penală este explicitat prin coroborarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultând că, în concepția legiuitorului, pentru a constitui un caz de casare, trebuie să fie vorba doar despre critici care privesc latura obiectivă a infracțiunii, pe când cele ce țin de latura subiectivă nu pot fi examinate în recurs în casație.

În plus, având în vedere atât prevederile art. 15 alin. (1) C. pen. - "infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o", cât și dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege", Înalta Curte reține că în noul C. pen. și noul C. proc. pen. nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Drept urmare, sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În concordanță cu aceste dispoziții, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obține o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situații de fapt.

Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Prin urmare, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectele invocate de apărare în sensul că faptele reținute în sarcina inculpatului A. și pentru care a fost condamnat, în mod definitiv, de către Curtea de Apel Oradea, nu sunt prevăzute de legea penală, sunt nefondate.

Inculpatul a fost condamnat în mod definitiv prin decizia recurată pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă de 1 an închisoare și prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, la o pedeapsă de 3 luni închisoare, cele două pedepse fiind contopite, în baza art. 38 alin. (1)- art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., rezultând în final pedeapsa de 1 an și 1 lună închisoare.

În fapt, prin cererea de recurs în casație, recurentul solicită o reapreciere a situației de fapt, considerând că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au pronunțat o hotărâre în baza unor considerații teoretice, nu după o analiză judicioasă a probelor din dosar (raportul de expertiză medico legală nr. 725/III/54 din 24.02.2017 în baza căruia inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu este un raport cu considerații teoretice generale care nu poate fi luat în considerare).

Instanța constată că recurentul inculpat a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 336 alin. (2) C. pen. și prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 întrucât, în data de 02.02.2017, inculpatul A. a deținut în vederea consumului un joint cu conținut de cannabis (B.) pe care l-a și consumat împreună cu 2 necunoscuți, iar mai apoi, respectiv în noaptea de 04/05.02.2017 a fost identificat conducând un autoturism marca x cu nr. x pe raza mun. Beiuș, aflându-se sub influența substanțelor psihoactive (B.) sens în care a fost întocmit un raport de expertiză medico-legală care s-a stabilit că:

- substanța activă principală din planta Cannabis este B. - tetrahidrocannabinolul alături și de alți canabinoizi. Cel mai frecvent procedeu de consum este fumatul produsului ca atare, în amestec cu tutun, dar poate fi și ingerată putând fi adăugată în diverse preparate alimentare sub formă de ceai(decoct).

- substanțele cannabinoide naturale și metaboliții lor sunt liposolubile fiind stocate în țesuturile grase ale organismului, pe o perioadă de timp îndelungată de la consum. Pot fi detectați în urină într-un interval de câteva ore de la consum până la câteva zile, săptămâni și chiar luni de la ultimul consum, în funcție de intensitatea, frecvența și durata utilizării.

Concluzionând, medicul legist a arătat că: cannabisul, respectiv B. se află sub incidența Legii nr. 143/2000 și poate avea efecte psihoactive în înțelesul art. 336 alin. (2) C. pen. A mai arătat că nivelul rezidual de B. se menține în organism pentru o lungă perioadă de timp, respectiv în cazul consumatorilor ocazionali variază între 1-3 zile iar la consumatorii cronici, până la 15 zile. După fumatul unei țigări, care conține 16-34 mg B., acest metabolit este detectabil în plasmă între 2 și 7 zile.

Înalta Curte reamintește că instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, cazul de recurs în casație neputând fi invocat pentru a se obține o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situații de fapt.

În acest sens, se reține că susținerile apărătorului ales ale recurentului inculpat conform cărora deși a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., în cauză, nu s-a făcut dovada că ar fi fost sub influența unor substanțe psihoactive, iar acest lucru ar fi fost posibil dacă ar fi fost examinată și proba de sânge care a fost recoltată, care, însă, a fost ignorată în cadrul expertizei efectuate în cauză, reprezintă susțineri care vizează fondul cauzei și care nu pot fi analizate de către instanță în prezentul cadru procesual.

De asemenea, referitor la ce de a doua infracțiune pentru care a fost condamnat inculpatul, respectiv infracțiunea prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, instanța constată că inculpatul, în fața organelor de urmărire penală, a recunoscut faptul că a deținut un joint cu conținut de cannabis împreună cu alte două persoane rămase neidentificate în vederea folosirii pentru consum propriu, acestei declarații, din cursul urmăririi penale, dându-i-se eficiență de către instanțele de fond și apel pentru condamnarea inculpatului, și nu celei prin care a încercat să scape de răspundere penală, susținând că a fost supus unor presiuni psihice, chiar dacă a fost asistat de către un avocat ales.

Astfel, instanța constată că din situația de fapt astfel cum a fost reținută, cu titlu definitiv, de către instanța de apel, rezultă că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, critica conform căreia fapta nu este prevăzută de legea penală fiind nefondată.

În consecință, Înalta Curte constată că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul A. prin decizia recurată întrunesc condițiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile recurentului privesc chestiunile de fapt analizate de instanța de fond, respectiv de apel, chestiuni ce exced cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Referitor la cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat inițial în cererea de recurs în casație, se constată că acesta nu a mai fost susținut de către apărare, atât prin cererea de completare a recursului în casație, cât și prin concluziile apărătorului ales ale recurentului inculpat susținându-se numai cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 437/A din data de 02 octombrie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 437/A din data de 02 octombrie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2019.