ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 66/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 66/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului lași sub nr. 7963/99/2011, petenta R.S.K. a

solicitat instanței să dispună, în contradictoriu cu intimata SC B.V.F.R. SRL

recunoașterea ca producând efecte juridice pe teritoriul S.R. a hotărârii

Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

Republicii Belarus din 15 februarie 2011, dată în dosarul nr. 915/21-10.

Prin sentința

nr. 2873 din 06 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul lași s-a admis cererea

de executare formulată de petenta R.E.K. din Republica Belarus în contradictoriu

cu pârâta SC B.V.F.R. SRL cu sediul în România și, în temeiul dispozițiilor

art. 167 din Legea nr. 105/1992 s-a recunoscut ca producând efecte juridice pe

teritoriul S.R. a hotărârii Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie a Republicii Belarus din 15 februarie 2011, dată

în dosarul nr. 915/21010.

Pentru a se

pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Hotărârea

Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

Republicii Belarus din 15 februarie 2011, dată în dosarul nr. 915/21-10

intimata SC B.V.F.R. SRL a fost obligată la plata către petenta R.S.K. a sumei

de 84.822,41 euro, din care 7.957,42 euro, datorie principală, 36,23 euro,

cheltuieli cu corespondența și 5.228,76 euro, onorariu comisie de arbitraj.

Dat fiind că

intimata are sediul în România, petenta a solicitat recunoașterea efectelor

juridice ale acestei hotărâri pe teritoriul României, potrivit dispozițiilor

art. 167 din Legea nr. 105/1992.

Analizând înscrisurile

aflate la dosar, hotărârea instanței de arbitraj din Belarus, instanța a

reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 167 din Legea nr.

105/1992.

Astfel,

hotărârea a cărei recunoaștere se solicită este definitivă, așa cum rezultă din

dispozitivul acesteia, dar și din clauza compromisorie a părților în care s-a

stipulat expres în contractul nr. 592-22/2009, 05 februarie 2009 că toate

litigiile care pot să derive din acest contract sau în legătură cu acesta vor

fi soluționate, în cazul în care părțile nu ajung la un acord, de către Curtea

Internațională de Arbitraj sau la Camera de Comerț și Industrie a Republicii

Belarus.

Potrivit pct. 9

din contractul nr. 592-22/2009, 05 februarie 2009 Curtea Internațională de

Arbitraj de pe lângă Camera de Industrie și Comerț a Republicii Belarus era

competentă să soluționeze respectivul litigiu.

Drepturile

procesuale ale intimatei au fost respectate. Aceasta a fost legal citată.

Intimata a primit declarația de cerere la data de 08 martie 2010 fiind confirmată

prin chitanța poștală din data de 24 februarie 2010 și răspunsul întreprinderii

unitare republicane de comunicare poștală B. din 22 iunie 2010, nr.

05-20/M-754-2 ca răspuns la adresa Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă

C.I.C.B. despre căutarea corespondenței judiciare, reținând că intimata nu a

oferit răspuns la cererea primita și nu a participat în cadrul procedurii.

Prima instanță

a statuat că, citarea intimatei nu trebuia făcută în limba engleză, limba

contractului, așa cum susține intimata, ci în limba statului unde s-a derulat

procedura judiciară.

Cât privește

viciile contractului în temeiul căruia a fost pronunțată hotărârea arbitrală,

tribunalul a reținut că, potrivit art. 168 și art. 181 din Legea nr. 105/1992,

instanța română nu poate proceda la o examinare în fond a hotărârii arbitrale,

nici la modificarea ei, motivat de faptul că cererea de recunoaștere nu

constituie prilej pentru o cale devolutivă de atac.

Tribunalul a

constatat că nu poate fi primită nici critica intimatei vizând lipsa

supralegalizării înscrisurilor depuse de către petentă, cât timp din examinarea

acestora rezultă că au fost respectate cerințele legale, înscrisurile fiind

certificate, legalizate.

Instanța a

constatat, de asemenea, că există reciprocitate între România și Belarus în

privința recunoașterii și executării hotărârilor arbitrale, ambele state fiind

semnatare ale Convenției multilaterale pentru recunoașterea și executarea

sentințelor arbitrale străine, New York, 10 iunie 1958.

Din probele

dosarului nu rezultă că procesul derulat în fata instanței de arbitraj din

Belarus a fost soluționat sau se află în curs de judecată în fața instanțelor

române, așa cum prevăd dispozițiile art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992.

În condițiile

în care intimata nu a probat nici o altă situație prevăzută de art. 168 din Legea

nr. 105/1992 care fac ca recunoașterea hotărârii străine să fie refuzată,

instanța, în baza dispozițiilor art. 167 C. proc. civ., urmează a admite

cererea petentei.

împotriva

acestei hotărâri a declarat apel SC B.V.F.R. SRL lași prin reprezentantul său

legal, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia

nr. 40/2012 din 12 aprilie 2012, Curtea de Apel lași, secția civilă, a respins

apelul declarat de SC B.V.F.R. SRL lași împotriva sentinței civile nr. 2873 din

06 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul lași și a menținut această sentință.

Curtea a

constatat că citarea apelantei s-a făcut corect în limba statului în care s-a

derulat procedura judiciară, nefiind aplicabile prevederile art. 7 din Legea

nr. 189/2003 invocate de apelantă.

Procedura la

care se referă apelanta, prevăzută de Legea nr. 189/2003, are ca domeniu de

aplicare, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) din aceeași lege, cererile de

asistență judiciară internațională.

În speță, însă,

nu s-a invocat formularea unei astfel de cereri pentru a fi aplicabile

dispozițiile art. 7 din Legea nr. 189/2003.

Curtea a

reținut că pârâta nu a contestat în apel constatarea instanței de fond potrivit

căreia, în temeiul art. 9 din contractul nr. 592 - 22/2009 (încheiat în limba

rusă și în limba engleză), Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera

de Industrie și Comerț a Republicii Belarus era competentă să soluționeze

litigiul și nici împrejurarea că citația a fost primită de societatea apelantă.

Corect a

reținut instanța de fond faptul că, pe calea procedurii recunoașterii hotărârii

străine nu poate proceda la examinarea în fond a acesteia, respectiv la

analizarea viciilor contractului, prevederile art. 169 din Legea nr. 105/1992

reglementând în mod expres imposibilitatea examinării în fond a hotărârii

străine sau a modificării acesteia de către instanța română.

Pentru

considerentele arătate mai sus curtea a respins, ca neîntemeiată, critica

apelantei privind neanalizarea, de către instanța română, a înscrisului folosit

în fața Curții de Arbitraj.

În ce privește

motivul de apel referitor la imposibilitatea dovedirii existenței unui alt

litigiu aflat pe rolul instanțelor judecătorești, ca urmare a respingerii de

probe, curtea a constatat de asemenea că este neîntemeiat având în vedere

împrejurarea că în ședința din 29 noiembrie 2011 instanța a amânat pronunțarea

la data de 06 decembrie 2011 pentru a da posibilitatea intimatei (apelantă în

cauza de față) să identifice dosarul respectiv și să depună dovezi în acest

sens.

Cum astfel de

dovezi nu au făcut nici la instanța de fond și nici în apel (deși apelantei i

s-a încuviințat proba cu înscrisuri în acest sens) curtează respins și ultima

critică a apelantei ca fiind neîntemeiată.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B.V.F.R. SRL lași, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

1 În motivarea

recursului, recurenta arată că instanța de apel, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a motivat respingerea acestuia și pentru faptul că SC

B.V.F.R. SRL nu ar fi contestat constatarea instanței de fond potrivit căreia

Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Industrie și Comerț a

Republicii Belarus era competentă să soluționeze litigiul în temeiul art. 9 din

contractul nr. 592/2009, respectiv clauza compromisorie.

Susține că

această motivare este nelegală, întrucât prin actele procedurale depuse SC B.V.F.R.

SRL a contestat însuși înscrisul depus împreună cu hotărârea arbitrală de către

reclamantă, denumit contract nr. 592/2009, arătându-se că nu poartă nici

semnătura administratorilor statutari și nici ștampila societății, fiind

încălcate în acest sens specimenul de semnătură și ștampila societății pe

actele din dosarul cauzei.

pârâtă arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

art. 168 și art. 171 din Legea nr. 105/1992.

În primul rând

susține încălcarea art. 171 lit. c) în sensul că nu s-a făcut dovada citării

sale legale, motivat de faptul că un simplu document în limba rusă, netradus în

limba română sau engleză nu poate constitui o dovadă a citării legale pentru un

proces arbitrai, încălcându-i-se astfel dreptul la apărare.

Totodată, arată

că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 168 pct. 1 din Legea nr.

105/1992, în sensul că apelanta nu a solicitat pe fond un viciu al

contractului, ci a solicitat să constate un viciu în însăși procedura de

administrare a probelor, prin prezentarea ca probă a unui înscris care nu are

nici măcar ștampila societară și, așa cum a fost dovedit, nici semnătura

administratorilor legali, în aceste condiții clauza compromisorie invocată

nefiind validă și neputând produce efecte juridice.

Susține,

totodată că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 168 pct. 3

din Legea nr. 105/1992 în sensul că nu a ținut cont de înscrisurile depuse

pentru dovada existenței unui litigiu pe rol între părți în fața instanțelor

judecătorești.

Prin

concluziile scrise, recurenta - pârâtă a invocat motive noi de recurs, arătând

că au fost încălcate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Regulamentul

(CE) nr. 44/2001 al Consiliului din'22 decembrie 2000.

În acest sens,

susține recurenta că au fost încălcate prevederile Convenției de la New-York

din anul 1958 precum și cele prevăzute în Legea nr. 105/1992, nerespectându-se

condiția ca hotărârea să nu încalce ordinea publică de drept internațional

privat român.

Examinând

decizia în raport de critici le formulate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Deși, prin

recursul declarat, recurenta pârâtă a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8

C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs,

vizând tot o aplicare greșită a legii, astfel că dezvoltarea acestora permite

încadrarea lor în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate împreună

cu susținerile subsumate acestui motiv de recurs, astfel cum au fost formulate

de recurentă.

Recurenta a

invocat încălcarea dispozițiilor art. 168 și 171 din Legea nr. 105/1992, din

dezvoltarea criticilor formulate rezultând nemulțumirea părții în legătură cu

modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate.

Instanța

internă, în cadrul unei proceduri de executor, nu are rolul unei instanțe de

control, care să extindă analiza la alte condiții ale recunoașterii decât cele

reglementate expres de lege.

Potrivit

dispozițiilor art. 168 din Legea nr. 105/1992: „Recunoașterea hotărârii străine

poate fi refuzată dacă aceasta este rezultatul unei fraude comise în procedura

urmată în străinătate, încalcă ordinea publică de drept internațional de drept

privat român, încalcă dispozițiile art. 151 privitoare la competența exclusivă

a jurisdicției române sau procesul a fost soluționat între aceleași părți

printr-o hotărâre chiar nedefinitivă".

Conform art.

171 lit. c) „cererea de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește potrivit

cerințelor prevăzute de legea procedurală română și va fi însoțită de … copia

dovezii de înmânare a citației și actului de sesizare, comunicate părții care a

fost lipsă în instanța străină sau orice alt act oficial care să ateste că

citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util de către partea

împotriva căreia s-a dat hotărârea”.

Împrejurarea

comunicării citației în timp util și posibilitatea de a se apăra și de a

exercita calea de atac împotriva hotărârii reprezintă aspecte ale situației de

fapt, a cărei stabilire intră în atributul instanțelor de fond, instanța de

recurs având competența de a verifica doar modul în care aceste instanțe au

interpretat și aplicat dispozițiile legale la situația de fapt stabilită în

baza probelor administrate în cauză, cu respectarea garanțiilor procesuale.

În acest context, în mod corect s-a reținut de

către instanța de apel

împrejurarea că pârâta SC B.V.F.R. SRL nu a contestat

faptul că a primit citația și nici competența Curții Internaționale de Arbitraj

de pe lângă Camera de Industrie și Comerț a Republicii Belarus de a soluționa

litigiul.

Astfel,

dispozițiile legale mai sus evocate au fost aplicate corect, constatându-se că

procedura de citare s-a făcut în limba statului unde s-a derulat procedura

judiciară astfel încât nu poate susține, în mod valid, că nu i-au fost

respectate drepturile procesuale și că ar fi fost într-o imposibilitate

insurmontabilă de a afla de existența procesului arbitrai.

În același

sens, s-a reținut că prima instanță nu putea tranșa, în cadrul unei proceduri

de exequator, analizarea sau modificarea pe fond a hotărârii străine, a

validității și viciilor contractului nr. 592/2009 și a clauzei compromisorii

cuprinse în contract, instanța de apel făcând o aplicare corectă a

dispozițiilor art. 169 din Legea nr. 105/1992.

În ceea ce

privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992,

care prevăd că recunoașterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă procesul

a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre chiar nedefinitivă,

instanța de recurs consideră că și acest argument este nevalid, în absența

oricăror dovezi privind existența unui alt litigiu pe rol între părți în fața

instanțelor judecătorești.

Motivele

invocate de către recurentă prin concluziile scrise care vizează încălcarea

dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și a prevederilor Convenției de

la New-York nu vor fi suspuse analizei instanței de recurs, întrucât pe de o

parte au fost invocate tardiv, cu depășirea termenului prevăzut de lege pentru

motivarea recursului și, pe de altă parte au fost invocate „omisso medio”

direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva

sentinței primei instanțe.

Față de cele ce

preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi

respins recursul pârâtei B.V.F.R. SRL IAȘI, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta B.V.F.R. SRL IAȘI împotriva deciziei nr.

40/2012 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.