ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1143/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA și intervenientul forțat E., solicitând obligarea acestora la plata sumei de câte 1.000.000 RON pentru fiecare dintre reclamanți, reprezentând daune morale, respectiv suma de 7.988,98 RON, reprezentând daune materiale pentru reclamantul B. și suma de 202 RON, reprezentând daune materiale pentru reclamantul C., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că, în urma accidentului rutier produs la data de 18 decembrie 2013, a rezultat decesul numitului F. și vătămarea lui C., iar vinovat de producerea accidentului este intervenientul forțat, care a condus autoturismul sub influența băuturilor alcoolice, având totodată o viteză neadaptată condițiilor de drum.

S-a mai arătat că intervenientul forțat a fost condamnat la pedeapsa închisorii, prin Sentința penală nr. 87 din 26 octombrie 2015 a Judecătoriei Baia Mare, iar reclamanții din prezenta cauză au suferit prejudicii de natură patrimonială și morală, ca urmare a faptei ilicite a intervenientului forțat, suferința morală provocată fiind incomensurabilă.

În drept, reclamanții s-au prevalat de dispozițiile art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995, art. 26 din Ordinul CSA nr. 5/2010, art. 1391 C. civ., art. 451 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 196 din 2 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive, invocate prin întâmpinare.

A fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanții A., B., și C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA și intervenientul forțat E.

A fost obligată pârâta SC D. SA să achite reclamantei A. suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale, reclamantului B. - suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale și suma de 6.970,8 RON, reprezentând daune materiale, iar reclamantului C. - suma de 60.000 RON, reprezentând daune morale și suma de 200 RON reprezentând daune materiale.

Prin Decizia nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, s-a admis în parte apelul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Sentinței civile nr. 196 din 2 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, pe care a schimbat-o, după cum urmează:

"Admite excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A. și B., și, în consecință, respinge în întregime acțiunea formulată de reclamanții A., B., ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

Admite excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului C. în ceea ce privește cererea având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale după defunctul F. și, în consecință, respinge, în aceste limite, acțiunea reclamantului C., ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Obligă pârâta SC D. SA să achite reclamantului C. suma de 20.000 RON, reprezentând daune morale și suma de 200 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a admiterii în parte a acțiunii formulată de reclamantul C. în nume propriu.

Menține dispozițiile din sentința apelată referitoare la: respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei; admiterea în parte a acțiunii formulată de reclamantul C. în nume propriu, conform dispoziției anterioare.

Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții A., B. și C. în contra Sentinței civile nr. 196 din 2 martie 2017 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar civil nr. x/2016.

Obligă pe intimații reclamanți A., B., și C. să plătească apelantei suma de 3.500 RON, cheltuieli de judecată în apel."

Împotriva Deciziei civile nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții C., B. și A., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea cererii de recurs, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea judecării pe fond a cauzei, urmare a reținerii de către instanța de control a greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesual active a reclamanților, cu consecința acordării de daune materiale și morale acestora, pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului lui F. și majorării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului C. pentru propriile vătămări.

În motivarea și dezvoltarea motivelor de recurs se susțin următoarele:

Un prim aspect invocat de recurenții-reclamanți vizează nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma încălcării dispozițiilor dreptului material incident - art. 1391 alin. (2) C. civ.

Astfel, primul motiv de recurs vizează dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și anume faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., potrivit cărora: "Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Astfel, arată recurenții-reclamanți, instanța de apel nu a ținut cont de prejudiciul concret suferit de aceștia, nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., raportându-se la starea de fapt. Chiar dacă defunctul F. era adoptat, acesta, în fapt, locuia cu reclamanții, iar temeiul acordării despăgubirilor nu îl reprezintă raporturile izvorâte din succesiune/moștenire și regulile aplicabile în materia devoluțiunii legale, ci cele izvorâte din fapta ilicită săvârșită de șoferul vinovat de producerea evenimentului rutier, care a cauzat prejudicii reclamanților, independent de vocația la succesiunea victimei decedate.

În opinia recurenților, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâta-apelantă, este vădit nefondată, în lumina dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., dispoziții legale pe care le-au invocat ca temei al dreptului de a solicita repararea prejudiciului creat.

Lecturând art. 1391 alin. (2) C. civ., arată recurenții, se poate deduce fără niciun dubiu faptul că instanța avea un temei legal pentru a acorda despăgubiri oricărei persoane care dovedește un prejudiciu ca urmare a decesului victimei. Mai mult, nu este reglementată nicio excepție de la acest articol, motiv pentru care acesta are o aplicabilitate generală, fiind aplicabil și în situația de față, recurenții dovedind prejudiciul suferit.

În plus, instanța de apel a ignorat împrejurarea că recurenții nu sunt "orice persoană", în sensul art. 1391 alin. (2) C. civ., ci sunt părinții și fratele natural al defunctului, care l-au crescut și alături de care a trăit până la deces.

Solicitarea reclamanților de a fi despăgubiți pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului lui F. nu are la origini un drept succesoral, ci suferințele acestora pentru pierderea copilului și al fratelui, temei al pretenției de despăgubire fiind trauma suferită și nu calitatea de ascendenți, cu vocație succesorală, ai defunctului.

Instanța de apel, atunci când a apreciat că recurenții nu au calitate procesuală activă, și-a fundamentat raționamentul juridic pe simpla împrejurare că defunctul a fost adoptat, fără a avea în vedere situația concretă și dovedită a recurenților, astfel că au fost ignorate cu desăvârșire dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ.

Recurenții-reclamanți mai arată că relațiile între defunct și mama, tatăl și fratele lui de sânge au fost foarte apropiate, adopția, până la urmă pur formală, nealterând în niciun fel aceste legături. Tocmai pentru aceste motive, arată recurenții, au dovedit pe deplin că prejudiciul reclamanților este unul imens.

Totodată, arată recurenții-reclamanți, instanța de apel a apreciat că aceștia nu au calitate procesuală activă, în condițiile în care au promovat acțiunea în calitate de părinți și frate, toate suferințele materiale și morale fiind raportate la această calitate, în condițiile în care defunctul a fost înfiat cu efecte depline, legăturile de rudenie între ei și defunct fiind întrerupte în totalitate urmare a adopției cu efecte depline.

Este evident, arată recurenții, că singura calitate în care puteau solicita, în concret, să le fie acordate daune pentru prejudiciul suferit era cea de mamă, tată și frate biologici ai defunctului, orice altă calitate fiind de neimaginat.

Cu toate acestea, instanța nu era ținută de această calitate în a soluționa pe fond cauza, cât timp normele de drept material nu condiționează, în mod exclusiv, acordarea de despăgubiri raportat la filiația reclamanților cu defunctul, sfera persoanelor îndreptățite fiind mult mai largă.

În concluzie, recurenții-reclamanți susțin că decizia recurată este nelegală deoarece nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ. într-o situație în care aplicabilitatea și relevanța acestui text de lege este mai mult decât evidentă.

Un alt doilea motiv de recurs invocat de recurenții-reclamanți vizează nelegalitatea deciziei recurate pentru nemotivarea hotărârii și pentru că aceasta cuprinde motive străine de natura cauzei, critică ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenții precizează că se referă atât la soluția dată cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a recurenților, dar și la cuantificarea prejudiciului în cazul recurentului C.

Astfel, arată recurenții, motivarea instanței de apel, în sensul că reclamanții nu au calitate procesuală activă, se referă la faptul că aceștia au promovat acțiunea în calitate de părinți și frate, toate suferințele materiale și morale fiind raportate la această calitate, în condițiile în care defunctul a fost înfiat cu efecte depline, legăturile de rudenie între ei și defunct fiind întrerupte în totalitate urmare a adopției cu efecte depline.

Recurenții consideră că această motivare este una extrem de superficială, în condițiile dovedirii în concret a relațiilor și legăturilor reale care existau între defunct și recurenți.

Mai mult, în decizia recurată nu se face nicio referire la motivul pentru care instanța de apel nu a apreciat că reclamanții pot fi încadrați în categoria "orice alte persoane" la care face referire art. 1391 alin. (2) C. civ.

Totodată, arată recurenții-reclamanți, decizia instanței de apel este nemotivată și sub aspectul soluției de a micșora cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului C., pentru propria vătămare, de la 50.000 RON la 20.000 RON, în condițiile în care acesta a avut un număr de 65 - 70 de zile de îngrijiri medicale.

Suma de 20.000 RON, acordată cu titlu de daune morale, echivalează cu lipsa despăgubirii, având în vedere leziunile reclamantului și traumele psihice și fizice pe care acesta le-a suferit.

Critica pe care o aduc hotărârii instanței de apel, arată recurenții, are în vedere faptul că aceasta, fără o argumentație clară, raportată la normele legale în materie, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la decesul fiului și fratelui lor și a redus substanțial cuantumul daunelor morale pentru recurentul C.

Recurenții consideră că instanța de control judiciar era datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator. Or, instanța de apel nici nu a avut în vedere probele din dosar, le-a ignorat și, mai mult, nici nu a făcut referire în motivare la acestea și la motivele pentru care le-a îndepărtat.

În decizia instanței de apel, mai arată recurenții, nu se regăsesc sub nicio formă considerentele pentru care au fost înlăturate toate apărările acestora cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanților cu privire la majorarea daunelor morale acordate prin sentința instanței de fond.

Instanța de apel face referire la faptul că daunele morale acordate recurentului C. "au caracter simbolic" și "nu sunt de natură să înlăture consecințele negative ale accidentului". Or, în opinia recurenților, această motivare este total străină de natura cauzei și contrazice tocmai scopul asigurării de răspundere civilă auto care este acela de a proteja persoanele prejudiciate în accidente rutiere.

Recurenții consideră că, prin decizia pronunțată, curtea de apel a încălcat principiile statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Principalul criteriu de care instanța trebuia să țină cont în stabilirea calității procesuale active a recurenților în privința decesului lui F. și a cuantumului daunelor morale pentru recurentul C. este prejudiciul efectiv suferit de reclamanți, prejudiciu dovedit în prezenta speță.

Instanța de apel nu enumeră criteriile pe care le-a avut în vedere în adoptarea soluției dispuse în cauză și, în privința recurentului C., la cuantificarea daunelor morale acordate, nu face vorbire despre criteriile consacrate în doctrină și practică pentru evaluarea prejudiciului moral, în concret, dar nici nu arată pe ce criterii și-a fundamentat soluția.

Al treilea motiv de recurs invocat de recurenții-reclamanți vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, critică ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenții arată că înțeleg să critice hotărârea sub aspectul nelegalității raportat la dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011 care dispune că, în caz de vătămare corporală, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Instanța de apel nu a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale, jurisprudența din România, aceasta trecând peste dispozițiile legale în vigoare.

În absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, care să contureze un sistem de referință la care să se raporteze atât justițiabilii (victime directe și indirecte), cât și instanțele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper, iar dispozițiile legale să nu mai fie eludate.

Recurenții arată că au fost depuse, încă din faza judecării în fond a cauzei, seturi de hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele naționale în spețe similare.

Privită în ansamblu, cuantificarea prejudiciului încercat prin vătămarea sau decesul unei persoane, ca urmare a unui nefericit eveniment rutier ce nu îi poate fi imputabil, în mod cert trebuie să fie unitară, nediscriminatorie și încadrată strict în limitele stabilite de legislație.

Cu toate acestea, jurisprudența constituie unul din criteriile legale prevăzute de legislația în vigoare, și anume art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, articol pe care instanța de apel nu l-a avut sub nici o formă în vedere la acordarea daunelor, ba mai mult, îl ignoră ca și când acesta nu ar avea o forță obligatorie.

Totodată, arată recurenții, deși prin întâmpinarea depusă și prin concluziile formulate în fața instanței, reclamanții au solicitat a se avea în vedere jurisprudența curților de apel din România, instanța a ignorat în totalitate jurisprudența la care părțile reclamante fac referire.

Instanța de apel nu a motivat de ce practica depusă la dosar, precum și practica instanțelor judecătorești din România sunt nerelevante în prezenta cauză; instanța nu face nici o referire la dispozițiile legale mai sus invocate, eludând pur și simplu textul de lege.

Intimata-pârâtă a SC D. SA depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate inadmisibilitatea căii de atac, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus, prin rezoluția din data de 18 ianuarie 2018, întocmirea raportului prevăzut de dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul a fost întocmit la data de 4 mai 2018, iar completul de filtru, constatând că acesta întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 8 mai 2018, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Conform dovezilor aflate la filele x, raportul a fost comunicat părților.

Recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 martie 2019, completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă SC D. SA. A admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții C., B. și A. împotriva Deciziei nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților, pentru judecarea căii de atac.

Examinând cererea de recurs, în limitele criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurenții-reclamanți susțin că înțeleg să critice atât soluția dată cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, cât și pe cea referitoare la cuantificarea prejudiciului în cazul recurentului C.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel s-a aplecat asupra situației particulare a speței, pe care a analizat-o în raport de susținerile părților și de probele administrate în cauză, astfel încât soluția pronunțată a fost rezultatul unui raționament juridic propriu.

Or, în cauză, se constată că această garanție procesuală a fost respectată, instanța de apel arătând motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția și, reanalizând întregul material probatoriu administrat, a dat o apreciere diferită acestuia, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților A. și B. și, în consecință, a respins în întregime acțiunea formulată de aceștia, precum și în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului C.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar în raport de cele reținute sub acest aspect de către instanța de apel, susținerile recurenților-reclamanți, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată și argumentată suficient în ceea ce privește soluția asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților și cea referitoare la cuantificarea prejudiciului în cazul recurentului C., sunt nefondate.

Nu poate fi primită nici critica încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează nelegalitatea deciziei instanței de apel sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, care dispune că, în caz de vătămare corporală, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Astfel, recurenții critică faptul că instanța de apel nu a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale acordate reclamantului C., în nume propriu, jurisprudența națională, aceasta trecând peste dispozițiile legale în vigoare.

Cum în faza procesuală a recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va fi analizată doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri.

Din acest punct de vedere, critica este nefondată.

Este adevărat că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, invocat prin motivele de recurs, stipulând că despăgubirile pentru daunele morale în cazul vătămării corporale a unei persoane se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

La nivel legislativ nu există criterii obiective de cuantificare a despăgubirilor bănești ce pot fi acordate pentru repararea prejudiciilor morale, iar jurisprudența, în ceea ce privește prejudiciului nepatrimonial rezultat din aceeași categorie de fapte ilicite - accidente cauzate de autovehicul - cunoaște variații foarte mari și este lipsită de delimitări precise ale cuantumului despăgubirilor.

Instanța de judecată este suverană în a-și forma propria convingere asupra aspectelor deduse judecății, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama de principiile și criteriile statuate de practica judiciară în materie.

În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, jurisprudența națională a fost însă constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor pretins a fi lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială.

Aceste criterii, în cuantificarea prejudiciului moral, sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Tot astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui accident, precum și la consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

În același sens, despăgubirile acordate trebuie să respecte criteriul unui raport de proporționalitate cu dauna suferită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmând în jurisprudența sa că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite, cu intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

În speță, instanța de apel, apreciind asupra cuantumului despăgubirilor pentru daune morale acordate de către tribunal reclamantului C. în nume propriu, a considerat că acesta este nelegal, raportat la situația de fapt concretă și la persoana părții vătămate, criterii și principii pe care le-a evocat în cuprinsul motivării deciziei recurate.

Astfel, curtea de apel a reținut că, la stabilirea despăgubirilor, trebuie avut în vedere faptul că, din probațiunea administrată în cauză, a rezultat că reclamantul C. și autorul accidentului au consumat băuturi alcoolice, că reclamantul a cunoscut faptul că autorul accidentului se afla sub influența băuturilor alcoolice. Cu toate acestea, reclamantul C. s-a urcat în autovehicul în calitate de pasager, asumându-și o parte din riscul producerii accidentului. Suferința ce i-a fost cauzată reclamantului și care a necesitate pentru vindecare 65 - 70 de zile de îngrijiri medicale nu poate fi contestată, a reținut instanța de apel.

Prin urmare, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată că nu se poate reține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, neexaminând criteriul jurisprudențial și neanalizând în suficientă măsură jurisprudența națională și pe cea indicată de către părți, în condițiile în care curtea de apel a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului C. prin raportare la criteriile statuate de jurisprudența în materie.

Sub acest aspect nu prezintă nicio relevanță împrejurarea că instanța de apel nu a făcut trimitere la hotărârile indicate de către reclamanți, în condițiile în care aceasta a procedat la o analiză de ansamblu a situației concrete din speța dedusă judecății, iar dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 nu exclud o astfel de analiză, ci doar impun instanțelor obligația de a se raporta la criteriile de apreciere ce rezultă din jurisprudența națională.

Prin urmare, nu se poate imputa instanței de apel pronunțarea hotărârii atacate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, față de faptul că nu a avut în vedere, la cuantificarea daunelor morale, practica depusă la dosar de către reclamanți.

Astfel, în raport de cele anterior expuse, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat sau a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, atunci când a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului C. în nume propriu, suma de 20.000 RON fiind stabilită în mod corect prin raportare la circumstanțele concrete ale speței.

În ceea ce privește criticile ce vizează neacordarea daunelor morale și materiale solicitate de recurenții-reclamanți C., B. și A. pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a pierderii fiului și, respectiv, fratelui, cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Art. 1391 alin. (2) C. civ. prevede că:

"Instanța de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților și surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".

Din analiza acestui text rezultă că prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoșeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei, că sfera victimelor prin ricoșeu care au dreptul la reparația pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este foarte largă, fiind alcătuită din ascendenți, descendenți, frați, surori, soțul supraviețuitor, precum și oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existența reală a unui asemenea prejudiciu. Or, în condițiile în care dispozițiile art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ. prevăd posibilitatea acordării despăgubirilor în afara persoanelor enumerate oricărei alte persoane care ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu, Înalta Curte constată că singura condiție impusă de legiuitor în ce privește acordarea despăgubirilor este dovedirea existenței prejudiciului moral. Cum din textul legal enunțat, rezultă că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care "ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu", Înalta Curte apreciază că, în condițiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane" care ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu, este incident principiul de drept exprimat prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul și nici instanța nu trebuie să distingă.

Această regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincții pe care legea nu le prevede, în condițiile în care legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu în sensul neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți C., B. și A., în calitate de părinți și frate biologici ai defunctului F., în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului, respectiv fratelui, pot fi încadrați în sintagma prevăzută de art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ., cu condiția dovedirii existenței unui prejudiciu moral, sens în care se impunea verificarea existenței unei legături strânse și neîndoielnice de afecțiune pe care aceștia o aveau cu victima la momentul decesului acesteia.

Or, în condițiile în care instanța de apel s-a raportat doar la calitatea reclamanților de părinți și frate biologici, reținând însă faptul că defunctul a fost adoptat cu efecte depline, legăturile de rudenie dintre ei și defunct fiind întrerupte în totalitate urmare adopției cu efecte depline, apreciind că nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite la despăgubiri, potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Față de cele expuse și în limitele arătate, cum motivele de recurs invocate se circumscriu dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează să admită recursul formulat de reclamanții C., B. și A. împotriva Deciziei nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, și să caseze, în parte, decizia recurată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecare.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei instanței de apel privind cererea formulată de reclamantul C. în nume propriu, precum și cele referitoare la menținerea dispozițiilor din sentința apelată cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei. În rejudecare, instanța de apel urmează ca, în examinarea apelului declarat de reclamanții A., B. și C., să se raporteze la motivele de apel invocate de aceștia cu privire la cererea de acordare a daunelor morale și materiale solicitate, ca urmare a prejudiciului produs prin decesul numitului F.

De asemenea, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, în rejudecare, instanța urmează a examina toate criticile și aspectele învederate în motivele de apel.

În rejudecare, instanța de apel urmează a avea în vedere și statuările din prezenta decizie de casare, în sensul că recurenții-reclamanți C., B. și A., în calitatea lor de părinți și frate biologici ai defunctului adoptat cu efecte depline, pot fi încadrați în sintagma prevăzută de art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ., în ceea ce privește cererea acestora de acordare a daunelor morale, cu condiția dovedirii existenței unui prejudiciu moral ca urmare a decesului fiului și fratelui lor, sens în care urmează a fi administrate probe în vederea verificării existenței unei legături strânse și neîndoielnice de afecțiune pe care aceștia o aveau cu victima la momentul decesului acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții C., B. și A. împotriva Deciziei nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza Curții de Apel Cluj, spre rejudecarea apelurilor.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei instanței de apel privind cererea formulată de reclamantul C. în nume propriu, precum și pe cele referitoare la menținerea dispozițiilor din sentința apelată cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 iunie 2019.

Procesat de GGC - CL