ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2019

Deliberând asupra cauzei de față, și ținând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., obligarea în solidar a acestora din urmă la plata sumei de 5795,38 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu înmormântarea defunctului E. - soțul reclamantei -, decedat la data de 12 februarie 2014 în Spitalul Județean Maramureș.

Prin cererea de intervenție formulată de către intervenienții F., G., H., I., J., K., L., M. și N., s-a solicitat obligarea O., în solidar la plata cu titlul de daune morale a următoarelor sume: 20.0000 euro pentru fiecare dintre intervenienții G., F. și L.; 5000 euro pentru fiecare dintre pârâții H., I., J., K., L., M. și N.; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial și taxele aferente expertizei medico legale.

Prin Sentința civilă nr. 265 din 22 martie 2017, Tribunalul Maramureș a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâți; a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta A.; a admis, în parte, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții F., G. și L., și au fost obligați pârâții D., B. și C., să plătească în solidar reclamantei și intervenienților, următoarele sume:

- 5.795,38 RON ron reclamantei A., cu titlu de despăgubiri materiale;

- 3.000 euro intervenientului F., cu titlu de daune morale;

- 3.000 euro intervenientului G., cu titlu de daune morale;

- 3.000 euro intervenientului L., cu titlu de daune morale;

S-a respins cererea de intervenție formulată de intervenienții H., I., J., K., N. și M.

Au fost obligați pârâții D., B. și C. și la plata către intervenienții F., G. și L. a sumei de 1.472 RON, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B., C. și D.

Prin Decizia civilă nr. 405/A/2017 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis, în parte, apelul declarat de pârâții B. și C., și s-a dispus schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul că:

Au fost respinse acțiunea principală, și cererea de intervenție formulată de intervenienții A., F., G., L., în contradictoriu cu pârâții B. și C.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul D.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

Au fost obligați intimații A., F., G., L. la plata sumei de 200 RON, în favoarea apelanților B. și C., reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul-apelant D.

În drept, cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. și art. 496 (2) C. proc. civ.

În motivarea recursului se susține în esență că:

Sentința civilă nr. 265 din 22 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Maramureș a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. Instanța de apel nu s-a pronunțat în dispozitivul deciziei asupra excepției de necompetență.

De asemenea, nu s-a pronunțat asupra cererii în probațiune prin care s-a solicitat interogatoriul intervenienților, pentru a dovedi neconcordanțele cererii de intervenție formulată nelegal și netemeinicia acesteia.

Precizează recurentul că a invocat în faza apelului necompetența instanței de fond, avându-se în vedere obiectul cauzei (pretenții civile în sumă de 5.795,38 RON formulate de unica reclamantă fiind A.). Întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat motivat asupra acestui aspect, reiterează cererea și invocă excepția de necompetență a Tribunalului Maramureș.

Se mai susține că, pentru a hotărî obligarea pârâtului D. la plata de despăgubiri, instanța de apel a făcut o analiză sumară a motivelor care trebuie să stea la baza acestora, și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 1368 alin. (2) C. civ., de cerința de evaluare a situației patrimoniale a părților pentru a stabili dacă echitatea impune angajarea răspunderii civile delictuale a lui D., iar subsecvent pentru a se stabili cuantumul obligației de indemnizație față de victimă.

Afirmă recurentul că instanța de apel, dacă a considerat că este angajată răspunderea subsidiară a lui D. - persoană lipsită de discernământ - trebuia să aibă în vedere situația patrimonială a părților din momentul pronunțării hotărârii, sau de la momentul producerii prejudiciului. Pârâtul D. nu are avere proprie, este salariat cu jumătate de normă, iar această situație nu a fost avută în vedere.

Totodată, se susține că instanța de apel a ajuns în mod eronat la concluzia că acesta, lipsit de discernământ la data producerii evenimentului, poate răspunde civil și a stabilit obligația lui de a plăti despăgubiri civile și daune morale. Criteriul unic pe care l-a invocat în justificarea acestei măsuri este reprezentat de echitatea care nu lasă ca moștenitorii victimei să rămână nedespăgubiți prin pierderea cauzată de moartea lui E.. Este adevărat că echitatea în justiție trebuie să prevaleze, însă aceasta nu poate fi împinsă pe umerii recurentului "care nu a săvârșit fapta, nu avea discernământ la data producerii evenimentului, doar pentru a satisface prin prisma echității aceste persoane păgubite: moștenitorii victimei".

Consideră recurentul că această optică a instanței a obturat orice cercetare a vinovăției, a legăturii de cauzalitate între fapta întâmplată în acea zi și persoana sa. Chiar dacă sunt elemente în dosar care indică faptul că în acea zi D. a trecut prin acel loc, nu s-a verificat dacă există identitate între persoana acestuia și adevăratul autor al loviturilor cauzatoare de moarte, toată "cercetarea" limitându-se la expertiza medico legală psihiatrică care l-a catalogat pe pârâtul recurent ca fiind lipsit de discernământ. Pe cale de consecință, lipsa discernământului atrage exonerarea acestuia de orice răspundere penală și pecuniară. Analiza realizată de instanța de apel dezvoltă art. 1366 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 1367 C. civ.

În continuare, este criticată motivarea - care se regăsește la pagina 5 alin. (6) - referitoare la prevederile art. 1367 C. civ., și la consecințele reținute de instanță prin raportare la această normă juridică. În acest context, se susține că unica posibilitate de a atrage răspunderea pecuniară a pârâtului recurent era în situația în care s-ar fi dovedit că D. și-ar fi pierdut discernământul datorită propriului comportament. Or, din analiza medicală, din istoricul bolii acestuia și din declarațiile martorilor nu rezultă că acesta și-a provocat singur boala, și nici comportamentul său în ansamblu nu duce la concluzia că lipsa discernământului s-ar datora propriului său comportament. Dacă nu s-a dovedit cu vreo probă că D. și-a provocat prin propriul comportament aceste consecințe care duc la pierderea discernământului, rezultă că nu există bază legală pentru a atrage răspunderea civilă și pecuniară, și ca atare hotărârea este netemeinică și nelegală.

Instanța de apel a menținut motivarea primei instanțe în sensul că lipsa discernământului la data producerii faptei duce la înlăturarea răspunderii penale, și pe cale de consecință și a răspunderii civile delictuale. Rezultă - în opinia recurentului - că baza legală pentru răspunderea civilă delictuală nu s-a dovedit, astfel că recursul apare întemeiat; cercetările făcute în faza de urmărire penală au fost insuficiente și superficiale, raportat la poziția procesuală a suspectului D., care permanent s-a declarat nevinovat și a solicitat să fie supus unui proces echitabil. Întreaga cercetare a fost canalizată spre clasarea cauzei în urma raportului medicului curant și a concluziilor expertizei medicale psihiatrice. Precizează recurentul că vinovăția pârâtului D. a fost stabilită exclusiv în faza de urmărire penală, prin actele întocmite de procuror, iar ordonanța prin care s-a dispus clasarea și s-a respins cererea de continuare a urmăririi penale în baza art. 319 C. proc. pen. au făcut obiectul controlului de legalitate exercitat de judecătorul de cameră preliminară în condițiile art. 341 alin. (5) C. proc. pen., normă care a fost ulterior declarată ulterior neconstituțională.

În motivarea CCR privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 341 alin. (5) C. proc. pen. referitoare la pronunțarea judecătorului asupra plângerii în camera preliminară se arată că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu și să existe o egalitate a armelor între acuzare și apărare. Principiul egalității armelor - unul din elementele conceptului de proces echitabil prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său. Din această perspectivă, prin absența dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat să formuleze cereri și să ridice excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în nici un fel aceste cereri sau excepții cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din C. proc. pen., probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. De aceea în condițiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri și, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-și exprima opiniile și de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar și la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară-se arată în motivarea deciziei semnata de judecătorii CCR.

Consideră recurentul că eronat s-a reținut prin decizia recurată că evaluarea/controlul de legalitate exercitat de judecătorul de cameră preliminară prin Încheierea penală nr. 584 din 16 septembrie 2014 a Tribunalului Maramureș întrunește cerințele respectării unui proces echitabil în sensul art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva accesului la un tribunal. Dorința suspectului D. de a fi supus unui proces echitabil și public, în fața unui judecător - trebuia satisfăcută cu atât mai mult cu cât dovada vinovăției trebuia stabilită cu prioritate, apoi identificat autorul faptei, și apoi să se stabilească a cui vinovăție atrage răspunderea civilă delictuală. Numai dacă s-ar fi derulat un proces penal în care s-ar fi stabilit vinovăția acestuia, s-ar fi putut face aplicarea principiului: existența unei cauze care înlătură răspunderea penală: lipsa discernământului (nefiind făcută dovada faptului că suspectul și-ar fi provocat prin propriul comportament diminuarea sau lipsa discernământului.).

Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 341 alin. (5) din C. proc. pen. referitoare la judecarea plângerii "fără participarea petentului, a procurorului și intimaților" contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât atât plângerea petentului cât și notele scrise ale procurorului și ale intimaților sunt susceptibile de a influența soluția privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acțiunii penale. S-a încălcat dreptul la un proces echitabil în componența sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor prin faptul că judecarea s-a făcut în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților. S-a încălcat dreptul petentului de a fi prezent în fața instanței, la asigurarea contactului nemijlocit între judecător și petent prin apărător ales, făcând că expunerea susținerilor formulate să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.

Încheierea penală nr. 584 din 16 septembrie 2014 dată în camera de consiliu este definitivă.

Se mai susține că, în instrumentarea dosarului a primat boala de care suferă D., și că probele din dosar nu au fost strânse atât în favoarea cât și în defavoarea pârâtului .Nu există probe la dosar care să releve vinovăția pârâtului, în afară de declarația contradictorie a unui martor. În acest context, sunt evocate prevederile art. 28 din C. proc. pen.

În raport de prevederile art. 28 alin. (2) din C. proc. pen., arată recurentul că hotărârea definitivă a instanței penale, indiferent de modul de soluționare a acțiunii penale, nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, ci, în caz de achitare sau încetare a procesului penal, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției. Modul în care se soluționează latura penală a cauzei nu mai influențează soluția ce trebuie dată acțiunii civile, nemaiaplicându-se principiul accesoriul urmează principalul. Prin această reglementare se da practic posibilitatea instanței civile de a se pronunța cu privire la vinovăția persoanei întru-un mod diferit față de soluția dată de către o instanță penală.

Se susține că sunt probe clare că pârâtul D. nu este autorul infracțiunii, situație față de care se solicită instanței civile să constate lipsa autorității de lucru judecat și, prin rejudecare de către instanța competentă material și teritorial, să se admită probele în apărarea pârâtului. Încheierea penală nr. 584 din 16 septembrie 2014 pronunțată în Dosarul x/2014 a Tribunalului Maramureș nu are autoritate de lucru judecat.

În condițiile în care instanța civilă a considerat că este nevoie de 2 expertize medico-legale pentru a exclude orice dubii privind lipsa discernământului pârâtului, se solicită acceptarea probelor evidente privind nevinovăția pârâtului D., respectiv: audierea unor martori,expertizarea probelor video de la Dosarul x/2014 ș.a.

În continuare, recurentul expune derularea evenimentelor din data de 12 februarie 2014, care au debutat cu descoperirea unui bărbat lovit și căzut la pământ (ulterior identificat ca fiind numitul E.), în stare de inconștiență, la intersecția străzii Avram Iancu cu strada x din municipiul Sighetu Marmației, respectiv a sesizării organelor de cercetare penală în legătură cu acest incident și derularea față de recurent a procedurilor penale ulterior sesizării astfel realizate.

În urma cercetărilor efectuate, a apreciat procurorul de caz că din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă vinovăția recurentului cu privire la săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C. proc. pen.). Având în vedere concluziile Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 65 din 5 martie 2014 al Serviciului de medicină legală Maramureș, s-a dispus o soluție de clasare față de suspectul D., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d). C. proc. pen., întrucât există o cauză de neimputabilitate, respectiv iresponsabilitatea autorului infracțiunii.

În procedura plângerii formulate de recurent în condițiile art. 341 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a solicitat schimbarea temeiului de drept a soluției de clasare dispusă în respectiva cauză, în sensul de a se reține cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. C) din C. proc. pen. (nu există probe că persoana a săvârșit infracțiunea).

Se arată că, în argumentarea relativă la greșita alegere a temeiului pentru care a fost dispusă soluția de clasare în cursul urmăririi penale, nu au fost analizate toate probele, și nici nu s-au lămurit toate aspectele și contradicțiile existente în prezenta cauză. În continuare, se reiterează situația de fapt relatată de suspect (recurentul din prezenta cauză civilă) și opinia sa cu privire la modul în care ar trebui analizate probele din dosarul penal.

Judecătorul de cameră preliminară, fără participarea petentului și a procurorului, a respins plângerea formulată recurent împotriva ordonanței procurorului din data de 16 aprilie 2014, dată în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș. Elementele ce țin de procedura penală nu s-au desfășurat într-o manieră contradictorie, nu a existat egalitate de arme între acuzare și apărare. Suspectului nu i s-a oferit posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate

În continuare, recurentul evocă aspecte din cuprinsul menționatei plângeri pe care a formulat-o împotriva ordonanței procurorului.

Concluzionând, recurentul arată că, întrucât în cauză nu s-a dovedit cine este autorul faptei și nici nu s-a dovedit că suspectul D. să-și fi provocat prin propriul comportament lipsa discernământului - soluția instanței de fond, menținută în apel - cu referire la obligarea lui D. la plata pretențiilor civile apare ca netemeinică și nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și înlăturarea răspunderii civile delictuale a recurentului pârât.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 27 februarie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul D. împotriva Deciziei civile nr. 405/A/2017 din data de 16 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a stabilit termen de judecată la data de 10 aprilie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a exigențelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, este necesar a fi amintit faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii atacate pe această cale, în acest sens fiind dispozițiile, lipsite de echivoc, înscrise în art. 488 partea introductivă din C. proc. civ. conform cărora "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)".

Având în vedere menționata trăsătură ce este de esența recursului, nu pot fi evaluate în acest context procedural aspectele de netemeinicie a deciziei instanței, astfel cum sunt expuse în conținutul criticilor pe care recurentul a înțeles să le formuleze prin cererea de recurs, asemenea critici fiind făcute cu depășirea limitelor dreptului la recurs pe care legea procedurală i-l conferă.

O primă critică de nelegalitate - susținută de recurent prin motivele scrise depuse în cadrul termenului legal instituit prin art. 487 raportat la art. 485 din C. proc. civ. - se referă la necompetența materială a Tribunalului Maramureș, care a judecat litigiul pendinte în primă instanță.

Argumentul pe care recurentul fundamentează această critică este că valoarea pretențiilor formulate de reclamantă era de numai 5.795,38, iar în raport de acest cuantum al pretenției deduse judecății prin acțiunea principală, competența de soluționare a litigiului revenea Judecătoriei Sighetu Marmației.

Din analiza actelor dosarului se constată că, la judecata cauzei în primă instanță, recurentul - care avea calitatea de pârât - nu a invocat vreun aspect de nelegalitate relativ la regularitatea sesizării Tribunalului Maramureș ca instanță de fond, deși legea îi conferea nu numai dreptul de a formula obiecțiuni relativ la competența materială a instanței în fața căreia era chemat în judecată, ci și obligația de a respecta un anumit termen în cadrul căruia să sesizeze instanța cu privire la o asemenea neregularitate. Aceste exigențe sunt riguros stabilite prin art. 130 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., în sensul că "(1) Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii. (2) Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.".

În lumina normei procedurale enunțate, numai necompetența generală a instanțelor poate fi invocată în orice stare a pricinii, în timp ce excepția de necompetență materială poate fi invocată (atât de partea pârâtă, cât și de instanță) cel mai târziu la primul termen de judecată alocat în fața instanței cu privire la care se ridică problema de necompetență.

Consecința reglementării în acest mod a condițiilor în care poate fi invocată necompetența instanțelor este că neinvocarea în termenul legal a excepției atrage decăderea părții (și chiar a instanței în fața căreia se află litigiul) din dreptul de a mai invoca o atare neregularitate procedurală.

În consecință, se constată că atâta vreme cât pârâtul recurent nu a invocat excepția de necompetență materială a primei instanțe în cadrul termenului legal impus prin art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., pretinsa neregularitate procedurală derivată din necompetența respectivei instanței nu poate constitui temei al reținerii, în cadrul prezentului recurs, a unui viciu de legalitate a hotărârilor pronunțate în etapele procedurale anterioare.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că recurentul invocă greșita aplicare, de către Tribunalul Maramureș, a prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. - normă care instituie obligația instanței de proceda, la primul termen de judecată, la verificarea din oficiu a competenței sale -, prin susținerea în acest sens invocând practic o greșeală în judecata survenită la instanța de fond.

Din verificarea motivelor de apel ce au fost formulate în cadrul termenului imperativ instituit prin art. 470 raportat la art. 468 și la art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că prin acestea nu a fost invocată o atare greșeală de judecată a primei instanțe, iar absența unor critici astfel formulate în apel conduce la concluzia că cele făcute în recurs relativ la această chestiune au caracter omissio medio

Or, dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. - conform căruia "(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor" - exclud expres dreptul părților de a deduce judecății în recurs aspecte pe care nu le-au invocat în condițiile legii în fața instanței a cărei hotărâre formează obiectul recursului.

În aceste condiții, se constată că instanța de apel nu a fost legal învestită să analizeze, modul în care prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că nu există temei spre a se reține un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva modului de interpretare și aplicare în litigiul pendinte a menționatei norme procedurale.

Afirmația recurentului în sensul că instanța de apel ar fi omis a se pronunța cu privire la aspectele referitoare la necompetența materială a primei instanțe este formulată, pe de o parte, cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale menționate dreptului său de a invoca în apel neregularități ale judecății derulate în primă instanță, și, pe de altă parte, cu neobservarea faptului că a avut o conduită procesuale neconformă respectivelor reglementări în contextul în care a înțeles să invoce excepția de necompetență materială a Tribunalului Maramureș abia la cel de-al doilea termen de judecată din apel (adică după împlinirea termenului imperativ în care era ținut să formuleze motivele de apel). Reiese din actele dosarului că instanța de apel a constatat - conform încheierii de la termenul de judecată din data de 2 noiembrie 2017 - tardivitatea motivului de apel întemeiat pe excepția necompetenței materiale a Tribunalului Maramureș, astfel că nu se poate vorbi de o omisiune de a se pronunța în privința acestei chestiuni.

Or, această concluzie reținută de instanța de apel - în privința căreia recurentul nu a formulat vreo critică - este expresia unei corecte aplicări a prevederilor art. 470 raportat la art. 468 și la art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. - norme care stabilesc obligația părților apelante de a formula motivele de apel înăuntrul unui termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii apelate, și sancțiunea decăderii care operează în situația depășirii respectivului termen procedural.

Prevederile art. 480 alin. (4) din C. proc. civ. - la care recurentul se raportează susținând că instanța de apel ar fi trebuit să constate necompetența instanței de fond - reglementează una dintre soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, însă această reglementare nu poate fi avută în vedere în mod izolat, ci se impune coroborarea ei cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., prin acestea din urmă fiind stabilite limitele devoluțiunii în sensul că instanța de apel poate judeca numai în raport de motivele de apel ce au fost formulate în condițiile legii de părțile care au promovat această cale de atac.

În ce privește susținerea recurentului în sensul că prima instanță nu ar fi pus în discuție, și nu s-ar fi pronunțat asupra cererii privind administrarea probei cu interogatoriul intervenienților, Înalta Curtea constată că și aceasta este una care se referă la judecata în primă instanță, fiind deci formulată omissio medio, situație față de care, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate forma obiect de analiză în recurs viciul astfel atribuit hotărârii din primă instanță.

O altă critică formulată de recurent este aceea că instanța de apel a fi făcut o analiză sumară a motivelor care stau la baza obligării pârâtului-recurent la plata de despăgubiri către reclamantă și intervenienți.

Această susținere nu poate fi privită ca fondată, în condițiile în care ea are ca reper pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de intervenție, iar nu criticile ce au fost formulate prin motivele de apel.

Se cuvine a fi subliniat că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv, iar limitele devoluțiunii sunt imperativ stabilite prin dispozițiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că:

"(1) Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu".

Din interpretarea logică și sistematică a normei procedurale enunțate, ținând seama și de principiul disponibilității care guvernează procesul civil în toate etapele procedurale pe care acesta le parcurge, se desprinde concluzia că instanța de apel - ca instanță de control judiciar - este ținută să analizeze criticile pe care partea apelantă a înțeles să le formuleze la adresa sentinței apelate, fără a putea realiza o evaluare de legalitate sau temeinicie a chestiunilor care au fost judecate de prima instanță, dar nu au fost criticate de apelant (exceptând aspectele care ar putea forma obiect de motiv de apel de ordine publică), și nici nu poate efectua o judecată a fondului cauzei în aceleași coordonate ca și prima instanță.

Cât privește modul în care instanța de apel a făcut aplicarea, în cauză, a prevederilor art. 1368 alin. (2) din C. civ., acesta nu poate fi apreciat ca unul greșit în contextul în care - astfel cum recurentul însuși precizează - norma juridică menționată permite instanțelor să stabilească obligația de despăgubire în sarcina persoanelor lipsite de discernământ, care au cauzat terților un prejudiciu printr-o faptă ilicită.

Din analiza actelor dosarului, se constată că prin motivele de apel nu au fost formulate critici referitoare la cuantumul despăgubirilor inițial stabilite de instanța fondului în sarcina pârâților-apelanți.

Prejudiciile pentru a căror reparare sunt destinate respectivele despăgubiri sunt consecința decesului lui E. (autorul reclamantei și al intervenienților), deces cauzat de vătămări produse acestuia din urmă de către recurentul pârât D. - potrivit situației de fapt ce s-a stabilit în baza evaluării probelor administrate în etapele procesuale de fond și apel. Or, în lipsa oricărei critici relative la întinderea despăgubirilor care au fost acordate reclamantei și intervenienților prin hotărârea primei instanțe, și implicit la întinderea obligației de despăgubire care fusese stabilită în solidar în sarcina pârâților apelanți, exigențele impuse de art. 479 alin. (1) coroborat cu art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. nu permiteau instanței de apel să reformeze hotărârea apelată în privința cuantumului acestor despăgubiri.

Astfel fiind, împrejurarea că instanța de apel a reținut că nu poate fi angajată și răspunderea civilă delictuală (pentru fapta proprie) a pârâților intimați B. și C. relativ la împrejurările în care a survenit același deces, nu putea determina prin ea însăși reformarea sentinței în ce privește cuantumul despăgubirilor. Criticile formulate de apelanți la adresa sentinței atacate, asupra cărora instanța de apel era învestită a se pronunța în condițiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., se refereau în esență la împrejurarea că apelantul D. nu este autorul faptei ilicite de a fi cauzat vătămări numitului E., și împrejurarea că nu constituie o faptă ilicită conduita apelanților B. și C. de a nu fi supravegheat - în calitate de părinți - pe primul pârât care era major la data incidentului în urma căruia a decedat E.

În ce privește susținerea recurentului în sensul că instanța de apel nu ar fi ținut seama de cerința stabilită de art. 1368 alin. (2) din C. civ., respectiv de cerința referitoare la necesitatea evaluării situației patrimoniale a părților, Înalta Curtea constată că este vădit lipsită de temei. În considerentele deciziei recurate se regăsesc expuse argumente care reflectă atât o evaluare a situației patrimoniale a recurentului, cât și rațiunea și finalitatea acestei norme juridice, și anume aceea de a asigura, în condiții de echitate, o reparație a prejudiciilor încercate de victimele unor fapte prejudiciabile săvârșite de persoane lipsite de discernământ.

În mod judicios a reținut instanța de apel că rațiuni de echitate impun angajarea responsabilității pecuniare a recurentului pârât, care este autor al faptei prejudiciabile, dat fiind faptul că nu există vreun temei rezonabil și rațional pentru care persoanele în al căror patrimoniu s-a produs prejudiciul material să suporte, fără a avea cea mai mică culpă, micșorarea patrimoniului lor ca și consecință a respectivei fapte ilicite, iar persoana care a produs prejudiciul să se situeze într-o situație net favorabilă - de neresponsabilitate pentru de prejudiciul cauzat - în considerarea lipsei sale de discernământ de la momentul săvârșirii faptei prejudiciabile.

Modalitatea în care s-a făcut aplicarea, la situația de fapt concret reținută în speță, a prevederilor art. 1368 din C. civ. - prin care este reglementată responsabilitatea civilă a persoanei care a săvârșit fără discernământ o faptă ilicită, pentru prejudiciile cauzate prin respectiva faptă - este în acord și cu regula de interpretare înscrisă în art. 15 din C. civ., care stabilește că "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". Din coroborarea acestor două reglementări, apare ca fiind lipsit de echivoc faptul că, prin edictarea prevederii legale din cuprinsul art. 1368 C. civ., intenția legiuitorului nu a fost de a lăsa în sarcina persoanelor păgubite povara prejudiciului cauzat prin fapta unei persoane lipsite de responsabilitate - astfel cum pretinde recurentul -, ci finalitatea legii este de a asigura celor dintâi o reparație rezonabilă, care să constituie expresia atât a respectării dreptului lor la apărarea drepturilor personale și patrimoniale, precum și a îndeplinirii obligației (corelative) de despăgubire de către persoana responsabilă pentru lezarea respectivelor drepturi, cuantumul acestei despăgubiri trebuind a fi stabilit în mod echitabil.

Concluzionând, Înalta Curtea reține că simpla existență a dispoziției înscrise în art. 1368 alin. (2) din C. civ. - în sensul că indemnizația pe care autorul faptei ilicite o datorează victimei se stabilește într-un cuantum echitabil, și ținând seama de situația patrimonială a părților - nu impunea instanței de apel, în speță, obligația de a reduce sumele ce fuseseră deja acordate de prima instanță cu titlu de despăgubire în favoarea reclamantei și intervenienților, ci era necesar ca apelanții să fi formulat critici referitoare la acest aspect pentru a se realiza o asemenea judecată. Numai în prezența unor asemenea critici se putea vorbi de o legală investire a instanței de control judiciar în privința reevaluării cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei și intervenienților, și se putea asigura un cadru procesual adecvat respectării principiilor privind contradictorialitatea și respectarea dreptului la apărare (acesta din urmă cu privire și la părțile adverse, care ar fi trebuit să cunoască, și să aibă posibilitatea de a formula apărări cu privire la toate aspectele asupra cărora instanța de apel a fost investită să se pronunțe).

Lipsa averii personale și împrejurarea că recurentul este salariat cu jumătate de normă - aspecte evocate prin motivele de recurs ca și argumente pentru exonerarea recurentului de obligația de plată a indemnizației de despăgubire - reprezintă aspecte care țin se situația de fapt, ele tinzând la infirmarea situației stabilite de instanța de apel în sensul că situația de persoană încadrată în muncă a pârâtului recurent permite menținerea obligației de plată a despăgubirilor către intimați. Or, asemenea argumente nu pot forma obiect de analiză în etapa recursului, față de exigențele impuse prin art. 488 din C. proc. civ. care permit exclusiv analiza aspectelor de nelegalitate a judecății realizate în etapa apelului.

Susținerea recurentului în sensul că instanța de apel ar fi reținut echitatea drept criteriu unic al obligației de despăgubire stabilită în sarcina sa, este lipsită de temei; din considerentele deciziei recurate reiese cu evidență că responsabilitatea pecuniară a pârâtului recurent a fost realizată în temeiul unei dispoziții legale, și anume cea din conținutul art. 1368 C. civ., ca o consecință a constatării faptului că acesta este autor al faptei ilicite care a cauzat prejudiciile suferite de reclamantă și de intervenienți.

În cadrul motivelor de recurs se regăsește afirmația potrivit căreia "în considerentele deciziei se menționează că nici instanțele naționale și nici practica CEDO nu operează cu criterii prestabilite de evaluare a vinovăției ci doar criterii de echitate", iar această afirmație constituie o premisă pe care sunt fundamentate critici relative la modul de stabilire a situației de fapt, respectiv a implicării și a vinovăției recurentului D. pentru vătămările care au cauzat decesul numitului E.

Însă, verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curtea constată că nu aparține instanței de apel o apreciere cum este cea pe care recurentul i-a atribuit-o în acest mod. Aspectele referitoare la vinovăția pârâtului apelant D. nu au fost analizate de respectiva instanță prin prisma unor criterii de echitate, ci prin prisma unei evaluări efective a probatoriului administrat (înscrisuri care au fost emise în cadrul procedurii penale) care s-a realizat în coordonatele criticilor din motivele de apel, și prin constatarea incidenței art. 1368 C. civ. și a art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. În urma analizei astfel realizate, instanța a concluzionat asupra situației de fapt, în sensul că pârâtul apelant menționat este autorul faptei ilicite deduse judecății.

În condițiile în care menționata opinie expusă de recurent nu are corespondent în decizia ce formează obiectul controlului judiciar pendinte, urmează a se constata că și criticile dezvoltate prin raportare la respectivul punct de vedere sunt străine de judecata realizată de instanța de apel, astfel că ele nu pot reprezenta motive de recurs apte a constitui suportul evaluării legalității hotărârii atacate cu recursul pendinte.

În mod similar, se constată că nu exprimă o apreciere a instanței de apel cea pe care recurentul o identifică la pagina 5 alin. (6) din decizia recurată - și anume argumentarea relativă la conținutul art. 1367 C. civ. privind situația în care pierderea discernământului se datorează propriului comportament al autorului faptei ilicite -, ci textul la care se face astfel referire reprezintă un pasaj din motivele de apel care au fost expuse în cadrul hotărârii. Astfel, respectivul punct de vedere este unul ce aparține pârâților apelanți, el neconstituind expresia unei judecăți realizată de instanța de apel spre a putea forma obiect al controlului judiciar în coordonatele art. 488 din C. proc. civ. Atâta vreme cât instanța de apel nu a reținut incidența, în speță, a prevederilor art. 1367 C. civ., nu există premisa unei evaluări a hotărârii sale relativ la modul de aplicare și interpretare a acestei norme de drept material.

Având în vedere că art. 1368 C. civ. - temeiul legal concret reținut pentru stabilirea obligației recurentului pârât de a plăti o indemnizație victimelor faptei ilicite a celui dintâi - nu face vreo distincție după cum autorul faptei a avut, sau nu a avut o conduită prin care să își fi provocat starea de tulburare vremelnică a minții, o asemenea distincție nu poate fi făcută de instanță în raport de exigențele principiului general de drept ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Față de această situație, apare ca fiind vădit lipsită de fundament susținerea recurentului, în sensul că o atare obligație de indemnizare ar fi putut să i se impună exclusiv în condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ., și anume: în situația în care și-ar fi provocat el însuși starea de a fi lipsit de discernământ la data faptei ilicite.

O altă apreciere pe care recurentul o atribuie în mod eronat instanței de apel este aceea că respectiva instanță ar fi menținut motivarea primei instanțe în sensul că "lipsa discernământului la data producerii faptei duce indubitabil la înlăturarea răspunderii penale și a răspunderii civile delictuale". Un asemenea considerent nu se regăsește în motivarea soluției pronunțate de instanța de apel, astfel încât nici susținerile critice dezvoltate de recurent prin raportare la opinia făcută de recurent în aceste coordonate nu pot constitui fundamentul evaluării legalității deciziei recurate.

În ce privește cercetările efectuate în cadrul procedurii penale derulate cu privire la împrejurările în care s-au produs vătămările în urma cărora a survenit decesul numitului E., a reținut instanța de apel că în cadrul acestora s-a stabilit calitatea recurentului de autor al faptei ilicite și vinovăția acestuia, precum și că s-a statuat asupra acestor aspecte prin hotărâre judecătorească, respectiv prin încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii contestației reglementate C. proc. pen.

În condițiile în care încheierea astfel pronunțată în cadrul procedurii penale constituie o hotărâre judecătorească, ea se bucură de atributul autorității de lucru judecat - atribut care este specific actelor de jurisdicție.

Această însușire a respectivei hotărâri pronunțate de instanța penală este conferită explicit prin art. 28 din C. proc. pen., normă conform căreia "(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.".

Este evident că acest text de lege nu restrânge sfera hotărârilor judecătorești definitive la acele hotărâri prin care s-au pronunțat soluții de condamnare, iar în condițiile în care prin Încheierea nr. 584/2014 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Maramureș s-a statuat efectiv în sensul că există fapta care se analizează (și) în prezentul litigiu și că aceasta a fost săvârșită de către pârâtul recurent D., statuările astfel făcute legau instanța civilă, așa încât aceasta din urmă nu mai avea posibilitatea de a realiza o nouă judecată privind existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

În ce privește aspectul evocat de recurent în legătură cu vinovăția sa, este necesar a fi subliniat că temeiul obligării sale la plata de despăgubiri l-a constituit reglementarea cuprinsă în art. 1368 din C. civ., iar nu cea referitoare la răspunderea civilă delictuală - din art. 1357 C. civ. - care reclamă necesitatea stabilirii și a vinovăției ca element al răspunderii civile delictuale. Reglementarea specială și derogatorie înscrisă în art. 1368 C. civ. nu impune reținerea unei forme de vinovăție, ci are ca situație premisă existența unei stări de lipsă a discernământului autorului faptei ilicite și prejudiciabile, o atare stare reliefând prin ea însăși lipsa de vinovăție sub forma intenției sau a culpei, pentru că exprimă incapacitatea persoanei respective de a conștientiza, ori de a prevedea consecințele faptei sale.

Prin raportare la temeiul juridic astfel avut în vedere pentru adoptarea soluției criticate, este vădit lipsită de temei susținerea recurentului în sensul că instanța de apel ar fi stabilit vinovăția, acordând eficiență autorității de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la acest aspect, și că prin aceasta ar fi extins eronat efectele pe care art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. le conferă autorității de lucru judecat a hotărârii instanței penale.

Împrejurarea că procedura de judecată în fața instanței penale s-a desfășurat fără participarea recurentului nu este de natură a lipsi hotărârea pronunțată în respectiva procedură de vreunul dintre efectele pe care legea i le conferă (inclusiv cele prevăzute de art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.) pentru că hotărârile judecătorești pot fi lipsite de efectele specifice numai prin reformarea sau retractarea lor în căile de atac exercitate în condițiile legii. Or, acțiunea civilă promovată în fața instanței civile nu constituie o cale de atac în cadrul căreia să poată fi reformată, sau retractată hotărârea instanței penale (și implicit dezlegările făcute prin aceasta), ci - astfel cum s-a reținut în precedent - instanța civilă investită cu o asemenea acțiune este ținută de dezlegările date de instanța penală cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Ca atare, în cadrul procesului ce se desfășoară în fața instanței civile nu este posibil a se evalua legalitatea procedurii în care s-a realizat judecata penală, și nici corectitudinea constatărilor făcute de instanța penală.

Constatarea realizată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 - decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 886 din 5 decembrie 2014 -, în sensul că soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților" este neconstituțională, a survenit ulterior pronunțării hotărârii instanței penale (Încheierea nr. 584 din data de 16 septembrie 2014), iar față de prevederile art. 147 alin. ultim din Constituție, respectiva decizie are putere numai pentru viitor. În consecință, această decizie ulterioară a instanței de contencios constituțional nu poate constitui un fundament în a se constata nerespectarea dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii penale care s-a finalizat cu pronunțarea respectivei hotărâri judecătorești și a se analiza în cadrul prezentului litigiu aspecte deja dezlegate de instanța penală.

Argumentul recurentului în sensul că, în cadrul litigiului pendinte, i s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că instanța civilă a dat eficiență constatărilor făcute în cadrul procedurii penale, nu pot fi privite ca fondate în contextul în care - astfel cum s-a reținut și în precedent - hotărârea penală avută în vedere a fost pronunțată în cadrul unei proceduri judiciare reglementată prin legea de procedură penală, și a rămas definitivă potrivit cadrului legislativ în care a fost pronunțată, iar efectele pe care le produce în fața instanței civile sunt explicit stabilite prin lege. Invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil, și încălcarea dreptului la un recurs efectiv, recurentul pretinde practic realizarea unei noi judecăți a acelorași chestiuni care deja au format obiect de judecată în procedura penală, iar o atare rejudecare nu poate fi făcută în raport de exigențele stabilite prin art. 28 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv de efectele autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea instanței penale și de imperativul - constant subliniat în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului - privind necesitatea respectării stabilității raporturilor juridice. Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanță, așa cum este garantat de articolul 6 alin. (1) al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat prin prisma dispozițiilor Preambulului Convenției care declară preeminența dreptului o parte a moștenirii comune a statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care cere ca nicio parte să nu aibă dreptul să solicite o reexaminare a cauzei sale după ce s-a pronunțat o hotărâre definitivă cu privire la aceeași pricină.

Se cuvine a fi subliniat că principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitiva printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotărârii judecătorești conferă acesteia atributele de exclusivitate, obligativitate și incontestabilitate, semnificația acestor însușiri fiind că: un nou proces între aceleași părți, pentru același obiect și aceeași cauză nu mai este posibil; părțile sunt ținute să se respecte dezlegările făcute prin hotărârea definitivă; hotărârea definitivă nu mai poate fi pusă în discuție de părți sau de procuror decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Ținând seama de aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor prin care recurentul susține că, prin decizia recurată, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv pentru că nu s-a realizat o nouă evaluare referitoare la identificarea recurentului pârât ca autor al faptei ilicite pentru care a fost chemat în judecată.

Argumentele de fapt prin care sunt evocate probele administrate în etapele judecății cauzei în fond și apel, și expunerea privind modul în care consideră recurentul că acestea ar fi trebuit interpretate sunt incompatibile cu o analiză în cadrul recursului, pentru că ele nu privesc aspecte de legalitate a deciziei supuse controlului judiciar. Legea nu stabilește un anumit mod de interpretare a probelor la care face referire recurentul (declarații de martori, expertize medico-legale), ci lasă această interpretare la libera apreciere a instanțelor - conform art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. care prevede că:

"În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare".

Este lipsită de temei și susținerea în sensul că hotărârea pronunțată de instanța penală în ce îl privește pe recurent nu ar avea autoritate de lucru judecat prin raportare la prevederile art. 28 alin. (2) din C. proc. pen., pentru că această din urmă reglementare nu își poate găsi aplicare în cauză în condițiile în care procedura penală ce s-a derulat cu privire la recurent și la fapta prejudiciabilă dedusă judecății nu s-a finalizat printr-o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal, ci s-a finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești - în soluționarea contestației exercitate în conformitate cu prevederile art. 341 din C. proc. civ. - prin care s-a stabilit existența faptei și calitatea recurentului de autor al acestei fapte.

Reglementarea din cuprinsul art. 28 alin. (2) C. proc. civ. constituie o derogare de la regula înscrisă în primul alineat al art. 28 C. proc. pen., astfel că ea poate produce efecte doar în situațiile expres stabilite în ipoteza sa, și anume în situațiile în care au fost pronunțate hotărâri penale de achitare sau de încetare a procesului penal.

Expunerea referitoare la parcursul procedurii penale este, de asemenea, irelevantă în judecata recursului pendinte pentru că respectiva procedură s-a finalizat, în derularea ei fiind emise acte juridice specifice care au format obiect al controlului judecătoresc în condițiile legii. Astfel cum s-a reținut anterior, hotărârea pronunțată în cadrul respectivului control judecătoresc se impune în speță cu autoritate de lucru judecat, în condițiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., așa încât nu este posibil a se verifica și stabili în prezentul litigiu civil erori pe care recurentul pretinde că le-au făcut organele de cercetare penală ori instanța penală.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei instanței de apel, urmând a dispune, în conformitate cu art. 497 din C. proc. civ., respingerea recursului susținut