ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1048/2019

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 22 iulie 2015 sub numărul x/121/2015, reclamanții A., B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Externe și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea acestora la plata de despăgubiri morale și materiale cauzate printr-o acțiune ilicită a pârâtului MAE: către A. suma de 58.686,64 euro beneficiu nerealizat, 80.000 euro daune morale, sume actualizate cu rata inflației și urmând a fi achitată dobânda legală începând cu data de 18.12.2012 până la achitarea integrală a debitului principal; către B. suma de 20.000 euro daune morale, sumă actualizată cu rata inflației și urmând a fi achitată dobânda legală începând cu data de 18.12.2012 până la achitarea integrală a debitului principal.

Prin Sentința nr. 139 din 9 ianuarie 2016 Tribunalul Galați a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București pe rolul secției contencios administrativ și fiscal sub numărul de dosar x/2016.

Prin încheierea de dezînvestire din data de 18.04.2016 s-a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea secțiilor civile din cadrul Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a III-a civile sub numărul de dosar x/2016**.

Prin Sentința nr. 169 din 8 februarie 2017 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul la plata, către A., a următoarelor sume: 58.686,64 euro, prejudiciu material, în RON conform cursului BNR din ziua plății, a dobânzii legale aferentă acestei sume începând cu data de 22.07.2015 și a actualizării debitului principal cu indicele de inflație, acestea urmând a fi calculate până la data plății integrale a debitului principal; 2.000 euro, prejudiciu moral, în RON, conform cursului BNR din ziua plății, a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 8.02.2017 și a actualizării debitului principal cu indicele de inflație, acestea urmând a fi calculate până la data plății integrale a debitului principal; suma de 6.783,52 RON, taxă de timbru - cheltuieli de judecată parțiale; a obligat pârâtul la plata, către B., a sumei de 2.000 euro, prejudiciu moral, în RON, conform cursului BNR din ziua plății, a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 8.02.2017 și a actualizării debitului principal cu indicele de inflație, acestea urmând a fi calculate până la data plății integrale a debitului principal; suma de 552,47 RON, taxă de timbru-cheltuieli de judecată parțiale; a respins cererea Ministerului Afacerilor Externe de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, și s-a luat act că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea de ședință nr. 1501 din 5 octombrie 2017 pronunțată în Dosar nr. x/2017 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis cererea de strămutare formulată de petentul Ministerul Afacerilor Externe în Dosar nr. x/2016** al Curții de Apel București și a strămutat judecata apelului la Curtea de Apel Ploiești.

Prin Decizia nr. 213 din 25 ianuarie 2018 Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței; a admis apelul pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată, formulată de reclamanți în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 8 C. proc. civ. reclamanții A., B., arătând următoarele:

- Hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit în mod aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În motivarea acestei critici se arată că, astfel cum rezultă din Adresa nr. x/01.03.2018 emisă de Curtea de Apel Ploiești - BIRP, Dosarul nr. x/2016** a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploiești la data pe 18.10.2017, a fost înregistrat la secția I civilă, însă nu a fost repartizat aleatoriu în aceeași zi, ci pe data de 20.10.2017, când a fost repartizat completului a cărui compunere a fost schimbată ulterior pe parcursul soluționării dosarului.

După ce dosarul a fost repartizat, compunerea completului a fost schimbată în mod nelegal: la primul termen de judecată din data de 06.12.2017 completul de judecată a fost compus din judecătorii C. - D. (președinte de secție, care a intrat în compunerea completului ca judecător de permanență); la al doilea termen de judecată din data de 22.01.2018, completul de judecată a fost compus din judecătorii C. -E., în condițiile în care președintele de secție D. - care a participat la soluționarea dosarului la primul termen de judecată când au fost încuviințate probele - a solicitat Colegiului de Conducere înlăturarea sa din complet prin modificarea compunerii completului de judecată 6A CIV.

La termenul de judecată din data de 06.12.2017 s-a dispus amânarea judecării cauzei, judecătorii cunoscând faptul că va fi modificată compunerea completului de judecată pentru următorul termen.

Conform art. 19 C. proc. civ., judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condițiile legii.

Totodată, art. 214 C. proc. civ., prevede că membrii completului care judecă trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății. În cazul în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluționarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condițiile legii.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Recurenții susțin că nu există niciun motiv obiectiv pentru care doamna judecător D. să fi fost împiedicată participe la soluționarea dosarului la toate termenele de judecată, după ce a luat măsuri în dosar. Prin înlăturarea sa din complet a fost încălcat principiul continuității, la termenul din data de 06.12.2017 fiind ample discuții cu privire la probatoriu, iar acest principiu al continuității înseamnă nu doar păstrarea acelorași judecători la dezbaterile pe fond și la momentul pronunțării soluției, ci păstrarea acelorași membri ai completului pe tot parcursul procesului, cu atât mai mult după ce au fost discutate și încuviințate probe în dosar, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, dar și a instanțelor din București.

Principiul continuității nu înseamnă că dosarul trebuie soluționat de completul de judecată cu același număr (6A CIV), ci că dosarul trebuie judecat și soluționat de aceiași membri ai completului de judecată, indiferent de numerotarea completului.

De asemenea, recurenții arată că nu s-au respectat nici regulile privind repartizarea aleatorie a dosarului, în sensul că dosarul nu a fost repartizat în aceeași zi cu data înregistrării la instanță (18.10.2017), ci la două zile diferență (pe 20.10.2017), cu încălcarea dispozițiilor art. 84 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

- Prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În acest sens recurenții susțin că, la termenul de judecată din 06.12.2017, instanța de apel a încuviințat apelantului pârât proba cu înscrisuri constând în acte de aproximativ 120 de pagini, cu motivarea că necesitatea administrării acestei probe ar fi rezultat din dezbateri. Aceste înscrisuri, pe care apelantul le deținea încă din 2012 - 2013 și pe care nu le-a invocat prin cererea de apel sau prin întâmpinarea depusă la dosar, au fost încuviințate fără ca instanța să aibă răgazul de a le analiza pentru a aprecia dacă au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât au fost depuse în ședința publică de la acel termen.

Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Cele 120 de pagini depuse în ședință publică nu au fost lecturate sau văzute de complet înainte de a le încuviința, iar reclamanții au susținut că nu au legătură cu soluționarea cauzei și că nu trebuie încuviințate, dar instanța de apel le-a încuviințat cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., făcând o aplicare greșită a legii și pronunțând o hotărâre pe baza acestor probe încuviințate nelegal, doar în scopul de a amâna judecarea cauzei, pentru ca la termenul următor să se pronunțe un alt complet de judecată pe fondul apelurilor.

Astfel, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 174 alin. (3) C. proc. civ., reclamanții opunându-ne încuviințării probelor încuviințate cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, se susține că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului întrucât, deși instanța de apel a încuviințat ca ambii reclamanți să se adreseze personal instanței de apel, președintele completului de judecată a acordat cuvântul doar reclamantei, nu și reclamantului (cel care a fost în Kabul, care a trecut prin momentele dificile atestate de actele de la dosar și care putea relata cel mai bine impactul pe care l-a avut asupra sa fapta ilicită a MAE).

De asemenea, deși s-a amânat pronunțarea pentru a se depune concluzii scrise, la data de 25.01.2018, când reclamanta s-a prezentat personal pentru a depune concluziile scrise în cadrul programului de lucru, grefierul de la registratură/arhivă a arătat că completul de judecată deja se pronunțase, deci fără a aștepta să primească concluziile scrise, pronunțarea având loc chiar cu câteva ore înainte de terminarea programului cu publicul. Deliberarea a avut loc între judecători fără a aștepta concluziile scrise cu încălcarea dreptului la apărare.

O altă încălcare a dreptului la apărare s-a realizat prin faptul că instanța de apel și-a motivat hotărârea cu referire la documentul F., în condițiile în care a respins solicitarea de atașare a acestui document la dosar (deci fără a exista la dosar), așa încât reclamanții au fost în imposibilitate de a formula apărări cu privire la incidența sau nu în cauză a acestui document.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reținându-se incidența în cauză a F., prin redarea trunchiată și interpretarea eronată.

Astfel, se reține, în mod greșit, de către instanța de judecată că, pentru reclamant, Șeful Misiunii era responsabil de controlul disciplinar asupra sa. În realitate, normele citate - art. 5 alin. (4), art. 6 alin. (2) și art. 6 alin. (5) din Decizia 2010/279/PESC a Consiliului din mai 2010 sunt redate trunchiat, forma integrală fiind următoarea: "Șeful misiunii este responsabil pentru controlul disciplinar asupra personalului. Asupra personalului detașat se exercită acțiuni disciplinare de către autoritatea națională sau a Uniunii corespunzătoare".

Așadar, textul incident în speță, respectiv cazul unei acțiuni disciplinare, este tocmai cel omis, respectiv teza a II-a din art. 6 alin. (5).

Totodată, din art. 36 alin. (1) din Normele metodologice privind selecționarea, pregătirea, încadrarea și trimiterea personalului Ministerului de Interne să desfășoare misiuni în străinătate, aprobate sub nr. 47.717/28.09.2001 de către Direcția Management Resurse Umane și Direcția Integrare Europeană și Relații Internaționale în baza art. 5 din Ordinul Ministrului de Interne nr. 35/01.09.2001 (în vigoare la momentul la care a avut loc întoarcerea în țară a reclamantului) coroborate cu dispozițiile art. 55 - 62 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, rezultă că întreruperea participării personalului la operații multinaționale/misiuni de cooperare internațională înainte de expirarea turului de serviciu/termenului stabilit pentru șederea ta post, se aprobă de ministrul de interne la propunerea șefului Direcției Integrare Europeană și Relații Internaționale.

Deci, aceeași situație constând în aplicarea greșită a normei de drept materiale este incidentă și în cazul ignorării dispozițiilor articolului sus citat, întrucât, potrivit acestuia, întreruperea turului de serviciu pentru personalul detașat (așa cum era reclamantul) se dispunea de autoritățile naționale (ministrul de interne), nu de Șeful Misiunii Eupol, astfel cum în mod eronat și nelegal a reținut instanța de apel, justificându-și astfel constatarea lipsei legăturii de cauzalitate dintre necomunicarea de către MAE a adresei MAI privind revenirea asupra retragerii reclamantului și prejudiciul creat reclamanților.

Controlul operațional nu este același lucru cu comanda sub care se află personalul Ministerului de interne român în timpul detașării. Polițiștii români detașați în misiuni de menținere a păcii sunt în continuare sub comanda autorităților naționale, însă operațional vor participa la misiunile concrete în teren, astfel cum se dispune de către Șeful Misiunii, care însă nu are putere de decizie asupra statutului personalului străin detașat, ci doar asupra personalului contractual. La momentul la care a avut loc fapta ilicită a MAE, reclamantul se afla sub autoritatea autorităților naționale.

În legătură cu încheierea sau revocarea de contracte de către Șeful Misiunii Eupol Afganistan instanța nu precizează din studierea căror documente a ajuns la o astfel de concluzie. În timp ce reclamantul a prezentat documentul scris chiar de cel care a revocat selecția, în care acesta își precizează motivele revocării selecției.

Tot în sfera greșitei aplicări a textului de lege se încadrează și concluzia instanței de apel în care se menționează că din Memorandumul întocmit de Șeful Misiunii ar rezulta că suspendarea reclamantului a avut drept consecință repatrierea acestuia, instanța de apel făcând confuzie între două instituții juridice diferite, reglementate de documente diferite și dispoziții legale și regulamentare, respectiv suspendare (reglementată de Oplan, document neatașat la dosar) și repatriere/retragere care se dispunea în condițiile legii române și, deci, nu putea fi dispusă decât de către autoritățile naționale, nu de către Șeful Misiunii Eupol Afganistan.

Instanța de apel a făcut aplicarea greșită a legii, respectiv a redat trunchiat, astfel cum i s-a prezentat în extras de către pârâtul MAE, texte din Oplan - Anexa K referitoare la personalul contractual, deși erau incidente dispozițiile privind personalul detașat, a redat trunchiat și a interpretat eronat dispozițiile art. 5 și 6 din Decizia 2010/279/PESC a Consiliului din mai 2010, respectiv a ignorat textele de lege aplicabile în speță: legea romană - Statutul polițistului și Normele metodologice privind selecționarea, pregătirea, încadrarea și trimiterea personalului Ministerului de Interne să desfășoare misiuni în străinătate, aprobate sub nr. 47.717/28.09.2001 de către Direcția Management Resurse Umane și Direcția Integrare Europeană și Relații internaționale în baza art. 5 din Ordinul Ministrului de Interne nr. 35/01.09.2014.

Procedând în acest mod, prin aplicarea greșită a legii, instanța de apel și-a motivat constatarea lipsei existenței legăturii de cauzalitate dintre necomunicarea de către MAE a adresei MAI privind stoparea procedurii de retragere a reclamantului și prejudiciul creat.

Instanța de apel a apreciat că prejudiciul material creat reclamantului nu ar fi cert, deși reclamanții au depus la dosar acte oficiale ale Uniunii Europene care stabilesc salarizarea personalului contractual aflat în misiuni de menținere a păcii, solicitând salarizarea pe cea mai mică grilă (I) și pentru perioada cea mai mică de funcționare a Misiunii (până la finalul exercițiului bugetar); a reținut că selecția era provizorie și că nu fuseseră trimise documentele, la dosar existând însă comunicări oficiale care atestă primirea documentelor, a apreciat că greșeala comisă de MAE nu a avut nicio consecință, deși apoi se reține că a fost creat un prejudiciu moral incontestabil - reclamantul lipsit de mijloace de protecție și aflat în teatru de război, reclamanta aflată în țară, mamă a copilul minor și lipsită de posibilitatea de a comunica cu reclamantul.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de nulitate a recursului pentru netimbrare, excepția de inadmisibilitate, iar pe fond, a solicitat respingerea căii de atac.

Referitor la motivul de recurs privind repartizarea aleatorie a dosarului și schimbarea compunerii completului de judecată, pârâtul a arătat că reclamanții puteau invoca aceste aspecte în apel doar până la data de 16.12.2017, respectiv 22.01.2018, iar la momentul închiderii cercetării judecătorești în apel erau decăzuți din dreptul de a formula obiecțiuni asupra acestor chestiuni, sens în care ele nu mai pot forma în prezent obiect al motivelor de recurs.

Aceeași sancțiune, susține pârâtul, intervine și pentru critica privind înscrisurile administrate ca probe, în raport de care reclamanții, deși s-au opus la încuviințarea probei, nu au învederat că reprezintă o încălcare a formelor de procedură.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenții-reclamanți au arătat că recursul este admisibil, a fost legal timbrat, au solicitat respingerea excepțiilor invocate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin raportul de admisibilitate întocmit în procedura de filtru, completat după pronunțarea Deciziei nr. 2/14.01.2019 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut că recursul a fost legal timbrat și că recurenții-reclamanți deduc judecății chestiuni legate de modalitatea în care s-a desfășurat judecata în calea de atac a apelului, asupra cărora instanța de recurs este chemată a se pronunța, conform legii, în calea extraordinară de atac, sens în care aspectul procedural al inadmisibilității din această perspectivă nu este incident.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 3.04.2019.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 2 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit în mod aleatoriu pentru soluționarea cauzei, a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii, de la termenul la care s-au încuviințat probatoriile, până la cel în care au avut loc dezbaterile.

De asemenea, susțin că nu s-au respectat nici regulile privind repartizarea aleatorie a dosarului, în sensul că dosarul nu a fost repartizat în aceeași zi cu data înregistrării la instanță, ci la două zile diferență, cu încălcarea dispozițiilor art. 84 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Înalta Curte constată că recurenții critică aspecte ce țin de nelegala compunere a completului de judecată, invocând încălcarea principiului continuității și a principiului repartizării aleatorii.

Or aceste neregularități procedurale, ce au fost cunoscute recurenților încă din faza de judecată a apelului, nu au fost invocate în fața completului de judecată la termenul imediat următor, ci doar prin motivele de recurs.

Compunerea sau constituirea nelegală a completului atrage, potrivit art. 174 și 176 C. proc. civ., sancțiunea nulității absolute și necondiționate a actului procedural, în cauză a hotărârii judecătorești, însă această împrejurare poate fi invocată în orice stare a judecății în baza art. 178 alin. (1) C. proc. civ., doar dacă legea nu prevede altfel.

Or, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) (între care și cel reglementat de pct. 2 al art. 488 C. proc. civ. referitor la nelegala compunere a completului) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Având în vedere că aceste motive nu au fost invocate în cursul judecării apelului, deși reclamanții au fost prezenți la ambele termene de judecată, pentru care la dosar s-au atașat procesele-verbale de stabilire a componenței completului, și puteau solicita verificări cu privire la hotărârile Colegiului de conducere menționate în respectivele procese-verbale, în baza cărora acesta s-a constituit, ele nu pot fi primite spre analiză pe calea recursului, întrucât au fost formulate omisso medio.

În egală măsură, aspectele referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, în măsura în care prezentau suspiciuni, din punctul de vedere al măsurilor dispuse în acest sens, puteau fi invocate de părți la termenul din 6.12.2017, la care, considerându-se legal învestită, instanța de apel a acordat părților cuvântul asupra probelor.

Într-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenții susțin că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât la termenul de judecată din 06.12.2017 a încuviințat apelantului pârât proba cu înscrisuri constând în acte de aproximativ 120 de pagini, cu motivarea că necesitatea administrării acestor probe ar fi rezultat din dezbateri, înscrisuri pe care apelantul nu le-a invocat prin cererea de apel sau prin întâmpinarea depusă la dosar. Precizează că înscrisurile nu au fost lecturate sau văzute de complet înainte de a le încuviința și că, deși reclamanții au susținut că nu au legătură cu soluționarea cauzei și că nu trebuie încuviințate, instanța de apel le-a încuviințat cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., făcând o aplicare greșită a legii și pronunțând o hotărâre pe baza acestor probe încuviințate nelegal.

Totodată, susțin că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantului, întrucât deși instanța de apel a încuviințat ca ambii reclamanți să se adreseze personal instanței de apel, președintele completului de judecată a acordat cuvântul doar reclamantei, nu și reclamantului. De asemenea, deși s-a amânat pronunțarea pentru a se depune concluzii scrise, la data de 25.01.2018, când reclamanta s-a prezentat personal pentru a depune concluziile scrise în cadrul programului de lucru, completul de judecată deja pronunțase soluția.

O altă încălcare a dreptului la apărare s-a realizat prin faptul că instanța de apel și-a motivat hotărârea prin referire la documentul F., în condițiile în care a respins solicitarea de atașare a acestui document la dosar, așa încât reclamanții au fost în imposibilitate de a formula apărări cu privire la incidența sau nu în cauză a acestui document.

Într-un prim aspect se constată că recurenții critică modalitatea de încuviințare a probei cu înscrisuri în sensul că instanța de apel a apreciat, în mod nereal, că necesitatea administrării lor rezultă din dezbateri în condițiile în care acestea nu au fost solicitate conform legii prin actele procedurale și în termenele prevăzute de lege.

Această susținere nu constituie un aspect de nelegalitate cenzurabil în recurs, ci ține de temeinicia încuviințării probelor, fiind la latitudinea instanței să aprecieze în ce măsură utilitatea, pertinența și concludența lor a rezultat din dezbateri. Întrucât reprezintă o situație de fapt ce excedează competențelor de analiză în recurs, critica nu poate fi reținută ca atare.

Nu poate fi reținut ca motiv de nelegalitate al actului procedural nici împrejurarea că probele au fost încuviințate fără ca instanța să cunoască în concret și în amănunt conținutul lor ideatic, întrucât utilitatea administrării lor se raportează la teza probatorie pe care solicitantul o afirmă, iar valorificarea conținutului lor reprezintă un aspect al procesului de judecată propriu-zis.

Se invocă, în baza aceluiași motiv de recurs, încălcarea dreptului la apărare al părților cărora fie că nu li s-a acordat cuvântul în dezbateri, fie nu s-a așteptat depunerea concluziilor scrise, fie că instanța s-a întemeiat pe un înscris existent la dosar dar care nu ar fi fost încuviințat ca probă.

Nu vor fi reținute aceste împrejurări ca reprezentând încălcări ale dreptului la apărare în condițiile în care nu rezultă o vătămare procesuală adusă părților prin conduita instanței. Astfel, la termenul de dezbatere a apelului, reclamanții au solicitat, iar instanța a încuviințat, ca aceștia să pună concluzii personal, rezultând din încheiere faptul că, în baza acestui acord, doar reclamanta a formulat concluzii proprii, nu și reclamantul, fără însă a se dovedi că acesta ar fi fost cenzurat de instanță în demersul său procesual.

În ceea ce privește depunerea concluziilor scrise, se constată că instanța de judecată a amânat pronunțarea în cauză din 22 ianuarie la 25 ianuarie 2018 pentru ca reclamanții să formuleze concluzii scrise, acestea fiind depuse chiar în ziua pronunțării. Deși nedovedită (în lipsa unei vize de primire a concluziilor după pronunțare), chiar și reală fiind, afirmația părții nu conduce la constatarea nelegalității hotărârii pronunțate, având în vedere că, prin conduita lor dilatorie, depunând concluziile scrise chiar în ziua pronunțării, la limita intervalului de timp stabilit de instanță, reclamanții și-au asumat riscul unei astfel de situații, neexistând o obligație din partea instanței de a se pronunța după terminarea serviciului de lucru cu publicul al instituției. În plus, reclamanții nu au putut invoca o vătămare adusă intereselor procesuale, în condițiile în care concluziile scrise nu pot conține alte aspecte decât cele ce au făcut obiectul dezbaterii în ședința publică, reluate într-o manieră sintetică.

A mai fost subsumată acestui motiv de recurs, critica referitoare la împrejurarea că instanța s-a întemeiat pe un înscris existent la dosar fără a fi fost încuviințat ca probă, solicitarea pârâtului de încuviințare a acestei probe fiind respinsă la termenul din data de 22 ianuarie 2018. Acest înscris este documentul intitulat F. (Revised Operation Plan for EU Police Mission in Afghanistan), plan operațional ale cărui anexe referitoare la Codul de conduită (M) și Procedurile disciplinare (X) au fost atașate la dosar odată cu concluziile scrise depuse de pârât.

Critica este nefondată întrucât nu rezultă din considerentele deciziei recurate faptul că instanța și-ar fi întemeiat soluția pe înscrisul respectiv în sens de instrumentum probationis. Este adevărat că a făcut referire la conținutul actului, ca negotiun iuris, invocând dispoziții ale acestuia, ce au fost preluate, însă, din actele emise în baza acestuia de autoritățile competente ale misiunii EU, înscrisuri depuse la dosar anterior dezbaterilor și al căror conținut nu a fost contestat de părți (cum ar fi, de exemplu, referirea la Planul operațional al Misiunii Eupol din Afganistan, prezentat în extras la fila x coroborată cu adresa nr. x/19.01.2018 emisă de MAI Dosar apel nr. x/2016 de Apel Ploiești sau la înscrisuri din dosarul Curții de Apel București.).

Prin urmare nu se poate considera că respectivului înscris, depus de pârât după închiderea dezbaterilor, i s-ar fi acordat o valoare probatorie intrinsecă, încălcând astfel dreptul la apărare al părții adverse, nefiind făcută nicio referire la anexele respective.

În fine, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții invocă încălcarea unor dispoziții de drept substanțial.

În acest sens, indică faptul că dispozițiile art. 6 alin. (5) teza a II-a din Decizia nr. 2010/279/PESC a Consiliului au fost redate trunchiat, ajungându-se la concluzia greșită că, pentru reclamant, Șeful Misiunii era responsabil de controlul disciplinar asupra sa, deși potrivit art. 6 alin. (5), Șeful Misiunii este responsabil doar pentru controlul disciplinar asupra personalului contractual iar asupra personalului detașat se exercită acțiuni disciplinare de către autoritatea națională sau a Uniunii corespunzătoare.

Susțin că aceeași situație, constând în aplicarea greșită a normei de drept material, este incidentă și în cazul ignorării dispozițiilor articolului sus citat, în situația în care întreruperea turului de serviciu pentru personalul detașat (așa cum era reclamantul) se dispunea de autoritățile naționale (ministrul de interne), nu de Șeful Misiunii Eupol, astfel cum în mod eronat și nelegal a reținut instanța de apel, justificându-și astfel constatarea lipsei legăturii de cauzalitate dintre necomunicarea de către MAE a adresei MAI privind revenirea asupra retragerii reclamantului și prejudiciul creat reclamanților. Controlul operațional, susțin recurenții, nu este același lucru cu comanda sub care se află personalul Ministerului de interne român în timpul detașării. La momentul la care a avut loc fapta ilicită a MAE, reclamantul se afla sub autoritatea autorităților naționale.

Este reală distincția pe care recurentul o face între controlul operațional și acțiunea disciplinară care, într-adevăr, se exercită, în cazul reclamantului, ca personal detașat, de către autoritățile române.

Însă suspendarea sa nu reprezintă o consecință directă a faptului că pârâtul nu a comunicat stoparea procedurilor de retragere cu celeritatea pretinsă de reclamant, întrucât nu rezultă ca a fost dispusă ca măsură premergătoare întreruperii turului și retragerii acestuia, ci reprezintă o măsură luată de Șeful Misiunii, în baza atribuțiilor proprii ce îi revin, a cărei legalitate și oportunitate nu poate fi cenzurată în prezenta cauză întrucât excedează competențelor instanței naționale. Astfel cum corect a reținut instanța de apel analizând dispozițiile emise de Șeful Misiunii, ale cărei concluzii nu au fost combătute în recurs, măsura suspendării nu a fost dispusă la solicitarea autorităților române de retragere a reclamantului din misiune, ci independent de poziția autorităților române, în baza atribuțiilor de control operațional și nu disciplinar, apreciindu-se că ancheta disciplinară este de competența autorității naționale.

Prin urmare, nefiind incidentă o acțiune disciplinară, textul art. 6 alin. (5) teza a II-a din Decizia 2010/279/PESC a Consiliului UE, de care reclamantul se prevalează, nu este incident în cauză.

Recurentul reclamant mai susține că, urmare acestei măsuri, s-a revocat procedura de selecție pentru noul post pentru care aplicase.

Înalta Curte reține, în acord cu concluziile instanței de apel, că revocarea selecției, împrejurare în raport de care reclamantul își stabilește cuantumul prejudiciului material (constând în veniturile pe care le-ar fi încasat dacă ar fi fost numit în noul post), de asemenea, nu reprezintă o consecință directă a necomunicării de către MAE a adresei de încetare a procedurii de retragere, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, nici măsura suspendării nu este în legătură cauzală directă cu fapta imputată pârâtului.

Sub acest aspect, corect instanța de apel a apreciat și că prejudiciul pretins ca urmare a deselectării nu are un caracter cert, câtă vreme procedura era în curs de derulare, nefiind finalizată printr-o ofertă efectivă de angajare oficială.

Susțin recurenții că în sfera greșitei aplicări a textului de lege se încadrează și concluzia instanței de apel în care se menționează că din Memorandumul de suspendare întocmit de Șeful Misiunii ar rezulta că suspendarea reclamantului a avut drept consecință repatrierea acestuia, instanța de apel făcând confuzie între două instituții juridice diferite, respectiv suspendare (reglementată de Oplan) și repatriere/retragere care se dispunea în condițiile legii române exclusiv de către autoritățile naționale, nu de către Șeful Misiunii Eupol Afganistan.

Este nefondată această susținere întrucât, astfel cum s-a menționat anterior, instanța a distins între măsura suspendării, al cărei sediu de reglementare juridică a fost indicat ca fiind documentul F. prin raportare la adresele ce făceau trimitere la acesta și măsura retragerii, despre care nu a contestat că revine în competența autorităților române, dar care nu a fost considerată incidentă în economia raportului juridic dedus judecății.

Susțin reclamanții că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a legii și în sensul că a redat trunchiat atât texte din Oplan Anexa K referitoare la personalul contractual, deși erau incidente dispozițiile privind personalul detașat, cât și dispozițiile art. 5 și 6 din Decizia 2010/279/PESC a Consiliului din mai 2010, și a ignorat legislația națională, reținând eronat lipsa legăturii de cauzalitate dintre necomunicarea de către MAE a adresei MAI privind stoparea procedurii de retragere a reclamantului și prejudiciul creat.

Este eronată o astfel de aserțiune, în condițiile în care, astfel cum s-a menționat anterior, măsura suspendării, dispusă în cauză, este distinctă de acțiunea disciplinară cu privire la care nu s-a contestat competența instanțelor române și incidența legislației naționale. În plus, nici nu s-a reținut incidența unei măsuri efective de retragere a reclamantului din Afganistan, în condițiile în care turul de serviciu al acestuia s-a încheiat la 25 octombrie 2012, termen până la care dura detașarea în cadrul misiunii, moment până la care a și fost remunerat.

Recurentul mai susține că, urmare a necomunicării la timp a adresei de stopare a procedurii de repatriere, i s-a retras viza, a fost obligat să părăsească baza, suferind un prejudiciu moral, determinat de faptul că a fost dezarmat într-o zonă de război și nu a avut posibilitatea să comunice cu familia lui.

Toate aceste aspecte sunt nerelavante față de concluzia instanței de apel, necombătută în recurs, potrivit căreia obligația reclamantului de a returna bunurile primite din partea EUPOL, incluzând telefon de serviciu, laptop, cât și pe aceea de a preda imediat toate armele de foc și muniția reprezentantului contingentului național responsabil era una din condițiile care decurgeau din suspendarea acestuia (suspendare dispusă de Șeful Misiunii Eupol) și nu ca etapă premergătoare repatrierii, nerespectarea acestor dispoziții putând atrage retragerea vizei de lucru în Republica Islamică Afganistan. Conformându-se acestor dispoziții, reclamantului nu i s-a retras viza de lucru și a rămas în Afganistan până la expirarea termenului alocat misiunii.

Instanța de apel a statuat corect asupra acestor împrejurări, reținând că, deși există un prejudiciu moral suferit de reclamanți, această împrejurare nu este suficientă a atrage răspunderea pârâtului, în condițiile în care nu sunt îndeplinire cumulativ toate elementele răspunderii civile delictuale, inclusiv cel al legăturii de cauzalitate între fapta pretins ilicită și prejudiciu.

În consecință, nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 213 din 25 ianuarie 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2019.

Procesat de GGC - NN