Decizia nr. 2441/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 180/2018 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 19 ianuarie 2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăvița, prin primar, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul A., să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 365.125,53 RON, reprezentând penalități de întârziere, cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare silită, plătite de recurentă în temeiul Sentinței civile nr. 458/09.04.2013, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1285/12.09.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, precum și la plata unor daune moratorii sub forma dobânzii legale și a unor daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului stabilit, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1349 C. civ., art. 1357 și urm. C. civ., art. 1381 și urm. C. civ., art. 1530 și urm. C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 180/PI din 13 februarie 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăvița, prin primar și a obligat pe reclamantă să îi plătească pârâtului A. suma de 3.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin Decizia civilă nr. 163 din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăvița împotriva Sentinței civile nr. 180/13.02.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, a respins cererea apelantei privind acordarea cheltuielilor de judecată și a obligat apelanta să îi plătească intimatului A. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva Deciziei civile nr. 163 din 25 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăvița, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând cauza, să fie admis apelul reclamantei, astfel cum a fost formulat, cu consecința admiterii acțiunii, în sensul obligării intimatului-pârât la plata sumei de 365.125,53 RON, reprezentând penalități de întârziere, cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare silită, plătite de recurentă în temeiul Sentinței civile nr. 458/09.04.2013, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1285/12.09.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, precum și la plata unor daune moratorii sub forma dobânzii legale și a unor daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului stabilit. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în primă instanță, în apel și în recurs. În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că prin Sentința civilă nr. 180/13.02.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, s-a respins acțiunea astfel formulată, reținând, în esență, ca în cauză nu ar fi întrunite în mod cumulativ condițiile atragerii răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. Instanța de apel, deși ar fi trebuit să se pronunțe asupra argumentelor aduse de instituția reclamantă cu privire la fapta ilicita săvârșită de pârâtul-intimat și cu privire la vinovăția acestuia, s-a mărginit la a relua motivarea judecătorului fondului de respingere a acțiunii introductive. Recurenta-reclamantă a arătat că motivarea instanței de apel este în contradicție cu legea, în condițiile în care vinovăția pârâtului-intimat rezultă din împrejurarea că acesta era la acel moment ordonatorul de credite, astfel că avea cunoștință despre situația exactă a obligațiilor contractuale asumate de către Comuna Dumbrăvița, precum și din împrejurarea că facturile fiscale emise nu au fost achitate la scadență și, cu toate acestea, a încheiat multe alte contracte, care au împovărat și mai mult instituția reclamantă, ceea ce a permis acționarea în judecată și obligarea la plata unor penalități de întârziere, care, în mod evident, nu ar fi trebuit plătite dacă plățile ar fi fost efectuate în termenul contractual. A considerat că fapta ilicită a intimatului-pârât trebuie apreciată în raport de faptul că, deși știa că nu are resurse alocate nici pentru contractul în litigiu, a angajat financiar suplimentar unitatea administrativ teritorială, diminuând și mai mult posibilitățile de a achita sumele datorate în temeiul Contractului de lucrări nr. x/07.09.2009. Întrucât nici instanța de fond și nici instanța de apel nu s-au pronunțat asupra celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, recurenta-reclamantă a arătat că s-a limitat a critica hotărârile pronunțate în cauză doar în ceea ce privește fapta ilicită și vinovăția pârâtului, considerând că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Procedura de filtru. Raportul asupra admisibilității, în principiu, a recursului a fost comunicat părților la data de 10 iunie 2019, respectiv la data de 04 iulie 2019, conform dovezilor aflate la filele x, care nu au depus puncte de vedere la raport. Prin rezoluția din data de 17 septembrie 2019 a fost acordat termen la data de 11 decembrie 2019 pentru analiza, în complet de filtru, a admisibilității, în principiu, a recursului

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată la data de 15 martie 2019, intimatul-pârât A. a solicitat, în principal, în raport de art. 489 C. proc. civ., să se constate nulitatea cererii de recurs, pentru nemotivarea căii de atac, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală, a deciziei instanței de apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prioritar, Înalta Curte apreciază că se impune a se reține că admisibilitatea unui recurs, în condițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., presupune analiza de către completul de filtru, a îndeplinirii cumulative a condițiilor de fond și de formă a cererii de recurs, stabilite sub sancțiunea nulității de prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., care reglementează conținutul cererii de recurs, de dispozițiile art. 489 din C. proc. civ., care se referă la încadrarea criticilor în motivele de casare, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., și de dispozițiile art. 485 din C. proc. civ., referitoare la termenul de exercitare a recursului, a legalității căii de atac exercitate și a îndeplinirii de către recurent a obligației legale de achitare a taxei judiciare de timbru. De asemenea, se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare. Analizând admisibilitatea în principiu a căii de atac din perspectiva încadrării criticilor formulate de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăvița în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile susținute nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, deși s-a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această invocare este una formală, recurenta-reclamantă nedezvoltând critici care să arate sub ce aspect considerentele instanței de apel nu cuprind motivele pe care se întemeiază sau care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei. Astfel, Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante care ar releva o pretinsă omisiune a instanței de apel de a analiza fapta ilicită și vinovăția pârâtului, argumentele recurentei nu relevă o situație de nelegalitate a hotărârii recurate în sensul celor anterior relevate, ci tind la a susține o greșită apreciere a situației de fapt a cauzei. Astfel, deși în opinia recurentei incidența acestui motiv de casare ar rezulta din împrejurarea că "acesta avea calitatea de ordonator de credite, că facturile fiscale emise nu au fost achitate la scadență și că deși avea cunoștință de toate acestea, a încheiat alte contracte, care au împovărat și mai mult pe reclamantă,", aceste susțineri nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii recurate, ci vizează aspecte ce țin de aprecierea probelor, astfel că nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs. De altfel, se poate reține, din conținutul considerentelor hotărârilor instanțelor de fond, că acestea nu au analizat vinovăția pârâtului, ca o condiție a răspunderii civile delictuale, apreciind că, întrucât elementele răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea unei singure condiții, respectiv cea a existenței unei fapte ilicite, face de prisos analiza îndeplinirii celorlalte condiții (vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul). Ca atare, și din această perspectivă, susținerile recurente-reclamante care vizează vinovăția pârâtului nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs. De asemenea, excedează controlului de legalitate ce se exercită în calea de atac a recursului aspectele arătate de către recurenta-reclamantă cu privire la împrejurările de care instanța ar fi trebuit să țină cont atunci când a analizat fapta ilicită, respectiv că pârâtul a acționat în cunoștință de cauză, și că, "deși avea cunoștință despre obligația de achitare a sumelor restante în temeiul contractului în litigiu, a contractat și alte servicii, diminuând și mai mult posibilitatea de a achita sumele datorate în Contractul de lucrări nr. x din 07.09.2009", chestiuni ce vizează situația de fapt a speței și care nu susțin nelegalitatea hotărârii atacate. Așa cum chiar recurenta-reclamantă susține prin cererea de recurs, scopul căii de atac a recursului nu este acela de a rejudeca cauza pe fond, ci acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, așa cum impun și exigențele dispozițiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că aspectele dezvoltate de recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs vizează aprecierea probelor și situația de fapt a speței, nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, astfel încât nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului. În plus, în speță, instanța de apel, în raport de criticile aduse de apelanta-reclamantă, a respins apelul declarat de aceasta, apreciind că sunt nefondate susținerile formulate cu privire la existența caracterului ilicit al faptei pârâtului. Or, raportat la considerentele hotărârii recurate și la aspectele invocate în susținerea cererii de recurs, Înalta Curte reține că niciuna dintre criticile aduse de recurenta-pârâtă soluției date de către instanța de apel nu vizează raționamentul acesteia care a dus la respingerea, ca nefondat, a apelului, ca efect al aplicării normelor legale incidente cauzei. Așa fiind, cum criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, va anula recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Dumbrăvița împotriva Deciziei civile nr. 163 din data de 25 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.