ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 697/2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3157 din 7 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, a respins, ca tardivă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2658 din 27 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare, contestatorul A., solicitând anularea hotărârii contestate, întrucât, în opinia sa, nu a respectat obligația instituită prin prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. și prevederile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - R.I.L. nr. XXXVI/2006.

În cauză, s-a derulat procedura de regularizare a contestației în anulare și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 503 - 508, C. proc. civ., coroborat cu art. 194 - 200 și art. 201 alin. (1), (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Prin rezoluția din 12 iulie 2019, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecata contestației în anulare, în data de 07.02.2020, cu citarea părților, în condițiile art. 507 C. proc. civ., dată când a avut loc judecata, în ședință publică.

Prin cuprinsul contestației în anulare formulate, contestatorul A. a arătat că înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35, art. 488 și art. 489 C. proc. civ., precum și a prevederilor Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. XXXVI/2006, atare solicitare fiind formulată și în scris, prin cererea depusă în acest sens la dosar și înregistrată la data de 08.01.2020.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 35, art. 488 și art. 489 C. proc. civ. și ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. XXXVI/2006, formulată de contestator, Înalta Curte reține că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că, pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie să îndeplinească cumulativ cele patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția, și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Sub acest aspect, ultima condiție de admisibilitate impune ca dispozițiile criticate pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică, să producă un efect real, concret asupra cursului procesului civil și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Examenul legăturii cu cauza a textelor criticate pentru neconstituționalitate se realizează în mod concret, în funcție de interesul specific al celui ce invocă excepțiile și de înrâurirea pe care dispozițiile legale o au în speță.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35, art. 488 și art. 489 C. proc. civ., precum și Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. XXXVI/2006, formulată de către contestatorul A., Înalta Curte constată că aceasta întrunește doar trei, din cele patru condiții de admisibilitate: excepția a fost invocată în fața instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei în calea de atac a contestației în anulare, de către o persoană având calitatea de parte în cauză și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare, care, deși au mai fost criticate în alte cauze, nu au fost constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Totodată, Înalta Curte arată că, din interpretarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre textul de lege a cărui neconstituționalitate se invocă și modul de soluționare a cauzei trebuie să fie evidentă și de natură a produce consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate. Aceasta, deoarece, instrumentul excepției de neconstituționalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părților pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor legi care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei, iar nu a oricărei legi ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces, fără a influența însă modul de rezolvare a acestuia.

Or, din această perspectivă, cu referire la excepția invocată de contestator, în cauză, Înalta Curte constată că textele criticate pentru neconstituționalitate nu îndeplinesc condiția legăturii cu cauza, lipsind atât interesul legitim al contestatorului în invocarea acestei excepții, cât și folosul practic pe care acesta l-ar putea avea ca urmare a unei eventuale admiteri a excepției invocate, deoarece, contrar celor susținute de contestator, dispozițiile art. 35, art. 488 și art. 489 C. proc. civ. și ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. XXXVI/2006 nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Se reține faptul că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții a fost formulată într-o cauză având ca obiect contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 3157 din 7 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins, ca tardivă, o altă contestație în anulare formulată de acesta împotriva Deciziei nr. 2658 din 27 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017.

Astfel, Înalta Curte constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă, concretă, între modul de soluționare a căii de atac formulate de contestator și necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional cu privire la textele de lege criticate pentru neconstituționalitate, o eventuală decizie a Curții Constituționale prin care s-ar statua asupra constituționalității sau, dimpotrivă, asupra neconstituționalității dispozițiilor criticate neputând avea vreo înrâurire în ce privește soluția ce se va pronunța în contestația în anulare declarată împotriva deciziei de respingere, ca tardivă, a unei alte contestații în anulare.

Așadar, prevederile a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu soluționarea cauzei, situație în care excepția de neconstituționalitate apare ca lipsită de pertinență, pentru excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale menționate nefiind îndeplinită condiția legăturii cu cauza, la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește examenul legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de contestatorul A. în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35, art. 488 și art. 489 C. proc. civ., și Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. XXXVI/2006.

Fiind luată în examinare, cu prioritate, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepția nulității contestației în anulare pentru netimbrare, invocată din oficiu, Înalta Curte urmează să o admită, și să anuleze contestația în anulare, ca netimbrată, având în vedere următoarele considerente:

Cum contestatorul nu a timbrat anticipat contestația în anulare, acesta a fost legal citat pentru termenul din 7 februarie 2020 cu mențiunea de a timbra contestația cu 100 RON taxă judiciară de timbru, obligație căreia nu s-a conformat.

Or, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se datorează atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice și se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată, iar potrivit art. 33 alin. (1) din aceeași Ordonanță, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, "pentru formularea contestației în anulare se datorează taxa de 100 RON", iar, conform art. 33 alin. (1) din același act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege".

Potrivit art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, "dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței", iar art. 32 din același act normativ prevede că "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege".

De asemenea, lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată, conform art. 470 alin. (3) teza finală, raportat la art. 494 și art. 508 alin. (1) din C. proc. civ.

Pornind de la aceste texte de lege, instanța supremă constată că, prin citația afișată la domiciliu la 22 august 2019, contestatorului A. i s-a pus în vedere să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, până la termenul de judecată din 7 februarie 2020, sub sancțiunea anulării contestației în anulare, obligație căreia nu s-a conformat.

Înalta Curte mai constată că prezenta contestație în anulare nu este legal scutită de la plata taxei judiciare de timbru, iar la dosar nu a fost depusă, de către contestatorul A., o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Or, constatând că, în speță, contestația în anulare nu a fost timbrată anticipat; contestatorul a fost citat pentru termenul de astăzi cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 100 RON, însă acesta nu s-a conformat obligației de timbrare; că, în cauză, nu operează scutirea legală - personală sau după obiect - de obligația timbrării, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus.

Va face aplicarea prevederilor art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, conform cărora taxele de timbru se plătesc anticipat, precum și a dispozițiilor art. 197 C. proc. civ., ce prevăd că dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii formulate, iar netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii astfel formulate și, în temeiul art. 32 și art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, coroborate cu art. 26 din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte va dispune anularea contestației în anulare formulate, ca netimbrată, ținând seama și de prevederile art. 499 din același cod, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Anulează contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 3157 din 7 iunie 2019, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca netimbrată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2020.

GGC - NN