ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1684/2017

Asupra contestației în anulare, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1061/PI, pronunțată la 9 decembrie 2014, în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesual active și a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Timișoara, în contradictoriu cu pârâții Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor București și Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura București, având ca obiect obligația de a face.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, analizând excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, că aceasta nu a solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra terenului, recunoscând, de altfel, că acesta se află în proprietatea statului român, iar reclamanta este titulara unui drept de concesiune.

Astfel, față de obiectul acțiunii, recunoașterea unui drept de proprietate asupra construcțiilor speciale care alcătuiesc B., prin aplicarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, reclamanta are calitate procesual activă.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că S.C. A. S.A. a fost înființată prin H.G. nr. 1.353/1990 privind înființarea de societăți pe acțiuni în industria alimentară ca succesoare în drepturi a fostei întreprinderi C..

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990, activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile de stat înființate și că art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevede expres că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, însă reclamantei i s-a transmis, prin efectul legii, un drept identic cu cel pe care l-a avut autoarea ei și în consecință, reclamanta nu era îndrituită să considere că deși, autoarea a avut un drept de administrare, reclamantei i s-a transmis un drept de proprietate, considerând că lucrările de amenajare de heleșteie și iazuri, precum și de igienizare construcții echivalează cu un alt drept decât cel de administrare.

În acest sens s-a reținut că, construcțiile care formează obiectul dosarului au fost înscrise în registrul de evidență a mijloacelor fixe al fostei întreprinderi C., după care au fost incluse în capitalul social al reclamantei, însă aceste evidențe și operațiuni juridico - contabile se efectuează în temeiul unor dispoziții legale referitoare la disciplinarea financiar - contabilă a persoanei juridice, însă nu pot constitui temeiuri ale dobândirii dreptului de proprietate.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta S.C. A. S.A., la data de 8 mai 2015, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 1076 din 25 noiembrie 2015, a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1061/PI/09.12.2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2013, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acțiunea precizată a reclamantei S.C. A. S.A. și în consecință: a constatat că antecesoarea reclamantei a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra construcțiilor speciale constând în heleșteie, diguri, canale, drumuri incintă, identificate pe terenurile evidențiate în cărțile funciare de expert topograf; a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul legii dreptul de proprietate asupra acestor construcții speciale identificate pe CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, heleșteie cu bazine de iernat în CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, heleșteu cu bazin de parcare în CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B., nr. cad x; - construcții diguri în CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x; - CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x; - canale în CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x; - drumuri de acces incintă în CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x, CF nr. x B. nr. cad. x - drumuri de acces incintă; a dispus rectificarea cărților funciare de mai sus și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, prin efectul legii asupra acestor construcții speciale conform cu Raportul de expertiză topografică efectuat și corectat; a obligat pârâții la 13.253,89 RON cheltuieli de judecată reclamantei în apel și a menținut în rest sentința; a dispus obligarea apelantei S.C. A. S.A. la plata sumei de 6627 RON cu titlu de taxă timbru până la data de 15.12.2015.

Pentru decide astfel, instanța de control judiciar a considerat că se impune precizarea că obiectul acțiunii reclamantei îl constituie doar construcțiile speciale din cadrul fermei B. sub forma heleșteelor, digurilor, canale și drumuri de incintă, întrucât terenurile pe care acestea sunt amplasate sunt în proprietatea Statului Român și în administrarea A.N.P.A. fiind concesionate de reclamantă în baza contractului din anul 2003.

Aceste construcții speciale au fost în administrarea operativă a fostei unități economice de stat și înscrise în lista fondurilor fixe inventariate pentru a fi cuprinse în patrimoniul unității economice de stat, cu valorile rămase actualizate, fiind confirmat prin raportul de expertiză topografică faptul că aceste construcții speciale se află în incinta B., că nu sunt înscrise în cartea funciară și că au făcut obiectul unor ample lucrări de reabilitare.

În ceea ce privește temeiul celeilalte solicitări a reclamantei de a se constata dobândirea prin efectul legii a dreptului de proprietate asupra acestor construcții speciale, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor deținute cu alt titlu, înțelesul acestei prevederi fiind acela că proprietatea societăților comerciale este constituită din valori patrimoniale aflate în "administrarea" fostelor unități economice de stat la data apariției legii.

Astfel, transferul în administrare a operat de regulă în baza actelor administrative individuale, iar în lipsa actelor scrise este competența instanțelor judecătorești de a constata regimul juridic al bunurilor deținute de unitatea economică de stat, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât B. a intrat în patrimoniul antecesoarei reclamantei în anul 1972, ca urmare a reorganizării unei alte întreprinderi de stat.

Pentru a beneficia de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în virtutea cărora este transformat dreptul de administrare operativă al fostei unități economice de stat într-un drept de proprietate privată al societății comerciale nou înființate, instanța de apel a considerat că, reclamantei îi revenea sarcina probei ce se referă la următoarele elemente: că este succesoarea fostei unități economice de stat, că aceasta din urmă a avut în patrimoniul său un drept de administrare operativă sau directă asupra imobilelor din litigiu, descrise în acțiune, că societatea s-a înființat în condițiile legii și că a preluat activul și pasivul celei desființate.

În acest sens s-a reținut că în speță, toate aceste cerințe au fost demonstrate de reclamantă, confirmate prin probatoriul administrat, inclusiv cu rapoartele de expertiză tehnică de specialitate.

În acest context, instanța de apel a reținut că reclamanta a devenit beneficiara transformării dreptului de administrare operativă a antecesoarei sale într-un drept de proprietate în temeiul legii, cu mențiunea că dispozițiile art. 19 și 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 au fost supuse în mai multe rânduri controlului de constituționalitate și în acest sens, este și decizia nr. 250/18.09.2011 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 746/2011, în care Curtea a statuat că dispozițiile legale de mai sus se integrează în realitate în ansamblul normelor prin care legiuitorul preconstituțional a stabilit bazele unui sistem economic compatibil cu regulile economiei de piață, sistem bazat pe proprietatea privată, opus esențial sistemului economic centralizat, pe care 1-a înlocuit și care se baza pe proprietatea de stat.

Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că dispozițiile art. 19 au doar caracter tehnic, prevăzând inventarierea patrimoniului și evaluarea capitalului social în condițiile stabilite prin Hotărâre de Guvern și în consecință nu aduc atingere garanțiilor constituționale ale dreptului de proprietate.

De asemenea, instanța de apel a mai apreciat că în mod eronat a reținut tribunalul că temeiul dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei a fost invocat sub forma evidențelor și operațiunilor juridico contabil, întrucât aceste evidențe au fost verificate inclusiv de expertul tehnic, doar pentru a se evalua îndeplinirea condițiilor de aplicare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest text al legii fiind precizat de reclamantă ca fiind baza dobândirii dreptului său de proprietate asupra construcțiilor speciale, acest articol nu face referire în cuprinsul său la transmiterea unui drept identic cu cel care 1-a avut antecesoarea sa, ci se referă la proprietatea bunurilor din patrimoniul societății comerciale înființate, ceea ce presupune o convertire a dreptului de administrare operativă pe care fosta unitate economică de stat la avut asupra acestor bunuri.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâta Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultura București și pârâtul Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

Prin decizia nr. 1351 din 14 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013 s-a respins ca nefondată excepția nulității cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură București, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. Timișoara.

S-au admis recursurile declarate de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură București și de recurentul-pârât Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, fiind modificată decizia recurată, în sensul că a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1061/PI din 9 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, din însăși motivarea acțiunii că reclamanta a precizat că este succesoarea în drepturi a fostei întreprinderi C., în temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1353/1990, care stipulează că pe data înființării societăților comerciale pe acțiuni, unitățile economice de stat prevăzute în anexele 1.1. - 1.9 se desființează, iar activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile comerciale înființate.

Așadar, din motivarea acțiunii și precizarea acesteia, rezultă că intimata-reclamantă recunoaște că dreptul de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor ce formează obiectul acțiunii și distinct de acesta, și dreptul de proprietate, aparține Statului român, iar C. a avut doar un drept de administrare asupra terenurilor și construcțiilor și în consecință, succesoarea în drepturi a C., intimata-reclamantă nu poate pretinde dobândirea unui drept de proprietate în calitate de succesor al unei persoane juridice care a avut un drept de administrare.

Într-adevăr, potrivit art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1353/1990 activul și pasivul unităților de stat desființate se preiau de către societățile de stat înființate, iar art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, prevede expres că bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, însă, atât timp cât autoarea intimatei-reclamante avea un drept de administrare asupra construcțiilor, este evident că și succesoarea acesteia, intimata, va dobândi un drept similar, și anume, un drept de administrare.

În aceste condiții, așa cum corect și legal au susținut și recurentele-pârâte, prin efectul legii, intimatei-reclamante S.C. A. S.A. nu i se putea transmite decât un drept identic cu cel pe care l-a avut și autoarea sa, astfel încât, aceasta nu poate să pretindă că, deși autoarea sa a avut doar un drept de administrare, intimatei-reclamante i s-ar fi transmis însuși un drept de proprietate.

Această concluzie este determinată de respectarea dispozițiilor art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990, instanța de recurs constatând că nu există nici un titlu de proprietate cu privire la construcțiile speciale indicate de către intimata-reclamantă ca aparținând autoarei sale.

Astfel, simpla pretenție vizând constatarea că autoarea sa a fost titulara dreptului de administrare operativă asupra construcțiilor speciale, respectiv, formularea unei acțiuni împotriva statului, nu se prezumă și nu poate echivala cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Împotriva deciziei nr. 1351 din 14 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, contestatoarea S.C. A. S.A. a înregistrat pe rolul Înaltei Curți la data de 29 septembrie 2016, contestație în anulare.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestatoarea S.C. A. S.A. susține că hotărârile judecătorești pronunțate în recurs sunt susceptibile de a fi anulate pe calea contestației în anulare atunci când dezlegarea dată căii de atac este rezultatul unei erori materiale.

În acest context, se arată că instanța de recurs a confundat elemente esențiale ale dosarului, omițând să observe existența unor înscrisuri care ar fi fundamentat o soluție contrară, respectiv contractul de concesiune nr. x din 20.01.2003, cărțile funciare aferente terenurilor pe care sunt amplasate construcțiile speciale deduse judecății, precum și situația fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în patrimoniul unității economice de stat cu valorile rămase actualizate la Categoria I.

Astfel, această omisiune a condus la neobservarea regimului juridic al terenurilor și, pe cale de consecință, la pronunțarea unei soluții fundamentate pe dispozițiile H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat.

Prin urmare, criticile subsumate prezentei căi de atac vizează în esență, neobservarea de către instanța de recurs a unor înscrisuri din compunerea dosarului, iar din această perspectivă, rezultă că greșeala materială săvârșită de instanța de recurs prin neobservarea unor înscrisuri esențiale din compunerea dosarului se încadrează, ca natură și gravitate, în noțiunea de "defecte fundamentale" pentru a permite desființarea deciziei și rejudecarea recursurilor. în cauză, fiind evident că instanța a pronunțat decizia atacată datorită unei greșeli materiale grave, decurgând din neobservarea unor acte esențiale ale dosarului.

Mai susține contestatoarea, că printre cazurile enumerate ca eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, se numără și acela în legătură cu neobservarea unor date esențiale în ceea ce privește calculul termenului de declarare a recursului sau de depunere a motivelor de recurs.

În acest sens, arată că instanța de recurs a respins excepția tardivității pe considerentul că memoriul de recurs a fost expediat prin fax în ultima zi a termenului de recurs, respectiv în 6 ianuarie 2016, fără a observa însă două aspecte esențiale, și anume, ora transmiterii faxului - 14:23 și data ștampilei instanței a cărei hotărâre a fost atacată - 7 ianuarie 2016, iar în ipoteza în care ar fi remarcat aceste mențiuni, raționamentul instanței de recurs nu ar mai fi pornit de la o premisă eronată, iar excepția tardivității recursului invocată de intimată ar fi fost admisă.

Astfel, aspectele referitoare la ora expedierii faxului și la data menționată prin aplicarea ștampilei registraturii Curții de Apel Timișoara constituiau chestiuni decisive în soluționarea excepției tardivității căii de atac.

O altă critică vizează omisiunea instanței de recurs de a analiza apărările contestatoarei, întrucât din motivarea deciziei civile rezultă că acestea nu au fost în niciun fel analizate, împrejurare care atrage încălcarea art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil.

În acest context, se susține că față de dispozițiile art. 6 CEDO la cauza pendinte, rezultă că omisiunea de a cerceta argumentele părților nu poate fi diferențiată după calitatea acestora și trebuie să producă efecte similare pentru toate părțile. Pe cale de consecință, în respectarea dreptului la un proces echitabil pentru menținerea "egalității armelor" este admisibilă contestația în anulare prin care intimatul invocă omisiunea cercetării argumentelor invocate.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o noua judecată.

În speță, contestatoarea S.C. A. S.A. și-a întemeiat în drept calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., învestind instanța cu o contestație în anulare specială.

Din analiza dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestației în anulare speciale în cazul a două situații, respectiv:

"când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale" și "când instanța respingând recursul s-au admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

Primul motiv prevăzut de art. 318 C. proc. civ., are în vedere erori în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință pronunțarea unor soluții greșite.

Textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Numai o greșeală esențială, în legătură cu aspectele formale ale recursului, și care a determinat o soluție eronată poate fi invocată pe calea contestației în anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situația existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă.

Instituind acest motiv de contestație în anulare, legiuitorul a avut în vedere greșelile cu caracter procedural, pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante.

Contestatoarea a indicat în memoriul depus la dosar, faptul că instanța de recurs a ignorat înscrisuri aflate la dosarul cauzei, omițând astfel observarea existenței acestora, iar această omisiune a condus la neobservarea regimului juridic al terenurilor și, pe cale de consecință, la pronunțarea unei soluții fundamentate pe dispozițiile H.G. nr. 834/1991.

În speță, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența evocatei norme, în argumentarea soluției pronunțate, întrucât menționarea acesteia în considerentele deciziei atacate arată doar că prevederile respective nu au modificat dispozițiile art. 20 alin. (2) ale Legii nr. 15/1990, acestea putând fi interpretate doar în sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este și un instrument probator.

În egală măsură se reține că aspectele pretins neanalizate de instanța de recurs, sunt critici referitoare la netemeinicia deciziei atacate, având în vedere că prin susținerile făcute de intimată se repune în discuție situația de fapt precum și reinterpretarea probatoriului.

Astfel, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, reține că motivul invocat de contestatoare în sensul celor menționate este nefondat, instanța de recurs nefiind ținută să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate în apărare, ci le poate analiza global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să cerceteze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a se cerceta un anumit argument sau o afirmație a intimatei nu deschide calea contestației în anulare, prevăzută de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În lumina dispozițiilor anterior evocate, susținerile contestatoarei vizând reținerea eronată de către instanța de recurs a calculului privind termenul de declarare sau de depunere a motivelor de recurs, deși se încadrează în categoria situațiilor ce pot constitui prezumtiv eroare materială, nu se verifică în speță și ca atare, Înalta Curte apreciază contestația în anulare ca fiind nefondată.

Astfel, din verificarea actelor dosarului se constată că, prealabil acordării cuvântului pe fondul recursurilor, instanța de recurs a pus în discuția părților excepția tardivității recursului declarat de Statul Român invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. și a constatat că aceasta nu este întemeiată, având în vedere data la care a fost comunicată decizia instanței de apel și faptul că cererea de recurs a fost transmisă prin fax la data de 6 ianuarie 2016, dosarul de recurs.

O altă critică vizează omisiunea instanței de recurs de a analiza apărările intimatei, împrejurare ce atrage încălcarea art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil referitor la menținerea "egalității armelor".

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că instanța de recurs a analizat amplu și judicios toate apărările intimatei, răspunzând tuturor criticilor formulate de aceasta prin întâmpinarea depusă în susținerea apărărilor sale, astfel că, încălcarea art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil nu poate fi reținută, în condițiile în care, S.C. A. S.A., în calitatea sa de intimată față de recursurile pârâtelor a beneficiat de toate drepturile conferite de lege, în ceea ce privește probatoriile și apărările prevăzute în calea de atac a recursului.

Ca atare, nu se poate aprecia că soluția instanței de recurs este consecința unei erori în sensul neobservării aspectelor invocate, ci consecința analizei coroborate a criticilor subsumate motivelor de nelegalitate invocate de recurente, cât și a apărărilor formulate de intimata S.C. A. S.A..

Pentru considerentele expuse, nefiind îndeplinite cerințele art. 318 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 1351 din 14 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 1351 din 14 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2017.