ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 283/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 7 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 296/2004, Norma B.N.R. nr. 17/2003, Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 și C. civ. din 1864.

Prin Sentința civilă nr. 2.774/2016 din 20 mai 2016, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 24 iunie 2016, sub același număr de dosar.

Prin Sentința civilă nr. 1.451 din 28 octombrie 2016, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe și a înaintat dosarul Curții de Apel Pitești, secția I civilă, în vederea soluționării conflictului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la 9 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin Sentința civilă nr. 132/2016 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 7 decembrie 2016, sub nr. x/2016*.

Prin Sentința civilă nr. 159/2017 din 10 februarie 2017, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a dispus stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar euro/leu de la momentul semnării contractelor de credit nr. x din 5 februarie 2007 și x din 25 februarie 2008, pentru toată perioada contractuală; a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamanți a sumelor plătite în plus; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 4.3 din Condițiile generale ale celor două contracte de credit și denominarea în moneda națională a plății ratelor de credit.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin încheierea din 26 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre soluționare secției a II-a Civile și de contencios administrativ și fiscal a aceleiași curți de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civile și de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Pitești la 9 octombrie 2017, sub nr. x/2016**.

Prin Decizia nr. 809/A-COM din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței primei instanțe și a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, autorii căii de atac au arătat, în esență, că nu au fost negociate clauzele privind efectuarea plăților în moneda creditului cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutați, aceste clauze fiind stipulate în contracte tipizate.

Având în vedere pozițiile de inegalitate pe care se află părțile, precum și necesitatea exprimării consimțământului în cunoștință de cauză, instituția financiară era obligată să informeze în mod complet, corect și precis consumatorii cu privire la aspectele esențiale ale produsului sau serviciului oferit, conform art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și, implicit, cu privire la riscul decurgând din volatilitatea cursului valutar.

După ce a evocat decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13, recurenții-reclamanți au arătat că omisiunea băncii de a-i informa asupra riscului de hipervalorizare a monedei euro, în condițiile în care acest fenomen era previzibil pentru experții financiari din domeniul bancar, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sancționată atât la nivel european, cât și la nivel național.

Autorii recursului au susținut că, prin clauzele de risc valutar, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

În acest sens, recurenții-reclamanți au arătat că intimata-pârâtă a impus în contractele de credit obligația împrumutaților de a suporta diferențele de curs valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații.

Astfel, în situația creșterii valorii monedei euro în raport cu moneda națională, contractele de credit încheiate între părți dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de părți.

Or, clauza care stabilește riscul valutar în sarcina exclusivă a consumatorilor denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației acestora și conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic disproporționat.

Autorii recursului au mai arătat că hipervalorizarea monedei euro constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor, întrucât aceștia nu aveau cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb valutar și, în consecință, asumarea riscului valutar în cunoștință de cauză.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au subliniat că sunt incidente dispozițiile art. 75 - 77 din Legea nr. 296/2004, precum și Norma BNR nr. 17/2003, care exclud asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori.

Prin raportare la dispozițiile art. 966 - 970 C. civ. din 1864, din interpretarea cărora rezultă că părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării sale, neputând fi înlăturată sau limitată această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate din creșterea valorii monedei euro față de moneda națională apare ca o soluție justă și echitabilă.

Dat fiind că s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractelor de credit, efectele juridice produse fiind diferite față de cele convenite de părți, se impune revizuirea efectelor contractelor în temeiul teoriei impreviziunii.

În partea finală a cererii de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că se impune denominarea în moneda națională a plății ratelor de credit, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 0541/2013 a Parlamentului European.

Prin întâmpinarea depusă la 22 februarie 2018, intimata-pârâtă a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai intimata-pârâtă a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu soluția propusă prin raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 19 februarie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, criticile prin recurenții-reclamanți au susținut că nu au fost negociate clauzele contestate și nu au fost informați cu privire la riscul valutar vizează aspecte factuale ale cauzei, a căror evaluare intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Criticile prin care s-a arătat că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, întrucât împrumutaților le-a fost impusă obligația de a suporta diferențele de curs valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații reprezintă o reproducere fidelă a susținerilor din cererea de chemare în judecată.

Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a susținerilor din cererea de chemare în judecată, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința anterior evocată.

Criticile prin care autorii recursului au evidențiat caracterul imprevizibil, viitor și incert al fenomenului de hipervalorizare a monedei euro și lipsa lor de cunoștințe în domeniul financiar-bancar care să le permită asumarea riscului valutar în cunoștință de cauză vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, întrucât se referă la chestiuni de fapt.

De asemenea, invocarea dispozițiile art. 75 - 77 din Legea nr. 296/2004 și art. 966 - 970 C. civ. din 1864 nu este susținută de argumente prin care să se demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a acestor dispoziții legale de către instanța de apel.

Or, în absența prezentării unor critici de nelegalitate care să permită încadrarea acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. rezultă că normele materiale anterior evocate au fost invocate formal prin cererea de recurs.

De asemenea, evocarea generică a Normei BNR nr. 17/2003 nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi examinată în recurs.

Prin urmare, considerentele anterior expuse relevă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal prin cererea de recurs.

Pentru aceste motive, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei nr. 809/A-COM din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - ED