ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5349/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Mureș, sub nr. x/2016, la data de 07.03.2016, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat:

- să se constate că art. 2 din Contractul de credit nr. x/23.03.2006, modificat prin actul adițional la contractul de credit, care prevede plata unui comision de gestionare a creditului în cuantum de 0,15% din valoarea soldului creditului, constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000;

- să se dispună repunerea părților în situația anterioară inserării acestor clauze și drept consecință, obligarea paratei de a restitui în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision lunar de gestionare de la data acordării creditului și până la zi, precum și dobânzile legale calculate de la data plații fiecărei sume și până la data restituirii efective a acesteia;

- să se constate ca art. 3 din contractul de credit, precum și articolul din actul adițional la contractul de credit, care prevăd condiții speciale de creditare privitoare la majorarea dobânzii, implicit posibilitatea unilaterală a pârâtei de a modifica rata dobânzii, constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000;

- să se dispună repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanți reprezentând sume încasate cu titlu de diferența de dobândă calculate pentru perioada în care dobânda a devenit variabilă fără a se respecta formula de calcul dobânda=marja fixa+ROBOR, unde marja fixa=Dobânda inițiala din contract 10,9% - valoarea indicatorului Robor de la momentul acordării creditului, precum și dobânda legală aferenta acestor sume, de la momentul plații acestora, până la momentul restituirii lor efective;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentință civilă nr. 508/2017 din 31 ianuarie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureș a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.

A constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinsă la art. 3 alin. (2) din Contractul de credit nr. x/23.03.2006 privind posibilitatea modificării dobânzii și a clauzei cuprinsă la art. 1.1.1. din actul adițional din data 17.09.2010 privind stabilirea unilateral de către bancă a dobânzii indexabile Robor 3 luni + 9,33 marjă, ca având caracter abuziv în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

A respins capetele de cerere prin care s-a solicitat să se constate caracterului abuziv și nulitatea clauzei cuprinsă la art. 2 alin. (2) din Contractul de credit nr. x/23.03.2006 și a clauzei cuprinsă la art. 1.3.1 din Actul adițional din data 17.09.2010 privind comisionul de gestionare/administrare, să fie obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision gestionare/administrare, precum și sumele încasate cu titlu de diferență dobândă, cu dobânzile legale calculate de la data plații fiecărei sume cu acest titlu și până la data restituirii efective.

A obligat pârâta la plata sumei de 1000 RON către reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 270/A din 03.05. 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. x/2016 s-a dispus: respingerea apelul exercitat de pârâta-apelantă C. S.A. în contradictoriu cu reclamanții intimați A. și B., împotriva sentinței nr. 508/31.01. 2017, a Judecătoriei Tg. Mureș, ca nefondat.

A fost obligată apelanta C. S.A. la plata, în favoarea intimaților a sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

S-a admis apelul exercitat de reclamanții-apelanți A., și B., în contradictoriu cu C. S.A. împotriva sentinței nr. 508/31.01. 2017, pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș în dosarul nr. x/2016.

S-a dispus schimbarea în parte sentința atacată, în sensul:

Constatării caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 2. alin. (2) din contractul de credit nr. x/23.03.2006 referitoare la comisionul de gestionare a creditului de 0, 15% din soldul creditului.

A fost obligată pârâta C. S.A. să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de gestionare a creditului de 0, 15% din soldul creditului și dobânzii legale, calculate asupra sumelor la a căror restituire a fost obligată prin hotărâre, calculate potrivit art. 3 alin. (1) din O.G.. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, până la data de 27.08.2011 și potrivit O.G.. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, după această dată, de la data încasării acestor sume și până la restituirea efectivă.

A fost obligată pârâta C. S.A. la plata, în favoarea reclamanților a sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță .

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A fost obligată intimata C. S.A. la plata, în favoarea apelanților a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în acest apel.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta-apelantă C. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza, admiterea apelului formulat de C., respingerea apelului declarat de reclamanți și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

A admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și, în consecință:

A declinat competența de soluționare a cererii de recurs formulate de C. S.A. împotriva deciziei nr. 270/A/03.05.2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/2016, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recursul a fost înregistrat la data de 09 noiembrie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin rezoluția completului s-a stabilit termen de judecată pentru 13 decembrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ședința publică din data de 13 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale.

Analizând cu prioritate excepția invocată din oficiu, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează să o admită cu următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială, invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

În speța supusă examinării, Curtea de Apel Târgu Mureș a apreciat că împotriva deciziei nr. 655/A/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș nu se poate exercita recursul la curtea de apel, în condițiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ., reținând că prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. permit Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanță de apel.

Contrar celor reținute de către Curtea de Apel Târgu Mureș, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Interpretarea dată de Curtea de Apel Târgu Mureș, în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, astfel cum reține Curtea de Apel Târgu Mureș, întrucât aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 se reține faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanța supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanței de contencios constituțional.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ.:

"nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 270/A/2018 din 03 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2018.