ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1693/2018
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1693/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Ședința publică din data de 10 mai 2018
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Turda la data de 14 martie 2016 sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată la data de 16 mai 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței să constate că în Contractul de credit nr. x din data de 25.02.2008, modificat prin actele adiționale ulterioare, sunt stipulate clauze abuzive în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și anume:
Clauza prevăzută la art. 8 din Contractul de credit, modificată prin art. 2.2 pct. 2.1.1, 2.2.2. din Actul adițional la contractul de credit; privitoare la posibilitatea modificării dobânzii de către pârâtă
Clauza prevăzută în contractul de credit la art. 7 lit. a) reprezentând comision de gestiune credit in cuantum de 0,25% calculat la valoarea soldului creditului, plătibil lunar, modificată prin art. 2 pct. 2.1.1. lit. a) care prevede plata unui comision de administrare credit în cuantum de 0,25%, respectiv în valoare de 78,97 RON
- clauza prevăzută la art. 7 lit. b) care prevede plata unui comision de risc în valoare de 2.116,80 RON;
- clauza prevăzută la art. 7 lit. d) care prevede plata unui comision de rambursare anticipată a creditului în cuantum de 3,5% în primii 5 ani din cadrul duratei de creditare
Să dispună repunerea părților în situația anterioară inserării acestor clauze privind modificarea unilaterala a dobânzii și drept consecință să oblige pârâta la restituirea către reclamant, în integralitate a sumelor de bani încasate cu titlu de diferență de dobândă, de la cea care trebuia percepută avându-se în vedere formula de calcul Dobânda = marfa fixă + ROBOR la cea care a fost efectiv încasată prin majorarea unilaterală de către pârâtă, deoarece modalitatea de stabilire a variației dobânzii este lăsată la discreția băncii; calcularea marjei fixe componentă a dobânzii, prin scăderea valorii indicatorului ROBOR din dobânda de achiziție respectiv marja fixă 10%-Robor de la momentul acordării creditului; Solicită rambursarea acestor sume începând de la data încheierii contractului și până la data plății efective.
Să dispună anularea acestor clauze și drept consecință să procedeze la repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamant reprezentând comision de gestiune credit; comision de risc în valoare de 2.116,80 RON, comision de rambursare anticipată a creditului în cuantum de 1800 RON, calculate de la momentul acordării creditului, de la momentul rambursării anticipate a creditului.
Să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra sumei plătite pârâtei cu titlu de diferență dintre dobânda care trebuia să fie percepută și dobânda majorată, comision de gestiune credit, comision de risc, comision de rambursare anticipată a creditului, de la data plății de către reclamant a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume.
Prin sentința civilă nr. 2211/2016 pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., și pe cale de consecință:
S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din convenția de credit nr. x/25.02.2008 încheiat intre reclamant si pârâtă: - art. 8 prevederile referitoare la posibilitatea de revizuire unilaterala a dobânzii de către banca; - art. 7 lit. a) privind comisionul de gestiune credit;-art. 7 lit. b) privind comisionul de risc.
A fost obligată pârâta să restituie reclamantului echivalentul în RON la data plății a sumelor achitate cu titlu de comision de gestiune credit și comision de risc, începând cu data de 25.02.2008 plus dobânda legală aferentă acestor sume de la data achitării fiecărei sume și până la data restituirii sumelor.
A fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma achitată, începând cu data de 25.02.2008, cu titlu de dobândă dacă aceasta depășește dobânda curentă de 10 %/an prevăzută în contractul de credit nr. x/25.02.2008 plus dobânda legală aferenta acestor sume de la data achitării fiecărei sume și până la data restituirii sumelor.
Au fost respinse restul pretențiilor invocate de reclamant, ca nefondate și a fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 360 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A..
Prin decizia civilă nr. 1033/A/2017 din 4 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A., în contradictoriu cu intimatul A. împotriva sentinței civile nr. 2211 din 8 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2016, fiind obligată apelanta la plata către intimat a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, care a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1033/A/2017 din 4 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 8 noiembrie 2017.
La termenul de judecată din 10 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:
Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Cluj.
Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.
Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).
Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.
În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).
Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.
Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.
Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.
În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Specializat Cluj.
Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Specializat Cluj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.
În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția de necompetență.
Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1033/A/2017 din 4 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în favoarea Curții de Apel Cluj.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2018.