ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1149/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 22 decembrie 2015, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 55.000 euro + TVA reprezentând contravaloarea structurii, fundației, ramei, ancorei corespunzătoare suplimentării de 0,4 MWP.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 329.072,936 euro (având TVA inclus) reprezentând TVA rămasă de plată și la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 433/PI din 5 aprilie 2018 Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. și a obligat pârâta la plata sumei de 55.000 euro la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloarea structurii, fundației, ramei, ancorei corespunzătoare suplimentării de 0,4 MWP conform Convenției din 25 iulie 2013, precum și la plata sumei de 291.732,44 euro, ce cuprinde TVA, reprezentând rest de plată conform Contractului FN din data de 24 aprilie 2013; a respins în rest acțiunea; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.605,98 RON reprezentând taxă de timbru aferentă sumei de 55.000 euro, la care se calculează TVA, taxa de timbru în sumă de 16.441,23 RON aferentă sumei de 291.732,44 euro ce cuprinde TVA; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert în sumă de 1200 RON pentru expertul C., onorariu de expert în sumă de 1500 RON reprezentând onorariu plătit expertului D. și 3.000 RON onorariul expertului E.; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 17.299,32 RON.

C. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de fond.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Timiș a formulat apel principal pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând în ceea ce privește suma de 55.000 euro + TVA, în principal admiterea excepției autorității de lucru judecat, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere; în subsidiar, respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat; în ceea ce privește suma de 329.072,936 euro (având TVA inclus) solicitând respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a declarat apel incident reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtei inclusiv la suma de 37.340,49 euro, sumă respinsă de către instanța de fond.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin Decizia civilă nr. 843 din 12 decembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelul principal formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. și apelul incident formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 433/PI din 5 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat apelanta-pârâtă să-i achite apelantei-reclamante suma de 329072,936 euro, reprezentând în rest acțiunea; a obligat apelanta-pârâtă să achite apelantei-reclamante suma de 18467,24 RON în loc de 23.047,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, constând în taxă judiciară de timbru; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

E. Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 1289 din 14 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/2013, având ca obiect o contestație la executare formulată de S.C. B. S.R.L. împotriva executării silite declanșate de BJE F. în Dosarul execuțional nr. x/2013 s-a statuat că apelanta-reclamantă nu este îndreptățită la suma de 55.000 euro + TVA, pe care a solicitat-o și în prezentul dosar.

Pe de altă parte, atât din convenția părților, cât și din raportul de expertiză tehnică judiciară rezultă faptul că apelanta-reclamantă nu și-a îndeplinit integral obligațiile care să îi permită să solicite pe temei contractual să i se achite suma de 55.000 euro, respectiv nu a obținut ATR modificat și licență de producător de la ANRE corespunzătoare puterii de 2,87 MWP.

Cea de-a doua ipoteză a art. 3.1.6 din convenția încheiată la 25 iulie 2013 în baza contractului FN din 24 aprilie 2013 presupunea o imposibilitate obiectivă de obținere a ATR-ului, care nu a fost dovedită de către apelanta-reclamantă și care nu devine incidentă doar în lipsa montării panourilor de către apelanta-pârâtă.

În cauză a fost întocmit un raport de expertiză tehnică judiciară contabilă, în care se menționează faptul că valoarea totală a facturilor emise de către apelanta-reclamantă în baza contractului FN din 24 aprilie 2013 este de 13.849.537,18 RON. În convenție se prevede suma maximă de 2.516.000 euro fără TVA, iar facturile emise totalizează 2.516.000 euro fără TVA și se încadrează în prevederile contractuale. Suma totală facturată este de 2.516.000 euro + 603840 euro TVA, care reprezintă la cursul zile de la data emiterii Facturii fiscale x.849.537,18 RON.

Părțile au prevăzut că achitarea TVA-ului se va face ulterior achitării bazei.

Este adevărat că o factură fiscală trebuie să cuprindă și TVA-ul, dacă părțile sunt plătitoare de TVA, iar imputația plății din perspectiva organului fiscal se va face potrivit normelor fiscale incidente.

Acest aspect nu poate fi însă invocat de către apelanta-pârâtă în favoarea sa, câtă vreme este verosimil faptul că inițiativa inserării acestei clauze i-a aparținut, aceasta dorind să aibă posibilitatea să solicite rambursarea TVA-ului aferent investiției.

Din această perspectivă și potrivit înțelegerii părților, având în vedere plățile efectuate de apelanta-pârâtă, se poate concluziona că suma solicitată de către apelanta-reclamantă reprezintă, astfel cum aceasta a și susținut, un rest de TVA.

Potrivit expertizei tehnice judiciare efectuate de expertul D., din documentele transmise de către S.C. G. S.A., rezultă faptul că instalația fotovoltaică a funcționat de la punerea sa în funcțiune (3 septembrie 2013), înaintea termenului de predare, dar nu a atins capacitatea nominală stabilită contractual de 2488,32 KWP, cea mai mare valoare a energiei electrice produse fiind de 2032 MWh și a fost atinsă la 22 aprilie 2015.

Puterea debitată de către parcul fotovoltaic reprezintă puterea efectiv livrată/evacuată/injectată în rețeaua electrică de medie tensiune, în vederea comercializării acesteia. Valoarea acestei puteri reprezintă valoarea puterii obținute prin diferența dintre puterea totală produsă de parcul fotovoltaic și puterea consumată de serviciile interne aferente parcului și a pierderilor de putere în echipamentele electrice aferente serviciilor interne ale parcului. Se precizează că potrivit certificatului de racord emis de către G., puterea instalată a serviciilor interne este de 17 KW, iar puterea maximă absorbită de acestea este de 15 KW.

Curtea a reținut că nu s-a dovedit de către apelanta-pârâtă faptul că apelanta-reclamantă nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile contractuale, aceasta neputând să asigure că parcul fotovoltaic va asigura un randament constant, ci prin specificul acestuia, puterea debitată depinde de factori externi, precum temperatura, lumina solară, sau interni, constând în pierderile provocate de propriile echipamente.

Pe cale de consecință, apelanta-reclamantă este îndreptățită la încasarea sumei de 329072,936 euro, cu titlu de rest de TVA.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.

Reclamanta S.C. A. S.A. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Apelanta S.C. B. a atacat numai sentința pronunțată de instanța de fond, nu și încheierea din 6 iunie 2016 prin care a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, ceea ce atrage sancțiunea nulității apelului.

Nu se poate reține că instanța de apel a fost învestită cu soluționarea căii de atac împotriva încheierii sus-menționate, care are caracter interlocutoriu, fiind lipsit de relevanță faptul că în expunerea motivelor de apel s-au adus critici și cu privire la această încheiere.

În mod greșit, instanța de apel a reținut incidența autorității de lucru judecat, iar în cauză sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Se susține de către recurenta-reclamantă că în cauză au fost încălcate normele de drept material în ceea ce privește răspunderea contractuală a părților în raport de obligațiile asumate prin contractul încheiat, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a decis că lucrarea de suplimentare reală nu este realizată, contrar recunoașterii beneficiarei, astfel încât obligația de plată a sumei de 55.000 euro îi revine B. în virtutea clauzelor prevăzute la art. 3, pct. 3.1.6 care statuează asupra acestei obligații.

În sarcina B. a fost instituită o obligație alternativă - de a semna documentele de autorizare a lucrării, în calitate de producător de energie electrică și de a monta panourile suplimentare pentru funcționarea acestei instalații în vederea autorizării lor - care atârna exclusiv de voința ei.

Imposibilitatea finalizării procedurii de îndeplinire a formalităților cerute pentru asigurarea legalității lucrării are cauze de ordin subiectiv și sunt consecința conduitei culpabile a beneficiarei contractului care a refuzat semnarea lor.

Concluzia instanței de apel este una greșită, atunci când reține contrar recunoașterii pârâtei că societatea reclamantă nu ar fi executat suplimentarea reală și, ca atare, nu ar fi îndeplinită să pretindă plata lucrării.

Se solicită admiterea excepției nulității apelului B., prin raportare la neatacarea încheierii din 6 iunie 2016 (prin care a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat); în subsidiar să se constate că elementele autorității de lucru judecat nu sunt întrunite în cauză; să se constate că o corectă aplicare a normei de drept material justifică pe deplin soluția instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii în privința acestei componente a pretențiilor și anume suma de 55.000 euro + TVA; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a formulat recurs și pârâta S.C. B. S.R.L. invocând motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Instanța a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin nearătarea în concret a motivelor pentru care a înlăturat criticile pârâtei formulate prin cererea de apel, instanța de control limitându-se la a expune un scurt istoric al poziției părților, să citeze din expertiza judiciară electroenergetică întocmită de expert D. și la a reitera motivarea primei instanțe cu privire la așa zisa îndeplinire în conformitate cu contractul a obligațiilor asumate de către S.C. A. S.A.

A fost criticată hotărârea primei instanțe, arătându-se că prin contract părțile au convenit toate aspectele referitoare la verificarea modulelor, ulterior livrării, iar prin excluderea din ansamblul probator a expertizei extrajudiciare întocmite de H., prima instanță nesocotește voința părților, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului forței obligatorii a contractului.

Atât timp cât în considerente instanța nu analizează toate probele administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Instanța de apel înlătură din materialul probator cea mai importantă probă căreia părțile i-au atribuit valoare determinantă în stabilirea prețului, importanța raportului întocmit de H. neputând fi ignorată decât cu încălcarea forței obligatorii.

Instanța de control judiciar situează beneficiarul, care este consumatorul final ce suportă TVA-ul, în sfera dreptului civil, nesocotind obligația intrinsecă a acestuia de a plăti TVA-ul aferent prețului contractului, astfel cum este reglementat de Codul fiscal.

Instituția imputației plății reglementată la art. 1506 - 1509 C. civ. nu este incidentă în speță, întrucât o pretinsă defalcare, în bază și TVA, a plății nu se circumscrie acesteia.

Deși părțile, în necunoștință de cauză au prevăzut contractual că plata TVA-ului se va achita ulterior (însă în executarea contractului pârâta a achitat acest TVA odată cu fiecare plată parțială), având în vedere o eventuală compensare a costurilor fiscale între beneficiar și prestator, instanța de apel în motivare, face referire la un element străin de contract și anume instituția rambursării TVA-ului aferent investiției.

Instanța s-a limitat la a prelua trunchiat o prevedere contractuală care să susțină soluția, prevedere contractuală nelegală.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

G. Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., Înalta Curte reține că apărătorul acesteia a arătat că înțelege să nu mai susțină excepția nulității apelului declarat de pârâtă, excepție invocată în cererea de recurs.

În cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a reținut incidența autorității de lucru judecat. În realitate, Curtea de Apel prezintă unele aspecte reținute în considerentele Deciziei civile nr. 1285 din 14 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/2013 având ca obiect o contestație la executare formulată de S.C. B. S.R.L. împotriva executării silite declanșate de BJE F., în Dosarul execuțional nr. x/2013 După prezentarea respectivelor considerente, instanța de apel concluzionează că "aceste considerente pe care le regăsim într-o hotărâre judecătorească definitivă într-un litigiu purtat între aceleași părți și care au vizat aceeași chestiune sunt obligatorii pentru părți, fiind incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, ceea ce înseamnă că hotărârea respectivă poate fi invocată într-un alt litigiu de oricare dintre părți".

Așa fiind, instanța de apel nu a reținut incidența în speță a autorității de lucru judecat, care presupune existența triplei identități, respectiv: părți, obiect, cauză, ci efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

"Autoritatea de lucru judecat" și "puterea de lucru judecat" nu sunt sinonime. Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești definitive privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Așadar, Curtea de Apel a reținut în mod legal că în speță este incident efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, respectiv faptul că prin decizia pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin s-a statuat că recurenta-reclamantă nu este îndreptățită la suma de 55.000 euro + TVA.

Mai mult decât atât, instanța de apel a analizat convenția părților încheiată la data de 25 iulie 2013 în baza contractului FN din 24 aprilie 2013, cât și concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară și a reținut că reclamanta-recurentă nu și-a îndeplinit integral obligațiile care să îi permită să solicite pe temei contractual să i se achite suma de 55.000 euro, respectiv nu a obținut ATR modificat și licență de producător ANRE corespunzătoare puterii de 2,8 MWp.

Pe de altă parte, cea de-a doua ipoteză a art. 3.1.6 din convenția încheiată la data de 25 iulie 2013 în baza contractului FN din 24 aprilie 2013 presupune o imposibilitate obiectivă de obținere a ATR-ului, care nu a fost dovedită de către reclamantă și care nu devine incidentă doar în lipsa montării panourilor de către pârâtă.

Așadar, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că în cauză sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin nearătarea în concret a motivelor pentru care a înlăturat criticile pârâtei formulate prin cererea de apel, instanța de control limitându-se la a expune un scurt istoric al poziției părților, să citeze din expertiza judiciară electroenergetică întocmită de expert D. și la a reitera motivarea primei instanțe cu privire la așa zisa îndeplinire în conformitate cu contractul a obligațiilor asumate de către S.C. A. S.A.

Această critică este nefondată. Obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Legea permite instanței de control judiciar să reitereze motivarea primei instanțe, în măsura în care aceasta răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanța de recurs nu are competența de a verifica temeinicia hotărârii examinate, respectiv stabilirea corectă a situației de fapt, aceasta va putea verifica dacă legea a fost corect aplicată faptelor reținute de instanța de fond.

În cauză, motivarea hotărârii instanței de apel se înfățișează într-o asemenea manieră încât corespunde imperativelor logicii. Considerentele prezentate nu sunt dubitative și oferă părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Instanța de apel a analizat contractul încheiat de părți și a reținut în soluționarea cauzei concluziile expertizei tehnice judiciare dispuse, care a fost realizată de expertul D. În mod corect a reținut instanța că o expertiză extrajudiciară, așa cum este expertiza H. de care se prevalează pârâta, fiind realizată fără a se asigura contradictorialitatea părților are o relevanță probatorie scăzută. De altfel, expertiza reprezintă procedeul prin intermediul căruia stabilirea unor împrejurări de fapt necesare pentru soluționarea unui litigiu se realizează cu ajutorul unor specialiști, ce dețin cunoștințe într-un anumit domeniu, numiți de către instanța de judecată.

Așadar, critica privind faptul că s-au reținut concluziile unui raport de expertiză efectuat ca urmare a dispozițiilor instanței și nu cele ale unei expertize extrajudiciare, nu poate fi primită.

Recurenta-pârâtă susține că în cauză sunt întrunite dispozițiile prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. însă face referire la raportul de expertiză întocmit de H., arătând că hotărârea este nelegală pentru că instanța de apel a înlăturat din materialul probator acest raport.

Înalta Curte apreciază că probele în cauză au fost încuviințate și administrate potrivit dispozițiilor legale, iar aprecierea instanței referitoare la probele administrate este o chestiune care ține de temeinicia hotărârii și nicidecum nu constituie un motiv de nelegalitate ce poate fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția privind admiterea cererii formulate de reclamantă cu privire la suma de 329.072,936 euro, TVA inclus, considerentele hotărârii instanței de apel răspund exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprind analiza făcută de instanță asupra clauzelor contractuale.

Recurenta-pârâtă nu se poate prevala în recurs de faptul că există o prevedere contractuală care susține soluția însă această prevedere contractuală este nelegală. Instanța de apel nu face referire în motivare la un element străin de contract, ci redă întocmai clauza prevăzută la art. 10 alin. (1) din contract, prin care părțile au prevăzut că achitarea TVA-ului se va face ulterior achitării bazei.

Curtea de Apel a reținut în mod corect faptul că excepția de neexecutare a contractului nu poate fi admisă, atunci când este vorba despre achitarea TVA-ului, ce reprezintă un impozit indirect, care este doar încasat de parte și virat către stat, mai ales în condițiile în care nu s-a formulat o cerere reconvențională având ca obiect rezoluțiunea parțială a contractului.

În ceea ce privește critica referitoare la instituția imputației plății reglementată la art. 1506 - 1509 C. civ. în sensul că nu este incidentă în speță, întrucât o pretinsă defalcare, în bază și TVA, a plății, nu se circumscrie acesteia, nu poate fi primită. În considerentele hotărârii recurate nu se face nicăieri vorbire despre dispozițiile art. 1506 - 1509 C. civ.

Curtea de Apel reține doar faptul că părțile au prevăzut achitarea TVA-ului se va face ulterior achitării bazei și că o factură fiscală trebuie să cuprindă și TVA-ul, dacă părțile sunt plătitoare de TVA, iar imputația plății din perspectiva organului fiscal se va face potrivit normelor fiscale incidente.

În mod corect a reținut instanța de apel faptul că reclamanta este îndreptățită la încasarea sumei de 329.072,936 euro, cu titlu de rest de TVA, însușindu-și concluziile raportului de expertiză judiciară.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. și de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 843 din 12 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 25 iunie 2020.

GGC - NN