ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursurilor în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei nr. 1448/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 584/F din data de 22.03.2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția I penală, a hotărât următoarele:

I. În baza art. 386 din C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl privește pe inculpatul A., în sensul că a reținut dispozițiile art. 37 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, referitoare la recidiva postexecutorie, în loc de dispozițiile art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, referitoare la recidiva postcondamnatorie.

În baza art. 26 din C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen. l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale) pe o perioadă de 5 ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale).

În baza art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 37 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale) pe o perioadă de 5 ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale).

A constatat că faptele deduse judecății sunt concurente cu cea pentru care s-a aplicat pedeapsa de 1 an închisoare prin Sentința penală nr. 2535/03.12.2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin Decizia penală nr. 297/27.03.2014 a Curții de Apel Ploiești.

În baza art. 583 din C. proc. pen., raportat la art. 865 din C. pen. din 1969 a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată de Judecătoria Ploiești, definitivă prin Decizia penală nr. 297/27.03.2014 a Curții de Apel Ploiești.

În baza art. 33 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1969, a contopit pedepsele principale de 5 ani închisoare, de 3 ani închisoare aplicate prin sentință cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 2535/03.12.2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin Decizia penală nr. 297/27.03.2014 a Curții de Apel Ploiești, inculpatului A. dându-i-se spre executare pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale) pe o perioadă de 5 ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale).

În baza art. 139 din C. pen. din 1969, a anulat reabilitarea judecătorească dispusă prin Sentința penală nr. 1093/16.05.2013 cu privire la condamnarea aplicată prin Sentința penală nr. 937/06.04.2005 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin Decizia penală nr. 459/26.05.2005 a Tribunalului Prahova.

În baza art. 88 din C. pen. din 1969, a dedus reținerea și arestarea preventivă de la 01.07.2015 la 13.08.2015.

II. În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale) pe o perioadă de 5 ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 din C. pen. din 1969, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. din 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator sau asociat în cadrul vreunei societăți comerciale).

În baza art. 72 din C. pen. din 1969, a dedus reținerea și arestarea preventivă de la 01.07.2015 la 24.07.2015.

În baza art. 404 alin. (4) lit. i) din C. proc. pen., cu referire la art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. a desființat contractul de vânzare-cumpărare din data de 11.08.2008, încheiat între SC C. SRL și SC D. SRL, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din data de 19.04.2008 dintre SC C. SRL și SC D. SRL, contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 14.07.2008 între E. și SC C. SRL .

În baza art. 397 din C. proc. pen., cu referire la art. 19 din C. proc. pen., a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală și a obligat, în solidar, pe inculpații A. și B., iar pe inculpatul B. în solidar și cu partea responsabile civilmente SC D. SRL, la plata sumei de 8.887.519,80 RON la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, către această parte civilă.

În baza art. 11 din Legea nr. 241 din 2005 cu referire la art. 249 alin. (1) și alin. (5) din C. proc. pen., a instituit sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților A., B. și ale părții responsabile civilmente SC D. SRL, până la concurența sumei de 8.887.519,80 RON la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, în vederea recuperării prejudiciului creat părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpații A., B., și alții.

Prin Decizia penală nr. 1448/A din 30.10.2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția I penală, a decis următoarele:

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpatul A., și alții, împotriva Sentinței penale nr. 584/F din data de 22.03.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

A desființat, în parte, sentința penală atacată și rejudecând, în fond:

A descontopit pedeapsa principală rezultantă aplicată inculpatului A. și a repus în individualitatea lor pedepsele componente.

A înlăturat aplicarea art. 386 din C. proc. pen., precum și dispozițiile art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969 reținute prin actul de sesizare în sarcina inculpatului A..

A înlăturat aplicarea art. 139 din C. pen. din 1969 privind anularea reabilitării judecătorești dispusă prin Sentința penală nr. 1093/16.05.2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești.

În temeiul art. 26 din C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală.

Conform art. 65 din C. pen. din 1969, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969 pe o perioadă de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.

Conform art. 71 din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969.

În temeiul art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

Conform art. 583 din C. proc. pen., a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 2535/03.12.2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin Decizia penală nr. 297/27.03.2014 a Curții de Apel Ploiești.

În temeiul art. 36 alin. (1) raportat la art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) din C. pen. din 1969, a contopit pedeapsa aplicată prin decizie cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin Sentința penală nr. 2535/03.12.2013 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin Decizia penală nr. 297/27.03.2014 a Curții de Apel Ploiești, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală rezultantă de 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969.

Conform art. 71 din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) din C. pen. din 1969.

A menținut celelalte dispoziții.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul B., și alții, și partea responsabilă civilmente D. SRL împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva hotărârii instanței de apel au formulat cerere de recurs în casație recurentul inculpat A., la data de 13.01.2020, prin avocat F. și recurentul inculpat B., la data de 21.01.2020, prin avocat G..

Prin cererea de recurs în casație formulată (motivele fiind prezentate in extenso la dosar recurs casație), inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., incident atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

A arătat că, în speță, sunt îndeplinite și condițiile art. 438 alin. (2) din C. proc. pen.

În esență, a considerat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa prin hotărârea recurată, complicitate la evaziune fiscală prev de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 nu este prevăzută de legea penală, în sensul că nu întrunește elementele de tipicitate pentru a fi considerată faptă prevăzută de legea penală sub aspectul elementului material al laturii obiective, lipsind verbum regens prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Prin urmare, a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să admită recursul în casație, să caseze hotărârea atacată și, pe cale de consecință, să pronunțe o soluție de achitare în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., pentru infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. x, pentru care s-a dispus condamnarea sa.

Prin cererea de recurs în casație formulată (motivele fiind prezentate in extenso la dosar recurs casație), inculpatul B. a solicitat, în conformitate cu prevederile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza, să se dispună în latura penală achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. și în latura civilă respingerea acțiunii civile exercitate de ANAF.

În susținerea cererii de recurs în casație, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a arătat că pentru cazul invocat, încălcarea legii penale se realizează prin greșita aplicare a acesteia, anume faptul că prin hotărârea instanței de apel s-a dispus condamnarea sa, în raport de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, deși fapta materială astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare nu este prevăzută de legea penală. Mai precis, nu există o corespondență între situația de fapt și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 deoarece, pe de-o parte, cu privire la persoana sa nu s-a reținut vreuna dintre calitățile în drept sau în fapt necesare a fi deținute de autorul infracțiunii de evaziune fiscală și, pe de altă parte, încheierea unui contract nu se circumscrie elementului material al infracțiunii de evaziune fiscală în forma înregistrării în contabilitate a unei operațiuni fictive.

În acest sens, doctrina a apreciat că "acest caz de casare poate fi invocat numai atunci când partea sau procurorul apreciază că fapta pentru care s-a pronunțat hotărârea definitivă nu este tipică, prin raportare la prima trăsătură esențială a infracțiunii, adică atunci când fapta concretă reținută prin hotărârea definitivă nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare

Prin urmare, având în vedere faptul că aspectele învederate reprezintă critici ale tipicității faptei, a apreciat că acestea se circumscriu motivului de casare prev. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

A fost îndeplinită procedura de comunicare a cererilor de recurs în casație, procurorului și părților, așa cum prevăd dispozițiile art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.

Judecătorul de filtru, prin rezoluție, a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent, în vederea examinării admisibilității în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen.

Prin încheierea din 14 iulie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus admiterea în principiu a cererilor de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1448/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016. S-a fixat termen pentru judecarea pe fond a recursurilor în casație, în ședință publică, la data de 06 octombrie 2020 pentru când s-a dispus citarea recurenților inculpați A. și B., intimatei-parte responsabilă civilmente SC D. SRL și intimatei-parte civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală și s-au încunoștințat apărătorii aleși ai recurenților inculpați cu privire la termenul stabilit.

Înalta Curte a constatat că cererile au fost formulate în termenul legal și că îndeplinesc cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), lit. b), c) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menționate numele și prenumele părților, domiciliul acestora, hotărârea care se atacă, cazurile de recurs în casație pe care se întemeiază și motivarea acestora, precum și semnătura persoanei care exercită calea de atac. De asemenea, cererile de recurs în casație respectă dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) și art. 438 C. proc. pen.

Constatând că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile legale, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis, în principiu, cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 1448/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016 și a stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursurilor în casație, în ședință publică, la data de 06 octombrie 2020.

La termenul de judecată din 6 octombrie 2020, constatând întemeiată cererea de amânare a cauzei pentru pregătirea apărării și pentru imposibilitate de prezentare a apărătorului ales al inculpatului A., Înalta Curte a dispus încuviințarea acesteia și amânarea cauzei la termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2020.

Cu ocazia dezbaterii recursurilor în casație formulate, inculpații A. și B. au solicitat următoarele:

Recurentul inculpat B. a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, pe latură penală, achitarea sa, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 și, pe latură civilă, respingerea acțiunii civile exercitate de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În esență, a susținut că în mod greșit instanța de apel a dispus condamnarea sa, în raport de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, arătând că fapta materială, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, nu este prevăzută de legea penală și nu există o corespondență între situația de fapt și textul de lege prev de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, deoarece nu i-a fost reținută una dintre calitățile necesare pentru autorul infracțiunii de evaziune fiscală. Încheierea unui contract nu se circumscrie elementului material al infracțiunii de evaziune fiscală în forma înregistrării în contabilitate a unei operațiuni fictive și din această perspectivă, fapta concretă reținută nu întrunește elementele de tipicitate obiective sau subiective prevăzute de norma de incriminare, fiind acuzat că a încheiat un contract de vânzare-cumpărare pentru un teren inexistent. Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, autorul actului material trebuie să aibă o anumită calitate, iar în ceea ce îl privește nu are calitate de subiect activ. A mai susținut că raportat la întreaga stare de fapt, dispozițiile legale au fost aplicate în mod greșit de către instanță.

Recurentul inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casație și, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea sa.

În esență, a susținut că nu avea nicio calitate oficială în societate și nu poate fi complicele unei altei persoane, care la rândul ei nu ar avea nicio calitate în firma SC D. Astfel, nu se poate demonstra lanțul infracțional, cu atât mai mult cu cât, conform art. 6 alin. (21) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, obligația de conducere a contabilității aparține persoanelor desemnate în acest scop de conducerea societății, or, societatea la care se presupune că s-a făcut evaziunea fiscală avea administratori statutari, pe H. și I.. Presupunând că i s-ar putea stabili recurentului calitatea de persoană care controla în fapt SC C. SRL, respectiv coinculpatului B. calitatea de persoană care controla în fapt SC D. SRL, A. este acuzat de complicitate la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, iar verbum regens de la textul de lege este "evidențierea", iar din ansamblul probator nu rezultă cum a ajutat inculpatul pe cineva să evidențieze ceva în evidențele contabile ale SC D.

Analizând recursurile în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei nr. 1448/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Prin urmare, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În cauza de față, inculpații A. și B. au formulat recurs în casație împotriva Deciziei nr. 1448/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016 și au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Jurisprudența subsecventă intrării în vigoare a actualului C. proc. pen. a statuat că acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În consecință, acest caz de recurs în casație permite instanței de casație să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Analizând în aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casație formulate de inculpații A. și B., de dispozițiile incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând, în cele ce succed, obiectul analizei prezentei căi de atac.

Sub un prim aspect, critica recurentului inculpat B. în sensul că acestea nu au calitatea cerută de lege subiectului activ al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, precum și critica recurentului inculpat A. în sensul că nu avea nicio calitate oficială în societate și nu putea fi complicele unei persoane fără calitate, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive; Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani.

Având în vedere dispozițiile anterior menționate și analizând din perspectiva pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen., critica recurenților inculpați, Înalta Curte constată că poate fi subiect al infracțiunii orice persoană fizică sau juridică care acționează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia.

Prin urmare, subiect activ poate fi administratorul de drept al societății, precum și administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societății - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acțiunile și/sau inacțiunile lor urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor și impozitelor datorate (în acest sens este Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Decizia nr. 204 din 17 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Așadar, legea nu condiționează existența infracțiunii de o anumită calitate a subiectului activ și nici de existența unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuții de organizare și ținere a evidenței contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligație legală ori contractuală de gestionare a activității societății, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activității contabile a societății.

În pofida faptului că inculpatul nu a avut în mod oficial calitatea de asociat sau administrator în cadrul societății comerciale implicate în mod direct în activitatea evazionistă, în fapt, acesta în calitate de persoană care controla activitatea a efectuat acte de administrare a societății.

Prin urmare, subiectul activ al infracțiunii de evaziune fiscală este partea raportului de drept fiscal, fiind antrenată răspunderea penală, în calitate de autor al infracțiunii de evaziune fiscală, atât a persoanelor fizice, cât și a persoanelor juridice în măsura în care faptele sunt comise în numele și în interesul acestora din urmă.

Relevantă este Decizia nr. 25 din 03 octombrie 2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 936/28.11.2017, prin care s-a stabilit că atât fapta de a omite evidențierea corectă în documentele legale, cât și fapta de a nu evidenția corect veniturile și cheltuielile au fost incriminate prin aceeași normă, scopul fiind unul comun, respectiv asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale ce revin contribuabililor.

Așadar, pentru a fi subiectul activ al infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitatea normativă reținută, este orice persoană fizică sau juridică care datorează taxe, impozite, contribuții și alte sume bugetului general consolidat, inculpatul B. având calitate de persoană care controla și coordona SC D. SRL, iar inculpatul A. controla și activitatea societății C. SRL.

Astfel, subiectul activ al infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitatea normativă reținută în sarcina acestora, este contribuabilul beneficiar al evidenței contabile sau fiscale alterate. Noțiunea de contribuabil desemnează, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 241/2005, orice persoană fizică sau juridică care datorează taxe, impozite, contribuții și alte sume bugetului general consolidat.

Analizând în continuare criticile formulate de inculpații A. și B. referitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum și înregistrarea operațiunilor în contabilitate, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., prin raportare la motivele invocate, Înalta Curte reține că nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care amintim, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 229/RC din 17 iulie 2020, Decizia nr. 55/RC din 13 februarie 2020, Decizia nr. 56/RC din 14 februarie 2019, Decizia nr. 39/RC din 06 februarie 2019, Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017, Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017 - www.x.ro).

Drept urmare, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt, respectiv, nu are competența de a schimba starea de fapt reținută de către instanța de apel, având însă competența de a verifica legalitatea consecințelor juridice care decurg din situația de fapt avută în vedere la pronunțarea deciziei de apel.

Se constată, așadar, în fapt că inculpatul A., cu intenție, în cursul anului 2008, în calitate de persoană care coordona în fapt activitatea SC C. SRL, a acordat un ajutor material inculpatului B. la săvârșirea de către acesta a infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, prin aceea că a efectuat o vânzare fictivă către SC D. SRL, materializată în contractul de vânzare-cumpărare a unui teren, din data de 11.08.2008 și în factura fiscală seria x nr. x din 11.08.2008, în sumă totală de 55.663.939,80 RON, fapt ce a permis societății SC D. SRL să deducă ilegal TVA în valoare de 8.887.519,80 RON, prin înregistrarea acestei cheltuieli fictive în contabilitate, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prev. de art. 26 din C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Inculpatul B., în calitate de persoană care controla SC D. SRL, cumpărător, prin intermediul societății care deținea calitatea de asociat majoritar al acesteia și persoană care coordona activitatea societății, cu intenție, cu complicitatea inculpatului A., administrator în fapt al SC C. SRL, vânzător, a perfectat cu acesta încheierea contractului de vânzare-cumpărare din data de 11.08.2008 având ca obiect un teren inexistent, situat în jud. Prahova, com. Puchenii Mari, în baza căruia s-a emis factura fiscală seria x nr. x/11.08.2008 în valoare de 55.663.939,80 RON, care a fost înregistrată în contabilitatea SC D. SRL, deși reprezenta o cheltuială fictivă, în scopul ca aceasta din urmă să își deducă în mod ilegal TVA în cuantum de 8.887.519,80 RON, echivalentul a 2.479.000 euro, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prev. de art. 9 alin. (1). lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

În acest context, Înalta Curte notează că susținerea ambilor recurenți în sensul că activitatea reținută în sarcina lor ca fiind corespunzătoare încadrării prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 nu se suprapune peste norma de incriminare are ca premisă negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției autorilor căii de atac.

Având în vedere conținutul art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, Înalta Curte notează că elementul material al acestei infracțiuni prevăzute de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constă în evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive. Sintagma "care nu au la bază operațiuni reale" se referă la acele operațiuni care nu corespund realității faptice sau juridice, iar "operațiunile fictive" se referă la acele operațiuni imaginare, care în fapt nu există.

Curtea de Apel București, în urma probatoriul administrat a reținut ca fiind întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală, ajungând la concluzia că starea de fapt evidențiată și susținută probator realizează conținutul textului incriminator, fapt pentru care a și pronunțat condamnarea inculpaților.

Astfel, contrar criticilor apărării, Înalta Curte constată că evaluarea probelor administrate în cauză permite reținerea, dincolo de orice dubiu, că între inculpatul B., persoană care controla SC D. SRL prin intermediul societății comercială J. SA, asociat majoritar al D. și inculpatul A. persoană care controla SC C. SRL, complice, a existat acea coeziune psihică proprie participației penale, respectiv atât autorul cât și complicele au cunoscut și urmărit fraudarea bugetului de stat prin deducerea ilegală a taxei pe valoare adăugată. În acord cu instanța de control judiciar (apel), se constată că intenția de fraudă a rezultat din materialitatea acțiunilor întreprinse de inculpații B. și A. și este pe deplin dovedită prin mijloacele de probă administrate, astfel cum au fost prezentate în decizia recurată, consecință fiind perfectarea unei tranzacții imobiliare fictive cu scopul deducerii ilegale a TVA-ului.

Prin urmare, în cauză, s-a făcut dovada că inculpatul B. a acționat prin intermediul SC C., societate comercială înființată în acest scop și inculpatul A. a acționat prin intermediul SC D., în scopul fraudării bugetului de stat, prin înregistrarea unei tranzacții imobiliare fictive care a făcut posibilă deducerea ilegală a TVA-ului în valoare de 8.887.519,80 RON.

Așadar, se reține participația penală a celor doi inculpați, B. și A. în forma autoratului la infracțiunea de evaziune fiscală și respectiv complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală prin evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale cu consecința unui prejudiciu în condițiile alin. (3) al art. 9 lit. c) din Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 în forma în vigoare la data comiterii faptei, anul 2008, care pentru o pagubă mai mare de 500 000 euro prevede limite de pedeapsă de la 5 ani la 11 ani.

Trimiterile făcute în cererile de recurs în casație formulate, relativ la contractul de vânzare-cumpărare, înregistrările efectuate în contabilitate, aplicarea principiul in dubio pro reo, aspectele referitoare la declarațiile date în cauză de către martori și inculpatul K. și probatoriul administrat, pe aceste aspectele referitoare la probatoriul administrat și situația de fapt reținută nu pot fi cenzurate în prezentul cadru procesual. În esență, inculpații au solicitat practic reevaluarea materialului probator sub aspectul conținutului faptic al acuzației ce le este adusă, negând concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la participația penală a acestora. Or, reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme. De altfel, din situația de fapt reținută de instanța de apel în hotărârea recurată, rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

De altfel, se constată că mare parte din motivele invocate în prezentul demers judiciar au constituit și motive de apel pe fondul cauzei și au fost analizate, cu prilejul soluționării apelului.

În aceste limite, Înalta Curte constată că baza faptică a acuzației de evaziune fiscală adusă recurenților inculpați A. și B., descrisă anterior, realizează cerințele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei nr. 1448/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei nr. 1448/A din 30 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17 noiembrie 2020.

GGC - GV