ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 911/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 37/C/28.02.2018 Tribunalul Bihor, secția I civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect constatarea încălcării dreptului la demnitate, onoare, reputație și imagine prin formularea unor afirmații discriminatorii, denigratoare, defăimătoare și mincinoase de către pârât, precum și obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro; a obligat pârâtul, la plata, către reclamant, a sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale, fiind respinse celelalte pretenții.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că la data de 09.06.2016, la sediul cabinetului individual al avocatului C., din Oradea, cu ocazia unei întrevederi dintre reclamant și pârâtul B. pentru clarificarea unei situații juridice de natură civilă, acesta din urmă a adresat reclamantului cuvinte, precum "terorist", a făcut referire la originea reclamantului din Iran, precum și la incapacitatea acestuia de a avea relații cu femei, afirmații ce au creat o stare de disconfort reclamantului, lezând dreptul său la imagine protejat de Constituție, C. civ. și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prejudiciul pe care l-a produs pârâtul, reclamantului, prin săvârșirea acestei fapte, este unul nepatrimonial și constă în suferința morală provocată deoarece reclamantul a fost jignit, suma de 5000 RON daune morale fiind apreciată ca o satisfacție echitabilă.

Prin Decizia nr. 848/A/24.09.2019 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinței.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că afirmațiile pârâtului cu privire la naționalitatea irakiană, la pretinse incapacități fizice, apelativele folosite jignitoare, sunt de natură să aducă atingere onoarei și demnității reclamantului, al cărui drept la imagine este protejat atât de Constituție, cât și de C. civ.

În cauză a fost dovedită fapta ilicită a pârâtului, faptă care nu se înscrie în limitele unei normale exercitări a dreptului la libera exprimare dat fiind că aceasta, nu trebuie să fie de natură a încălca drepturile și libertățile altor persoane. A fost suficientă proferarea injuriilor în prezența avocaților, traducătorului și tatălui apelantului-pârât pentru ca fapta umilitoare a apelantului să-i producă intimatului un prejudiciu moral, raportat la statutul social al acestuia, medic.

În ceea ce privește întinderea despăgubirii, instanța de apel a constatat că suma acordată de prima instanță nu este excesivă, răspunderea civilă delictuală fiind menită să acopere o pagubă, nu să asigure un câștig.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul B., arătând că în mod greșit instanța de apel a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 253 alin. (4) C. civ., în condițiile în care, din probațiunea administrată nu rezultă existența vreunui prejudiciu nepatrimonial în ceea ce-l privește pe reclamant, câtă vreme simpla afirmare în public a unor aspecte exacerbate sau exagerate, nu poate cauza de plano o suferință care să justifice și acordarea daunelor morale.

Intimatul-reclamant nu a dovedit faptul că are o imagine publică, respectiv o funcție publică atât de importantă încât percepția pe care o au membrii societății asupra persoanei sale să fie extrem de importantă.

De asemenea, intimatul-reclamant a fost cel care a generat conflictul, între avocatul recurentului-pârât și acesta existând un dosar penal pentru lovire.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Contrar susținerilor recurentului-pârât, din economia cauzei, ale cărei circumstanțe de fapt nu pot fi reluate în recurs, rezultă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâtului, respectiv acesta a proferat la adresa reclamantului afirmații denigratoare de natură să afecteze imaginea celui din urmă și să îi producă un prejudiciu nepatrimonial, asupra căruia instanțele anterioare au apreciat în mod corect.

Art. 72 C. civ. reține că orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, adică a celor permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

De asemenea, art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., statuează că "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Printr-o decizie a instanței de contencios constituțional (Decizia nr. 1576/07.12.2011) s-a statuat că demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societății un comportament de respect și protecție a celorlalți indivizi și interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului. S-a mai arătat prin această decizie că "demnitatea umană, așa cum este aceasta consacrată de Constituție, nu este și nu trebuie interpretată ca instituind un tratament preferențial pentru anumite categorii de persoane, indiferent de contribuțiile, calitățile ori aportul acestora în societate. Prin urmare, demnitatea are aceleași valențe pentru oricare dintre indivizi".

Recurentul-pârât susține că în cauză nu există o vătămare a reclamantului și că simpla afirmare în public a unor aspecte exacerbate sau exagerate, nu poate cauza de plano o suferință care să justifice acordarea daunelor morale, însă Înalta Curte constată că afirmațiile legate de originea reclamantului, calitatea de "terorist" și incapacitatea de a avea relații cu femei, sunt de natură a afecta imaginea reclamantului, cu atât mai mult cu cât au fost făcute în mod public, în prezența mai multor persoane, provocând un impact social de natură să lezeze dreptul la imagine și să aducă atingere onoarei și demnității acestuia.

Prejudiciul produs prin săvârșirea acestei fapte, este unul nepatrimonial și constă în suferința morală provocată deoarece reclamantul a fost jignit și pus într-o situație neplăcută, în prezența avocaților, traducătorului și tatălui pârâtului, situație ce se circumscrie faptei ilicite din cadrul răspunderii civile delictuale, așa cum prevăd dispozițiile art. 1349, 1357 și 1381 C. civ.

Așa cum în mod corect au constatat instanțele anterioare, în cauză există culpa autorului faptei ilicite, respectiv a pârâtului, deoarece acesta și-a dat seama de caracterul antisocial al faptei sale, a prevăzut consecințele acesteia și a urmărit ca ele să se producă, acționând cu intenția directă de al jigni pe reclamant și de a-l face să sufere.

Recurentul-pârât susține că reclamantul nu a făcut dovada că are o imagine sau o funcție publică care să fie percepută de așa manieră de către membrii societății, încât eventuala lezare a acesteia să justifice acordarea de despăgubiri și că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 253 alin. (4) C. civ.

Înalta Curte reține însă că dreptul la imagine reprezintă expresia unei valori intrinseci oricărei persoane, indiferent de funcția sau imaginea publică, iar condiția prevăzută de art. 253 alin. (4) C. civ. vizează exclusiv ca vătămarea să fie imputabilă autorului faptei prejudiciabile, fără a impune ca aceasta să se realizeze prin mijloace publice sau rețele de socializare.

Cel mult, imaginea sau funcția publică deținută de persoana vătămată pot influența dimensionarea prejudiciului, dar nu și condiționa fapta ilicită de natura celei reclamate în speță.

În acest sens, art. 1349 alin. (1) C. civ. reglementează o obligație generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, independent de modalitatea în care s-ar realiza o atare faptă, răspunderea derivând din neconformarea la conduita impusă prin această normă fiind una integrală și totală.

Invocarea, de către recurentul-pârât, a scuzei provocării venită din partea intimatului-reclamant (constând în agresiunile verbale și fizice exercitate de către intimatul-reclamant în raport de persoana avocatului recurentului-pârât cu prilejul prezentării la notar), nu poate fi reținută, în condițiile în care acesta din urmă a depus la dosar Ordonanța de clasare din 02.11.2018 (ulterioară Sentinței penale nr. 738/29.03.2018, de desființare a primei ordonanțe de clasare), precum și adresa emisă în data de 11.03.2019, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, referitor la Dosar nr. x/2016, prin care se învederează că "(...) până în prezent nu a fost formulată plângere împotriva ordonanței de clasare din 02.11.2018".

Prin urmare, întrucât în cauză au fost dovedite condițiile răspunderii civile delictuale, iar criticile deduse judecății prin memoriul de recurs nu conturează o altă situație decât cea reținută de instanțele anterioare, recursul nu poate fi primit.

Față de cele arătate și de solicitarea formulată de către intimatul-reclamant A., prin reprezentant, de acordare a cheltuielilor de judecată astfel cum au fost dovedite, Înalta Curte constată că recurentul-pârât reprezintă parte căzută în pretenții conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 848/A din 24 septembrie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, și va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 3433 cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant A., constând în onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare, a căror dovadă a fost făcută cu înscrisurile depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B., cu domiciliul ales în Oradea, județul Bihor, la Cabinetul de avocatură D. împotriva Deciziei nr. 848/A din 24 septembrie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu domiciliul procesual ales în Oradea, județul Bihor.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 3433 cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 15 mai 2019.

GGC - GV