ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1438/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 20 mai 2005 reclamanta H.I. în contradictoriu cu pârâtele SC C.C. SA, reprezentată de lichidatorul judiciar SC I.E. SRL a contestat în temeiul Legii nr. 10/2001 decizia nr. 307 din 20 septembrie 2005 prin care pârâta, în calitate de unitate deținătoare, i-a respins notificarea nr. 56 din 10 octombrie 2001, solicitând anularea acestei decizii și obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului (teren și construcții aferente), situat în comuna C., județul Dâmbovița, cunoscut drept conacul Z.H. La data de 14 noiembrie 2005, în temeiul dispoz. art. 132 C. proc.

civ., reclamanta a solicitat modificarea parțială și completarea cererii introductive, urmând ca instanța de judecată să se pronunțe și asupra constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 18 august 2000 a BNP „G.D.”; din 3 februarie 2005 a BNP „N.C.G.”; a tuturor actelor subsecvente precum și repunerea părților în situația anterioară. A solicitat și introducerea în cauză în calitate de pârâți a Agenției Domeniilor Statului, SC E.I. SRL, M.D. Prin încheierea din 26 februarie 2007, Tribunalul Dâmbovița a suspendat soluționarea cererii, a disjuns capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două contracte, precum și a actelor subsecvente și a trimis cauza la Judecătoria Răcari, pentru soluționarea acestora.

Încheierea a fost atacată cu recurs, iar prin decizia nr. 552 din 24 mai 2007, Curtea de Apel Ploiești a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița. Cu ocazia soluționării cererii s-au mai depus pe lângă înscrisurile din dosarul nr. 6891/2005 și nr. 335/2006 un număr de două sentințe prin care SC C.C. SA a fost declarată în insolvență și a fost obligat lichidatorul judiciar să constituie un cont la dispoziția creditorilor în vederea distribuirii sumelor obținute din valorificarea activelor Fermei Cocani.

I. În primul ciclu procesual, Tribunalul Dâmbovița prin Sentința civilă nr. 840 din 10 mai 2010, a admis acțiunea, a dispus anularea deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de SC C. SA și a constatat că reclamanta, în calitate de moștenitoare a defunctei Z.H., este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, teren și construcții aferente, situat în comuna C., județul Dâmbovița, compus din 50 ha teren și construcțiile menționate în inventarul patrimoniului „Moșia Z.H.” și anexă, ce au compus patrimoniul Fermei Cocani - fosta moșie. Totodată, instanța a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 18 august 2000 (încheiat între SC C.C. SA și M.D.) și 3 februarie 2005 (încheiat între SC C.C.

SA și SC E.I. SRL). Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamanta este persoană îndreptățită în calitate de moștenitor legal al numitului H.I., care, la rândul său, în calitate de nepot de soră predecedată a acceptat tacit succesiunea autorului său, așa cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 28 noiembrie 2001. Prima instanță a reținut incidența în cauză a dispoz. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv că în mod abuziv unitatea deținătoare a înstrăinat Ferma Cocani ce a aparținut Z.H. către pârâtele SC C.C. SA și SC E.I. SRL. Împotriva sentinței Tribunalului Dâmbovița au formulat apel pârâții M.D., SC E.I. SRL și Agenția Domeniilor Statului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 239 din 10 noiembrie 2010, a admis apelurile pârâtelor, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, respectiv Tribunalului Dâmbovița. Curtea a constatat că prima instanță a soluționat și capetele de cerere privind anularea deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de SC C.C. SA și restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, conform Legii nr. 10/2001, capete de cerere care fuseseră disjunse și care fac obiectul judecății în dosarul nr. 3886/120/2007, suspendat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentei judecăți.

De asemenea, sentința anterioară a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., instanța de fond nepronunțându-se asupra excepției lipsei calității procesuale pasive ridicată de Agenția Domeniilor Statului și asupra excepției prescrierii dreptului de a formula cerere de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1526/2000 încheiat între SC C.C. SA și M.D., excepții care fuseseră invocate de către părți în fața primei instanțe. În contextul nepronunțării instanței asupra excepțiilor invocate și analizării unor cereri ce nu făceau obiectul prezentei judecăți, prin inexistența motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților, Curtea a constatat incidența dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., caz în care s-a impus cu necesitate aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ca o consecință a admiterii tuturor apelurilor declarate în cauză. Această soluție, a concluzionat instanța de apel, a exclus analiza criticilor referitoare la fondul cauzei, motiv pentru care a stabilit că Tribunalul Dâmbovița, cu ocazia rejudecării, are a stabili prioritar cadrul procesual și a se pronunța asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs reclamanta H.I.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, prin decizia civilă nr. 7163 din 14 octombrie 2011 a admis recursul declarat de reclamanta H.I., a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel. Pentru a pronunța soluția de mai sus, instanța supremă a reținut că prima instanță a intrat în cercetarea fondului cauzei dedusă judecății și că nepronunțarea de către prima instanță asupra unor excepții, chiar și puse în discuția părților în parte, nu echivalează cu necercetarea fondului în sensul dispozițiilor procedurale aplicate în cauză. Astfel, nu se pune problema privării părților de un grad de jurisdicție, atât timp cât acestea sunt excepții de ordine publică ce puteau fi invocate direct și în fața instanței de apel.

În aceste condiții, curtea de apel se putea pronunța asupra acestor excepții, iar, în parte, prin argumentele reținute și detaliate mai sus, a și intrat în analiza acestora. II. În rejudecare, primindu-se cauza la Curtea de Apel Ploiești a fost înregistrată sub nr. 1186/120/2010/a1 și a fost soluționată prin pronunțarea deciziei nr. 52 la data de 28 iunie 2012. La termenul de judecată din data de 3 mai 2012, dată fiind depunerea la dosar a înscrisurilor emanând de la Oficiul Național al Registrului Comerțului referitoare la situația juridică a pârâtei SC C.C. SA, s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință și implicit de exercițiu a intimatei-pârâte SC C.C. SA și a fost introdus în cauză, în calitate de intimat, Ministerul Finanțelor Publice București.

Părțile au formulat și depus la dosar concluzii scrise. În urma casării cu trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel Ploiești, Secția I Civilă a fost învestită cu soluționarea celor trei apeluri declarate de pârâtele M.D., SC E.I. SRL București și Agenția Domeniilor Statului. Întrucât apelul acestei din urmă pârâte a vizat în mod exclusiv o problemă procedurală și anume lipsa calității sale procesuale pasive, Curtea a analizat cu prioritate această chestiune. Curtea a constatat că, inițial, Tribunalul Dâmbovița a fost învestit cu o contestație împotriva unei decizii de respingere a unei notificări formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Pe parcursul soluționării cauzei, reclamanta și-a modificat parțial și completat acțiunea cu capete de cerere având ca obiect nulitatea absolută a două contracte de vânzare-cumpărare, respectiv cele autentificate sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D., sub nr. 238 din 3 februarie 2005 de BNP N.C.G.

și a actelor subsecvente cu repunerea părților în situația anterioară. Prin sentința civilă nr. 922 din 10 octombrie 2007 a Tribunalul Dâmbovița, Secția Civilă s-a dispus, pe de o parte, disjungerea capetelor de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractelor, așa cum se reține din considerentele deciziei cu declinarea competenței de soluționare în favoarea Judecătoriei Răcari, iar, pe de altă parte, suspendarea litigiului având ca obiect Legea nr. 10/2001 până la soluționare petitelor în nulitate. Ulterior conflictul negativ de competență ivit între judecătorie și tribunal și tranșat irevocabil prin decizia nr. 10250 din 18 decembrie 2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a vizat tot capetele de cerere având ca obiect nulitatea absolută a actelor de înstrăinare.

Așadar, acestea au fost limitele învestirii în cauza de față și în raport de care instanța de apel a analizat legitimarea procesuală pasivă a apelantei Agenția Domeniilor Statului. Curtea a constatat că actele contestate au fost încheiate în calitate de vânzătoare de SC C.C. SA, cumpărătorii fiind în primul act de înstrăinare, cronologic analizând, M.D., iar în cel de al doilea SC E.I. SRL București. Ori, într-o acțiune în nulitatea absolută a unui contract de vânzare - cumpărare justifică legitimare procesuală co-contractanții. Atunci când mecanismul judiciar este pus în mișcare de un terț față de act în condițiile dovedirii interesului legitim, acesta are calitatea procesuală activă, părțile din contractul pentru care se invocă sancțiunea nulității absolute dobândind poziție de pârâții.

Agenția Domeniilor Statului are calitatea de terț față de contract, astfel încât aceasta nu are calitatea procesuală pasivă în litigiul de față. Împrejurarea că aceasta ar fi deținut calitatea de asociat unic al înstrăinătoarei nu îi conferă calitate procesuală, de vreme ce vânzătoarea a fost persoană juridică distinctă, cu toate atributele juridice ale unui astfel de subiect de drept și s-a bucurat de personalitatea juridică proprie. O dovadă în acest sens este chiar faptul că societatea a făcut obiectul legii insolvenței, fiind dizolvată, lichidată și ulterior radiată din Registrul Comerțului.

Pentru aceste argumente juridice, Curtea a constatat că apelul pârâtei Agenția Domeniilor Statului este fondat, l-a admis și, pe cale de consecință, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Domeniilor Statului invocată de acesta, a respins acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D. și sub nr. 238 din 03 februarie 2005 de BNP N.C.G. față de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Sub aspectul apelurilor declarate de pârâtele M.D. și SC E.I. SRL București, Curtea a constatat că în parte criticile aduse hotărârii de primă instanță sunt comune, astfel încât le-a analizat prin același raționament juridic.

Astfel, o primă critică a vizat nulitatea sentinței prin raportare la împrejurarea că aceasta a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală, de vreme ce la data pronunțării hotărârii SC C.C. SA fusese radiată. Acest aspect a fost dezlegat de Curte pe parcursul rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, prin raportare la relațiile comunicate de Oficiul Național al Registrului Comerțului, din care rezultă că persona juridică în discuție a fost radiată la data de 30 ianuarie 2009, ca urmare a închiderii procedurii falimentului. Așa fiind, Curtea la data de 3 mai 2012 a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință și implicit de exercițiu a intimatei SC C.C.

SA. La același termen de judecată, Curtea, având în vedere că rațiunea pentru care s-a formulat acțiunea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.C. SA și M.D., precum și a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între SC C.C. SA și SC E.I. SRL, este aceea de a exista posibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu, în cadrul contestației formulată pe baza Legii nr. 10/2001, cauza fiind suspendată până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului litigiu, față de dispozițiile legii speciale a introdus în cauză în calitate de intimat pe Ministerul Finanțelor Publice.

O a doua critică, care se regăsește în ambele cereri de apel, deși formulată parțial în mod diferit, privește împrejurarea că prima instanță s-a pronunțat asupra unor capete de cerere ce nu făceau obiectul dosarului, fiind anterior disjunse, iar judecata în acea cauză a fost suspendată până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Curtea a reținut că limitele învestirii sub aspectul obiectului în speță sunt reprezentate de solicitarea de constatare a nulității absolute a două acte de înstrăinare. De altfel, asupra acestui aspect există un consens al părților de vreme ce chiar intimata H.I., în concluziile scrise a făcut o precizare prealabilă în același sens.

Cu toate acestea, prima instanță prin sentința civilă nr. 840 din 10 mai 2010 s-a pronunțat și asupra petitului având ca obiect contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, a cărui soluționare fusese suspendată, așa cum s-a arătat mai sus. Într-o atare situație, Curtea a apreciat ca fondată critica comună din cele două cereri de apel potrivit căreia instanța s-a pronunțat și asupra unor capete de cerere care nu făceau obiectul cauzei deduse judecății. În ceea ce privește solicitarea apelantelor de desființare cu trimitere, Curtea a constatat că prin decizia instanței de recurs, obligatorie pentru instanța de rejudecare, s-a apreciat că în mod nelegal a fost pronunțată o astfel de soluție de trimitere a cauzei la prima instanță.

Așa fiind Curtea, a înlăturat dispozițiile din sentință privind anularea deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de SC C. SA și constatarea că reclamanta, în calitate de moștenitoare a defunctei Z.H. este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului teren și construcție aferente, situat în comuna C., jud. Dâmbovița, compus din 50 ha teren și construcțiile menționate în inventarul de inventariere și evaluare a patrimoniului „Moșia Z.H.”, anexă a declarației formular inventariere ce au compus patrimoniul Fermei Cocani.

Sub aspectul criticilor, de asemenea comune celor două cereri de apel, în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra excepțiilor ce au fost invocate în cauză ( respectiv excepția prescripției dreptului de a formula cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 și excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Domeniilor Statului), Curtea a reținut că prima instanță nu a analizat și nu a soluționat respectivele excepții. Față de considerentele deciziei de casare, Curtea s-a considerat învestită cu soluționarea acestora. În ceea ce privește criticile, de asemenea comune, cu privire la încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc.

civ. în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Curtea a constatat că soluția dată capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare și singurele care formau obiectul litigiului este motivată printr-o singură frază. Cu toate acestea instanța de recurs prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de rejudecare, a considerat că nu se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la judecătorie. Celelalte motive de apel vizează situația particulară a fiecăreia dintre cele două părți care le-a declarat, astfel încât le-a analizat separat.

Sub aspectul apelului declarat de pârâta M.D., Curtea a reținut că aceasta a învederat că înțelege să reitereze și în fața instanței de apel excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește solicitarea de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D. Reclamanta a pornit de la premisa potrivit căreia bunurile înstrăinate prin cele două acte, fac obiectul Legii nr. 10/2001, situația în care valabila încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare atacate se raportează la art. 45 din actul normativ menționat. Potrivit alin. (5) al art. 45 p rin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 până la 14 august 2002. Așadar de la acest moment a început să curgă termenul special de prescripție de 1 an. Cu toate acestea reclamanta intimată și-a completat acțiunea cu solicitarea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D., invocată de pârâta M.D., la data de 14 noiembrie 2005 deci după scurgerea intervalului de 1 an. Ori, prin nerespectarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reclamanta intimată este decăzută din dreptul de a mai obține analiza legalității actului juridic a cărui desființare se solicită pe calea nulității absolute în ceea ce privește actul de vânzare-cumpărare încheiat în calitate de cumpărătoare de apelanta M.D.

Curtea a considerat că nu poate avea în vedere susținerile intimatei persoană fizică în sensul că termenul de prescripție în ceea ce privește acest contract curge de la momentul luării la cunoștință despre înstrăinare. În realitate, față de dispoziția legală menționată termenul curge de la momentul mai sus menționat, iar dacă reclamanta intimată considera că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voința sa să se adreseze instanței cu respectarea prescripțiilor legii avea la îndemână o altă instituție juridică pentru a paraliza excepția în prescripție, dar de care nu a uzat. Pentru motivele arătate, Curtea a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D., invocată de pârâta M.D.

și, pe cale de consecință, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității acestui contract, ca prescris, admițând calea de atac promovată de această parte. Față de soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune Curtea nu a mai analizat celelalte motive de apel ale apelantei M.D. Cât privește apelul declarat de pârâta SC E.I. SRL București, Curtea a reținut că și în privința acestuia la baza demersului judiciar al reclamantei au stat susținerile potrivit cărora bunurile înstrăinate prin contractul pentru care a fost invocată sancțiunea nulității absolute cad sub incidența Legii nr. 10/2001. Totodată, reclamata a înțeles să invoce și dispozițiile Codului Civil, în fapt legea civilă veche în vigoare la momentul facerii actului și a modificării și completării acțiunii, raportat la prețul contractual și care în opinia sa este derizoriu, fictiv și neserios.

Așadar, valabila încheiere a acestui contract a fost analizată prin raportare atât la dispozițiile legii speciale, cât și la cele ale dreptului comun în materia vânzării-cumpărării în ceea ce privește prețul contractual. Sub primul aspect, Curtea a reținut că singura argumentație a tribunalului și care a condus la admiterea respectivului capăt de cerere a fost aceea că actul de înstrăinare a fost încheiat în timpul procedurii administrative și a celei judiciare, cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (4 1 ), actualmente art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage de drept nulitatea absolută a acestuia.

Potrivit textului de lege invocat de către prima instanță sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

Pe de altă parte, așa cum s-a reținut de Curtea Constituțională care a avut de soluționat mai multe excepții de neconstituționalitate a acestei reglementări această interdicție temporară de înstrăinare sau grevare cu sarcini, până la soluționarea procedurilor administrative sau judiciare, a terenurilor și/sau a construcțiilor pentru care s-au formulat notificări persoanelor juridice deținătoare are ca scop stabilitatea raporturilor juridice și siguranța circuitului civil. Numai că, în speța pendinte, bunul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare contestat a fost vândut în procedura falimentului și în baza unei hotărâri judecătorești, respectiv încheierea din data de 15 aprilie 2004 a Tribunalului Dâmbovița, Secția comercială și de contencios administrativ.

Mai mult decât atât, chiar în procedura specială reclamanta din litigiul de față a formulat o contestație cu privire la înstrăinarea activului în discuție, tocmai pornind de la argumentația potrivit căreia a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001, demers judiciar care însă i-a fost respins. Pornind de la aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat a acestor hotărâri judecătorești pronunțate de judecătorul sindic, Curtea a constatat că în cauză nu se poate pune problema nulității absolute a actului de înstrăinare în temeiul textului de lege invocat de către prima instanță. Curtea nu a putut avea în vedere nici motivul de nulitate derivat din reaua credință a părților la încheierea actului invocat inițial formal ca fiind rodul fraudării legii și dezvoltat ulterior pe parcursul soluționării litigiului.

Deși acest aspect nu a făcut obiect de analiză de către prima instanță, a fost analizat de către Curte în baza considerentelor deciziei de casare, care a stabilit că nu se impune o eventuală desființate cu trimitere spre rejudecare la tribunal. Potrivit art. 1899 alin. (1) din vechiul C. civ. (V.C. civ.) aplicabil speței față de momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare "Buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea". În lumina dispozițiilor art. 1899 alin. (2) V.C. civ., buna-credință se prezumă, prezumția fiind relativă și astfel putând fi combătută prin orice mijloc de probă.

Cu alte cuvinte, numai existența probată a relei credințe poate avea drept consecință juridică constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, fiind esențială examinarea atitudinii cumpărătoarei față de titlul înstrăinătoarei, respectiv dacă prima dintre acestea avea sau nu în cunoștință că imobilul aparținea ori nu vânzătoarei. Situația particulară în speța pendinte derivă din aceea că, pe de o parte, cumpărătoarea folosea de mai multă vreme o parte din activul vândut, iar, pe de altă parte, că bunul a fost vândut ca urmare a lichidării patrimoniului vânzătoarei aflată la acel moment în faliment, în cadrul unei procedurii publice și în baza unei hotărâri a judecătorului sindic și cu respingerea contestației formulate de notificatoare.

Totodată contractul a fost semnat pentru vânzătoare de către lichidatorul judiciar și care la acel moment era reprezentantul legal al societății în faliment, neputându-se vorbi de un concern fraudulos între soții M. Așadar, cumpărătoarea a fost de bună-credință și în eroarea în care ar fi orice persoană de bună-credință în aceeași situație, cu privire la proprietarul bunului și la viitoarele pretenții ale reclamantei. Curtea a constatat că nu există nicio cauză de nulitate absolută a actului de înstrăinare încheiat de apelanta SC E.I. SRL derivând din dispozițiile Legii nr. 10/2001. Curtea a analizat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare și prin raportare la condițiile pe care trebuie să la îndeplinească prețul, neanalizate de către prima instanță pentru același argument juridic și anume considerentele deciziei de casare în care s-a stabilit că nu se impune o eventuală desființare cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.

Astfel, una din condițiile de valabilitate a prețului este aceea ca acesta să fie sincer și serios. Prin preț sincer, așa cum acest concept a fost dezvoltat de doctrină și consolidat de jurisprudență se înțelege un preț real, pe care părțile l-au stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut și plătit în realitate. Prețul este fictiv atunci când, din intenția părților exprimată în actul secret rezultă că nu este datorat. Curtea a reținut că în speța pendinte nu poate fi vorba de fictivitatea prețului de vreme ce acesta a fost încasat și distribuit în procedură creditorilor, așa cum se reține și din conținutul hotărârii de închidere a procedurii. În ceea ce privește seriozitatea prețului, pentru ca acesta să nu fie derizoriu trebuie să nu fie atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu existe preț.

Fiind vorba de o chestiune de fapt, seriozitatea prețului este lăsată la aprecierea instanței, care trebuie să țină seama de situația particulară a fiecărei spețe. Instanța de apel a reținut că, în litigiul pendinte, bunul a fost vândut nu pe piața liberă, pe baza raportului cerere – ofertă, ci în cadrul unei proceduri de lichidare a bunurilor unui debitor aflat în faliment pentru îndestularea creditorilor. Așa fiind, a găsit incidente dispozițiile legii speciale, în vigoare la momentul adjudecării bunului și încheierii contractului de vânzare - cumpărare, putându-se ajunge chiar la un preț minim agreat de creditori. Față de aceste împrejurări particulare, Curtea a considerat că prețul la care a fost înstrăinat bunul ce a făcut obiectului actului de vânzare cumpărare contestat îndeplinește condiția de a fi serios.

Pentru toate motivele arătate, apreciind criticile apelantei SC E.I. SRL București drept fondate în limitele menționate, Curtea a considerat că este neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 03 februarie 2005 de BNP N.C.G. și l-a respins. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamanta și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. 1. În recursul său, Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, a solicitat instanței să se constate lipsa calității procesuale pasive, motivat de faptul că singura în măsură să răspundă solicitărilor reclamantului este Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, a susținut că Ministerul Finanțelor Publice nu este în măsură să dea curs cerințelor indicate de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât conform prevederilor titlului VII din Legea 247/2005 au fost reglementate sursele de finanțare, cuantumul si procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite in natură, iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are atribuții specifice în emiterea deciziilor conținând titlurile de despăgubire. A indicat în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 2 . Reclamanta H.I. a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor pârâților și menținerea sentinței civile nr. 840 din 10 mai 2010 a Tribunalului Dâmbovița.

a. O primă critică vizează faptul că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, instanța de apel reținând în mod greșit că termenul special de prescripție extinctivă este de un an și începe să curgă de la data de 14 august 2002. A susținut că acest termen special are o durată de 18 luni și începe să curgă, de principiu, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Având în vedere caracterul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de a fi, în relație cu reclamanta, un simplu fapt juridic stricto sensu, termenul de prescripție a început să curgă față de ea de la data la care a aflat accidental despre existența respectivei vânzări.

Art. 45 din Legea nr. 10/2001 instituie un termen special de prescripție extinctivă și potrivit acestui text, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate abuziv sunt lovite de nulitate absolută. Alin. (5) al art. 45 din același act normativ prevede că „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Termenul inițial de un an a fost prelungit cu 6 luni (cu trei luni prin O.U.G. nr. 108/2001 și cu încă trei luni prin O.U.G. nr. 145/2001), ceea ce înseamnă că termenul special de prescripție prevăzut de lege este de un an și 6 luni. După cum se poate observa, legiuitorul fixează in terminis și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, și anume de la data intrării în vigoare a legii.

În situația în care titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de faptul că imobilul a cărui restituire solicită a fost înstrăinat în mod nelegal, total sau parțial, către un terț, momentul de început al prescripției extinctive comportă o anumită particularitate. Dacă actul juridic de înstrăinare ar fi încheiat după expirarea termenului de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu s-ar putea constata împlinirea prescripției extinctive a dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a înstrăinării, pentru încălcarea interdicției de înstrăinare prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, în doctrină (a se vedea Marian N., Prescripția extinctivă, Ed. Rosetti, 2004, pag.

496) se apreciază, în mod constant, că în astfel de situații termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care titularul dreptului la acțiune a luat cunoștință de nașterea dreptului său. Dacă termenul de prescripție ar începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune, ar însemna ca, în anumite situații concrete, termenul de prescripție să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să poată să-și apere efectiv dreptul său. Or, rațiunea reglementării prescripției este aceea de a asigura certitudinea raporturilor juridice împotriva lipsei de diligență a titularului dreptului material la acțiune, iar nu de a sancționa o persoană diligentă.

Astfel, dacă termenul de prescripție se consideră împlinit chiar dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință despre încălcarea dreptului său (fără ca acestuia să-i poată fi reținută vreo culpă în acest sens), s-ar crea premisele aplicării unor norme juridice împotriva scopului pentru care acestea au fost edictate (adică, sancționarea lipsei de diligență). În raport de situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare, este indubitabil că reclamanta nu a avut cunoștință de existența contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 în termenul de 18 luni calculat de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. SC C.C. SA nu a adus la cunoștința reclamantei existența contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu M.D.

nici măcar pe parcursul procesului civil finalizat prin sentința civilă nr. 893 din 13 octombrie 2004 (devenită irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului). Cu titlu informativ, fiind confruntată cu refuzul SC C.C. SA de a se conforma obligațiilor sale legale potrivit Legii nr. 10/2001, reclamanta a sesizat Judecătoria Răcari care, prin sentința civilă nr. 893 din 13 octombrie 2004 a obligat respectiva unitate deținătoare să emită o decizie cu privire la cererea de restituire a imobilului identificat în notificarea nr. 56 din 10 octombrie 2001. În concluzie, toate împrejurările de fapt dovedesc intenția unității deținătoare de a nu încunoștința titularul notificării cu privire la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare.

Datorită comportamentului fraudulos al persoanei juridice deținătoare, ce a fost menit să ascundă reclamantei existența celor două contracte de vânzare-cumpărare, aceasta a aflat despre existența respectivelor actelor juridice abia după formularea contestației împotriva Deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005. Acțiunile pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare au fost formulate la scurt timp după momentul depunerii contestației în baza Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, termenul de un an și șase luni în care se putea promova acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 a început să curgă din momentul la care reclamanta a luat cunoștință despre existența acestui act juridic translativ de proprietate, consecința fiind aceea că dreptul material la acțiune nu era prescris la data introducerii cererii în constatarea nulității absolute, respectiv la data de 28 octombrie 2005. Ca atare, nu poate fi primită nici argumentația instanței de apel în sensul că termenul curge de la 14 august 2002, iar a considera altfel înseamnă a ignora principiul de drept potrivit cu care prescripția nu curge împotriva celui care este împiedicat să acționeze.

Luând în considerare acest principiu de drept, „data intrării în vigoare a legii", la care se referă art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu poate fi interpretată decât ca reprezentând data la care au luat cunoștință efectiv de existența și de elementele de identificare ale contractelor de vânzare-cumpărare cei care, în mod obiectiv, nu au avut cunoștință de înstrăinarea imobilelor lor.

b. O altă critică vizează faptul că interdicția de înstrăinare legiferată prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate față de dispozițiile procedurii de insolvență, care reglementează posibilitatea valorificării prin vânzare a unora dintre bunurile debitorului în insolvență; prin urmare, vânzarea bunurilor preluate abuziv, efectuată pe parcursul procedurii administrative și judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, este nelegală fiind lovită de nulitate absolută, chiar și atunci când operațiunea juridică a vânzării este înfăptuită în cadrul procesual creat de deschiderea procedurii de insolvență asupra persoanei vânzătorului. Aprecierea unui preț de vânzare-cumpărare ca fiind sau nu serios (nederizoriu), este lăsată de lege la chibzuință instanței.

Însă, argumentele legate exclusiv de derularea procedurii de insolvență în cadrul căreia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 03 februarie 2005, nu justifică per se stabilirea validă a unui preț de vânzare-cumpărare de câteva ori mai mic decât valoarea de piață avută de bunul vândut în perioada încheierii respectivei vânzări. Astfel, nulitatea absolută derivată din prețul neserios (derizoriu) nu poate fi acoperită prin derularea procedurii insolvenței, în cadrul căreia s-a efectuat respectiva vânzare, atâta vreme cât dispozițiile legale referitoare la procedura insolvenței nu derogă de la dreptul comun în materia vânzării, drept comun ce reglementează imperativ cerința stabilirii unui preț serios (nederizoriu), pentru însăși valabilitatea actului juridic de vânzare.

Situația de fapt stabilită denotă o vădită rea-credință a cumpărătoarei SC E.I. SRL la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare nr. 238 din 03 februarie 2005. Aceleași împrejurări de fapt impun și concluzia existenței relei-credințe a cumpărătoarei M.D., la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000. Practic, ambele contracte au avut ca finalitate „dobândirea " bunurilor vândute de către aceeași familie M. În speță, nu se pune problema efectului pozitiv al autorității de lucru judecat pentru simplul fapt că aspectele analizate de către judecătorul sindic nu se suprapun peste aspectele deduse prezentei judecăți, din punct de vedere al părților, obiectului și cauzei.

Așadar, neexistând o triplă identitate de părți, obiect și cauză între cele două pricini, nu se pune problema unei puteri de lucru judecat care să producă efecte în prezenta cauză. Se critică soluția instanței de apel și pentru faptul că, în concepția legiuitorului român reflectată pe cale jurisprudențială, interdicția de înstrăinare prevăzută de Legea nr. 10/2001 operează și în privința bunurilor preluate abuziv care se pot afla, la un moment dat, în patrimoniul unei persoane juridice supuse procedurii de insolvență. Așadar, interdicția legiferată prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate față de dispozițiile speciale ale procedurii de insolvență. Drept urmare, practica judiciară recentă a reținut nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect bunurilor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, chiar și atunci când operațiunea juridică a fost realizată în procedura insolvenței și sub girul judecătorului sindic.

Aceasta pentru că Legea nr. 10/2001 nu exceptează procedura insolvenței care constituie lege specială numai în raport cu executarea de drept comun, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/ 2001, reglementând doar o modalitate de înstrăinare, în egală măsură interzisă, în considerarea dispozițiilor art. 9 din lege, potrivit căruia imobilele preluate abuziv se restituie, de principiu, în natură. Ca atare, interdicția de înstrăinare se aplică indiferent dacă persoana juridică este supusă procedurii insolvenței sau nu, din moment ce textul legii nu face nicio distincție în acest sens: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În concluzie, având în vedere neincidența unei puteri de lucru judecat, precum și cele statuate pe cale jurisprudențială în lumina principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, se cuvine a fi înlăturate considerentele instanței de apel potrivit cărora interdicția de înstrăinare instituită prin Legea nr. 10/2001 nu este incidență în cazul dedus judecății de față. c. O altă critică vizează aprecierea făcută de către instanța de apel în sensul că prețul de vânzare a fost unul serios.

Existența unei disproporții vădite între valoarea de piață a bunului vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 februarie 2005, pe de o parte, și prețul de vânzare-cumpărare stipulat în acest contract, pe de altă parte, se demonstrează în prezenta cauză prin însăși considerentele instanței de apel, care atribuie disproporția pe seama regimului legal special al procedurii insolvenței, fără însă a tăgădui existența disproporției, în egală măsură, contra pretenției de nulitate absolută întemeiată pe prețul derizoriu (neserios). Cumpărătoarea nu se apără prin negarea acestei disproporții mari de valoare, ci recurge la aceleași dispoziții legale ale procedurii de insolvență. Ca o primă observație, legea insolvenței nu stabilește un prag minim procentual, deasupra căruia vânzarea să nu fie afectată de nulitatea întemeiată pe prețul derizoriu.

Așa fiind, pragul procentual de 10% invocat de către intimată este dovada unei susțineri nefondate. În primul rând, nulitatea vânzării este cauzată de încălcarea interdicției de înstrăinare legiferate prin art. 21 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, este și opinia exprimată pe cale jurisprudențială. Bunul preluat abuziv nu putea constitui obiectul unei vânzări valabile, încheiate în cadrul procedura insolvenței, pentru că, în această ipoteză, s-ar înfrânge interdicția de înstrăinare. În al doilea rând, dispozițiile legale privitoare la procedura insolvenței pot conduce, în practică, la stabilirea unui preț de vânzare-cumpărare inferior valorii de piață a bunului vândut.

Bunul preluat abuziv este vândut în procedura de insolvență la un preț derizoriu, atunci avem două cauze de nulitate absolută a vânzării, cauze concurente care nu se exclud reciproc și care au regim juridic diferit: una derivă din încălcarea interdicției de înstrăinare (deci, este generată de nesocotirea Legii nr. 10/2001), pe când cealaltă se întemeiază pe existența unui preț derizoriu (deci, pe dispozițiile Codului civil, care sancționează cu nulitatea absolută imprescriptibilă disproporția de valoare atât de mare între valoarea de piață și prețul stipulat, încât se poate considera că acesta din urmă nu există). În concluzie, cauza de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare întemeiată de stabilirea unui preț neserios (derizoriu) nu este acoperită de către dispozițiile legale referitoare la procedura insolvenței.

Într-adevăr o diminuare față de valoarea de piață ar putea fi posibilă în procedura insolvenței, dar, în mod firesc, o asemenea diminuare nu poate conduce la practicarea de prețuri derizorii (definite prin disproporție de valoare atât de mare încât să nu existe preț). d. Instanța de apel a făcut aprecieri greșite și cu privire la buna - credință a cumpărătoarei SC E.I. SRL Prezumția relativă de bună-credință a cumpărătoarei nu este protejată prin simplul fapt al parcurgerii procedurii de insolvență și al dobândirii, pe parcursul respectivei proceduri, a bunurilor preluate în mod abuziv. Cu alte cuvinte, parcurgerea procedurii insolvenței nu constituie per se o garanție a bunei-credințe a părților contractante la data încheierii vânzării-cumpărării.

Pe de altă parte, probele au vădit instanței de apel existența unor elemente doveditoare arhisuficiente pentru răsturnarea prezumției de bună-credință. Astfel de elemente au condus, prin hotărârea de primă instanță, la reținerea relei-credințe a cumpărătoarelor. De altfel, aceste împrejurări de fapt, relațiile strânse existente între cumpărătoarele din cele două contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se cere, nu au fost vreodată contestate de către intimați. Astfel, cele două contracte de vânzare-cumpărare a căror valabilitate se contestă au fost semnate de către M.D., soția lui M.N., care a fost administrator al vânzătoarei SC C.C. SA în perioada 07 iunie 1991-20 decembrie 1999, aspect dovedit în cauză ( a se vedea în acest sens adresa nr. 640101 din 02 mai 2012 a O.N.R.C.

și răspunsul lui M.D. la interogatoriul ce i s-a administrat în cadrul dosarului nr. 1354/282/2008 aflat pe rolul Judecătoriei Răcari - probe existente la dosarul cauzei). Așa cum s-a arătat în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosarul de primă instanță cu ocazia dezbaterilor pe fond din data de 07 iunie 2012, cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate între SC C.C. SA (în calitate de vânzătoare) și de M.D. (în calitate de cumpărătoare), în cazul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de către B.N.P. G.D. și între SC E.I. SRL (în calitate de cumpărătoare), reprezentată de M.D. (în calitate unic asociat) și SC C.C. SA în cazul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 238 din 03 februarie 2005 de către B.N.P.

N.C.G.. Ca efect al regimului legal al comunității de bunuri a soților, M.D. și fostul administrator al vânzătoarei, M.N. (soți la data semnării vânzării), au dobândit în comunitate bunurile imobile ce formau Moșia Z.H. Controlul familiei M. asupra SC E.I. SRL este dovedit și prin contractul de locație a gestiunii din data de 10 ianuarie 1994. Acest înscris atestă calitatea lui M.N. de director general al SC E.I. SRL la data semnării contractului. Opt ani mai târziu, la data de 16 iulie 2002, M.N. avea aceeași calitate de director general al SC E.I. SRL ( a se vedea în acest sens contractul de atribuire în folosință gratuită a construcțiilor zootehnice dezafectate, a terenurilor de sub acestea și a incintelor aferente nr. 2 din 16 iulie 2002). În raport de cele ce preced, incidența a două prezumții simple nu poate fi negată în prezenta cauză: 1. Cunoașterea de către M.N.

a pretențiilor de restituire ale reclamantei (de altfel, aduse la cunoștința SC C.C. SA și de către comisiile de fond funciar), datorită calității sale de administrator în funcție la data purtării corespondențelor și a depunerii cererilor de restituire formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 18/1991; pentru consolidarea acestei prezumții este de subliniat că mandatul de administrator al lui M.N. a fost exercitat timp de peste 8 ani (07 iunie 1991-20 decembrie 1999), ceea ce reprezintă o dovadă a faptului că acesta a cunoscut sau, potrivit dispozițiilor legale și statutare ale societății vânzătoare, trebuia să cunoască existența cererilor și corespondențelor legate de restituirea în natură a imobilelor cumpărate chiar de către soția sa; 2. Cunoașterea de către M.D., chiar înainte de semnarea celor două contracte de vânzare-cumpărare, a existenței cererilor de restituire a Moșiei H.Z.

în temeiul dispozițiilor legale incidente, ce au ca efect indisponibilizare legală la vânzare a imobilelor cumpărate. Mai mult, imobilele înstrăinate prin cele două vânzări includeau și clădiri vechi de câteva decenii, împrejurare de fapt cunoscută de M.D. la momentul semnării contractelor de vânzare-cumpărare. Coroborând această împrejurare cu adoptarea legilor speciale de reparație, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 10/2001, orice cumpărător diligent ar fi depus minime eforturi pentru a afla dacă fostul proprietar sau moștenitorii acestuia și-au manifestat intenția de a li se restitui imobilele preluate abuziv de către statul român. Preluarea abuzivă a imobilelor vândute către M.D.

fusese declarată oficial prin Adresa nr. 13694/2000 prin care Agenția Naționala a Domeniilor Statului aduce la cunoștința Comisiei de Aplicare a Legii Fondului Funciar de pe lângă Primăria C. și Prefecturii Târgoviște că bunul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 avea regimul juridic de bun supus procedurii administrative de restituire și nu putea fi tranzacționat sau înstrăinat către persoane care nu aveau calitatea de „persoane îndreptățite". Acest aspect reprezintă o dovadă în plus a faptului că, încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 a avut loc cu încălcarea legislației speciale de restituire. Nu în ultimul rând, față de specificul situației de drept deduse judecății, este evident că reaua-credință, astfel cum a fost definită în practica judiciară și în doctrina relevantă, caracterizează manifestarea de voință a părților la momentul semnării celor două contracte de vânzare-cumpărare.

Omisiunea legislativă de a reglementa criterii de definire a relei-credințe în materia dispozițiilor legale de restituire a fost acoperită de practica instanțelor judecătorești. În acest sens, în jurisprudența instanței supreme au fost consacrate mai multe criterii, după cum urmează: - să fi existat o manifestare de voință a adevăratului proprietar în sensul restituirii în natură a bunului, făcută în prealabil datei la care a fost încheiat actul de înstrăinare a cărui anulare se cere: - să nu fi existat o eroare comună (bilaterală) și invincibilă (imposibil de prevăzut și imposibil de înlăturat) cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului; - să nu fi existat o bună-credință perfectă a dobânditorului, în sensul că a fost lipsit de orice culpă (ignoranță, neinformare) sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

Incidența acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă, și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. Într-adevăr, instanțele judecătorești au cerut întotdeauna ca terțul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credință, adică să nu fi cunoscut realitatea, și ca eroarea în care a căzut să fie generală și mai cu seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.

În speță, în aplicarea acestor principii, se constată, din anexele la contractul de vânzare-cumpărare nr. 0016 din 20 august 1993, invocat de pârâtă ca titlu de proprietate, că acțiunile la care se referă respectivul contract poartă, printre altele, și asupra terenului în suprafață de 506,45 mp, precum și asupra clădirii administrative, deci asupra unui imobil a cărei identitate este general sau unanim cunoscută, fiind o clădire veche, situată în centrul istoric al Capitalei și care străjuiește intersecția în care este amplasat de aproape șapte decenii, fără ca cineva să-i fi modificat vreodată arhitectura ori structura funcțională.

Chiar dacă contractele exhibate de pârâtă în urma procesului de privatizare sunt din anul 1993, iar hotărârea judecătorească prin care se confirmă inexistența dreptului de proprietate al statului asupra imobilului a fost pronunțată în anul 1996, pârâta nu se poate apăra cu succes că este subdobânditoare de bună-credință, deoarece, a cunoscut sau trebuia să cunoască mai înainte de cumpărare situația juridică a imobilului iar simpla neinformare ori ignorantă cu referire la atare situație, nu scuză eroarea în care pârâta pretinde că ar fi căzut. (a se vedea în acest sens, decizia nr. 4561 din 6 noiembrie 2003, I.C.C.J., Secția civilă). Aplicând criteriile jurisprudențiale și doctrinare de stabilire a relei-credințe in concreto, este indeniabilă reaua-credință a D. M. și a SC C.C.

SA la momentul semnării ambelor contracte de vânzare-cumpărare, iar din situația de fapt dedusă judecății, demonstrată prin probatoriul administrat în cauză rezultă r