ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1438/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1438/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 20 mai 2005

reclamanta H.I. în contradictoriu cu pârâtele SC C.C. SA, reprezentată de

lichidatorul judiciar SC I.E. SRL a contestat în temeiul Legii nr. 10/2001

decizia nr. 307 din 20 septembrie 2005 prin care pârâta, în calitate de unitate

deținătoare, i-a respins notificarea nr. 56 din 10 octombrie 2001, solicitând

anularea acestei decizii și obligarea pârâtei la restituirea în natură a

imobilului (teren și construcții aferente), situat în comuna C., județul

Dâmbovița, cunoscut drept conacul Z.H.

La data de 14

noiembrie 2005, în temeiul dispoz. art. 132 C. proc. civ., reclamanta a

solicitat modificarea parțială și completarea cererii introductive, urmând ca

instanța de judecată să se pronunțe și asupra constatării nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare din 18 august 2000 a BNP „G.D.”; din 3

februarie 2005 a BNP „N.C.G.”; a tuturor actelor subsecvente precum și

repunerea părților în situația anterioară. A solicitat și introducerea în cauză

în calitate de pârâți a Agenției Domeniilor Statului, SC E.I. SRL, M.D.

Prin încheierea din

26 februarie 2007, Tribunalul Dâmbovița a suspendat soluționarea cererii, a

disjuns capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a

celor două contracte, precum și a actelor subsecvente și a trimis cauza la Judecătoria Răcari, pentru soluționarea acestora.

Încheierea a fost

atacată cu recurs, iar prin decizia nr. 552 din 24 mai 2007, Curtea de Apel

Ploiești a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița.

Cu ocazia

soluționării cererii s-au mai depus pe lângă înscrisurile din dosarul nr. 6891/2005

și nr. 335/2006 un număr de două sentințe prin care SC C.C. SA a fost declarată

în insolvență și a fost obligat lichidatorul judiciar să constituie un cont la

dispoziția creditorilor în vederea distribuirii sumelor obținute din

valorificarea activelor Fermei Cocani.

I. În primul ciclu

procesual,

Tribunalul Dâmbovița prin

Sentința civilă nr. 840 din 10 mai 2010, a admis acțiunea, a dispus anularea

deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de SC C. SA și a constatat că

reclamanta, în calitate de moștenitoare a defunctei Z.H., este îndreptățită la

restituirea în natură a imobilului, teren și construcții aferente, situat în

comuna C., județul Dâmbovița, compus din 50 ha teren și construcțiile menționate în inventarul patrimoniului „Moșia Z.H.” și anexă, ce au compus patrimoniul

Fermei Cocani - fosta moșie.

Totodată, instanța a

constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 18 august 2000

(încheiat între SC C.C. SA și M.D.) și 3 februarie 2005 (încheiat între SC C.C.

SA și SC E.I. SRL).

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că reclamanta este persoană îndreptățită în

calitate de moștenitor legal al numitului H.I., care, la rândul său, în

calitate de nepot de soră predecedată a acceptat tacit succesiunea autorului său,

așa cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 28 noiembrie 2001.

Prima instanță a

reținut incidența în cauză a dispoz. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

respectiv că în mod abuziv unitatea deținătoare a înstrăinat Ferma Cocani ce a

aparținut Z.H. către pârâtele SC C.C. SA și SC E.I. SRL.

Împotriva sentinței

Tribunalului Dâmbovița au formulat apel pârâții M.D., SC E.I. SRL și Agenția

Domeniilor Statului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia

civilă nr. 239 din 10 noiembrie 2010, a admis apelurile pârâtelor, a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, respectiv

Tribunalului Dâmbovița.

Curtea a constatat că

prima instanță a soluționat și capetele de cerere privind anularea deciziei nr.

307 din 20 septembrie 2005 emisă de SC C.C. SA și restituirea în natură a

bunului imobil în litigiu, conform Legii nr. 10/2001, capete de cerere care

fuseseră disjunse și care fac obiectul judecății în dosarul nr. 3886/120/2007, suspendat

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii de constatare a

nulității contractelor de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentei

judecăți.

De asemenea, sentința

anterioară a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ., instanța de fond nepronunțându-se asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive ridicată de Agenția Domeniilor Statului și asupra excepției

prescrierii dreptului de a formula cerere de constatare a nulității

contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1526/2000 încheiat între

SC C.C. SA și M.D., excepții care fuseseră invocate de către părți în fața

primei instanțe.

În contextul

nepronunțării instanței asupra excepțiilor invocate și analizării unor cereri

ce nu făceau obiectul prezentei judecăți, prin inexistența motivelor de fapt și

de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au

înlăturat cererile părților, Curtea a constatat incidența dispozițiilor art. 261

alin. (5) C. proc. civ., caz în care s-a impus cu necesitate aplicarea

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la desființarea

hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ca o consecință

a admiterii tuturor apelurilor declarate în cauză.

Această soluție, a

concluzionat instanța de apel, a exclus analiza criticilor referitoare la fondul

cauzei, motiv pentru care a stabilit că Tribunalul Dâmbovița, cu ocazia

rejudecării, are a stabili prioritar cadrul procesual și a se pronunța asupra excepțiilor

de fond sau de procedură care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în

fond a pricinii.

Împotriva deciziei

pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs reclamanta H.I.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția I Civilă, prin decizia civilă nr. 7163 din 14 octombrie 2011 a admis recursul declarat de reclamanta H.I., a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași Curte de Apel.

Pentru a pronunța

soluția de mai sus, instanța supremă a reținut că prima instanță a intrat în

cercetarea fondului cauzei dedusă judecății și că nepronunțarea de către prima

instanță asupra unor excepții, chiar și puse în discuția părților în parte, nu

echivalează cu necercetarea fondului în sensul dispozițiilor procedurale

aplicate în cauză. Astfel, nu se pune problema privării părților de un grad de

jurisdicție, atât timp cât acestea sunt excepții de ordine publică ce puteau fi

invocate direct și în fața instanței de apel.

În aceste condiții,

curtea de apel se putea pronunța asupra acestor excepții, iar, în parte, prin

argumentele reținute și detaliate mai sus, a și intrat în analiza acestora.

II. În rejudecare, primindu-se

cauza la Curtea de Apel Ploiești a fost înregistrată sub nr. 1186/120/2010/a1 și

a fost soluționată prin pronunțarea deciziei nr. 52 la data de 28 iunie 2012.

La termenul de

judecată din data de 3 mai 2012, dată fiind depunerea la dosar a înscrisurilor

emanând de la Oficiul Național al Registrului Comerțului referitoare la

situația juridică a pârâtei SC C.C. SA, s-a admis excepția lipsei capacității

procesuale de folosință și implicit de exercițiu a intimatei-pârâte SC C.C. SA

și a fost introdus în cauză, în calitate de intimat, Ministerul Finanțelor

Publice București.

Părțile au formulat

și depus la dosar concluzii scrise.

În urma casării cu

trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel Ploiești, Secția I Civilă a fost învestită

cu soluționarea celor trei apeluri declarate de pârâtele M.D., SC E.I. SRL

București și Agenția Domeniilor Statului.

Întrucât apelul

acestei din urmă pârâte a vizat în mod exclusiv o problemă procedurală și anume

lipsa calității sale procesuale pasive, Curtea a analizat cu prioritate această

chestiune.

Curtea a constatat că,

inițial, Tribunalul Dâmbovița a fost învestit cu o contestație împotriva unei

decizii de respingere a unei notificări formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pe parcursul

soluționării cauzei, reclamanta și-a modificat parțial și completat acțiunea cu

capete de cerere având ca obiect nulitatea absolută a două contracte de vânzare-cumpărare,

respectiv cele autentificate sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D., sub nr.

238 din 3 februarie 2005 de BNP N.C.G. și a actelor subsecvente cu repunerea

părților în situația anterioară.

Prin sentința civilă nr.

922 din 10 octombrie 2007 a Tribunalul Dâmbovița, Secția Civilă s-a dispus, pe

de o parte, disjungerea capetelor de cerere având ca obiect nulitatea absolută

a contractelor, așa cum se reține din considerentele deciziei cu declinarea

competenței de soluționare în favoarea Judecătoriei Răcari, iar, pe de altă

parte, suspendarea litigiului având ca obiect Legea nr. 10/2001 până la

soluționare petitelor în nulitate.

Ulterior conflictul

negativ de competență ivit între judecătorie și tribunal și tranșat irevocabil

prin decizia nr. 10250 din 18 decembrie 2009 de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a vizat tot capetele de

cerere având ca obiect nulitatea absolută a actelor de înstrăinare.

Așadar, acestea au

fost limitele învestirii în cauza de față și în raport de care instanța de apel

a analizat legitimarea procesuală pasivă a apelantei Agenția Domeniilor

Statului.

Curtea a constatat că

actele contestate au fost încheiate în calitate de vânzătoare de SC C.C. SA,

cumpărătorii fiind în primul act de înstrăinare, cronologic analizând, M.D.,

iar în cel de al doilea SC E.I. SRL București.

Ori, într-o acțiune

în nulitatea absolută a unui contract de vânzare - cumpărare justifică

legitimare procesuală co-contractanții.

Atunci când

mecanismul judiciar este pus în mișcare de un terț față de act în condițiile

dovedirii interesului legitim, acesta are calitatea procesuală activă, părțile

din contractul pentru care se invocă sancțiunea nulității absolute dobândind

poziție de pârâții.

Agenția Domeniilor

Statului are calitatea de terț față de contract, astfel încât aceasta nu are

calitatea procesuală pasivă în litigiul de față.

Împrejurarea că

aceasta ar fi deținut calitatea de asociat unic al înstrăinătoarei nu îi

conferă calitate procesuală, de vreme ce vânzătoarea a fost persoană juridică

distinctă, cu toate atributele juridice ale unui astfel de subiect de drept și s-a

bucurat de personalitatea juridică proprie.

O dovadă în acest

sens este chiar faptul că societatea a făcut obiectul legii insolvenței, fiind

dizolvată, lichidată și ulterior radiată din Registrul Comerțului.

Pentru aceste argumente

juridice, Curtea a constatat că apelul pârâtei Agenția Domeniilor Statului este

fondat, l-a admis și, pe

cale de

consecință, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

Agenția Domeniilor Statului invocată de acesta, a respins acțiunea în

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1596

din 18 august 2000 de BNP G.D. și sub nr. 238 din 03 februarie 2005 de BNP N.C.G.

față de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de

calitate procesuală pasivă.

Sub aspectul

apelurilor declarate de pârâtele M.D. și SC E.I. SRL București, Curtea a

constatat că în parte criticile aduse hotărârii de primă instanță sunt comune,

astfel încât le-a analizat prin același raționament juridic.

Astfel, o primă

critică a vizat nulitatea sentinței prin raportare la împrejurarea că aceasta a

fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate

procesuală, de vreme ce la data pronunțării hotărârii SC C.C. SA fusese

radiată.

Acest aspect a fost

dezlegat de Curte pe parcursul rejudecării cauzei după casarea cu trimitere,

prin raportare la relațiile comunicate de Oficiul Național al Registrului

Comerțului, din care rezultă că persona juridică în discuție a fost radiată la

data de 30 ianuarie 2009, ca urmare a închiderii procedurii falimentului.

Așa fiind, Curtea la

data de 3 mai 2012 a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință

și implicit de exercițiu a intimatei SC C.C. SA.

La același termen de

judecată, Curtea, având în vedere că rațiunea pentru care s-a formulat acțiunea

de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.C.

SA și M.D., precum și a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între SC C.C.

SA și SC E.I. SRL, este aceea de a exista posibilitatea restituirii în natură a

imobilului în litigiu, în cadrul contestației formulată pe baza Legii nr.

10/2001, cauza fiind suspendată până la soluționarea definitivă și irevocabilă

a prezentului litigiu, față de dispozițiile legii speciale a introdus în cauză

în calitate de intimat pe Ministerul Finanțelor Publice.

O a doua critică,

care se regăsește în ambele cereri de apel, deși formulată parțial în mod

diferit, privește împrejurarea că prima instanță s-a pronunțat asupra unor

capete de cerere ce nu făceau obiectul dosarului, fiind anterior disjunse, iar

judecata în acea cauză a fost suspendată până la soluționarea definitivă și irevocabilă

a cererii privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Curtea a reținut că

limitele învestirii sub aspectul obiectului în speță sunt reprezentate de

solicitarea de constatare a nulității absolute a două acte de înstrăinare.

De altfel, asupra

acestui aspect există un consens al părților de vreme ce chiar intimata H.I.,

în concluziile scrise a făcut o precizare prealabilă în același sens.

Cu toate acestea,

prima instanță prin sentința civilă nr. 840 din 10 mai 2010 s-a pronunțat și

asupra petitului având ca obiect contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, a

cărui soluționare fusese suspendată, așa cum s-a arătat mai sus.

Într-o atare

situație, Curtea a apreciat ca fondată critica comună din cele două cereri de

apel potrivit căreia instanța s-a pronunțat și asupra unor capete de cerere

care nu făceau obiectul cauzei deduse judecății.

În ceea ce privește

solicitarea apelantelor de desființare cu trimitere, Curtea a constatat că prin

decizia instanței de recurs, obligatorie pentru instanța de rejudecare, s-a

apreciat că în mod nelegal a fost pronunțată o astfel de soluție de trimitere a

cauzei la prima instanță.

Așa fiind Curtea, a

înlăturat dispozițiile din sentință privind anularea deciziei nr. 307 din 20

septembrie 2005 emisă de SC C. SA și constatarea că reclamanta, în calitate de

moștenitoare a defunctei Z.H. este îndreptățită la restituirea în natură a

imobilului teren și construcție aferente, situat în comuna C., jud. Dâmbovița,

compus din 50 ha teren și construcțiile menționate în inventarul de

inventariere și evaluare a patrimoniului „Moșia Z.H.”, anexă a declarației

formular inventariere ce au compus patrimoniul Fermei Cocani.

Sub aspectul

criticilor, de asemenea comune celor două cereri de apel, în sensul că instanța

nu s-a pronunțat asupra excepțiilor ce au fost invocate în cauză ( respectiv

excepția prescripției dreptului de a formula cererea de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18

august 2000 și excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției

Domeniilor Statului), Curtea a reținut că prima instanță nu a analizat și nu a

soluționat respectivele excepții.

Față de

considerentele deciziei de casare, Curtea s-a considerat învestită cu

soluționarea acestora.

În ceea ce privește

criticile, de asemenea comune, cu privire la încălcarea de către prima instanță

a dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. în sensul că hotărârea nu

cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

Curtea a constatat că soluția dată capetelor de cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare și

singurele care formau obiectul litigiului este motivată printr-o singură frază.

Cu toate acestea

instanța de recurs prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de

rejudecare, a considerat că nu se poate dispune trimiterea cauzei spre

rejudecare la judecătorie.

Celelalte motive de

apel vizează situația particulară a fiecăreia dintre cele două părți care le-a

declarat, astfel încât le-a analizat separat.

Sub aspectul apelului

declarat de pârâta M.D., Curtea a reținut că aceasta a învederat că înțelege să

reitereze și în fața instanței de apel excepția prescripției dreptului material

la acțiune în ceea ce privește solicitarea de nulitate absolută a contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D.

Reclamanta a pornit

de la premisa potrivit căreia bunurile înstrăinate prin cele două acte, fac

obiectul Legii nr. 10/2001, situația în care valabila încheiere a contractelor

de vânzare-cumpărare atacate se raportează la art. 45 din actul normativ

menționat.

Potrivit alin. (5) al

art. 45 p

rin derogare de la dreptul comun, indiferent de

cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data

intrării în vigoare a prezentei legi.

Acest

termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001

până la 14 august 2002.

Așadar

de la acest moment a început să curgă termenul special de prescripție de 1 an.

Cu

toate acestea reclamanta intimată și-a completat acțiunea cu solicitarea de

constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare

autentificate sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D., invocată de pârâta M.D.,

la data de 14 noiembrie 2005

deci după scurgerea

intervalului de 1 an.

Ori,

prin nerespectarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

reclamanta intimată este decăzută din dreptul de a mai obține analiza

legalității actului juridic a cărui desființare se solicită pe calea nulității

absolute în ceea ce privește actul de vânzare-cumpărare încheiat în calitate de

cumpărătoare de apelanta M.D.

Curtea

a considerat că nu poate avea în vedere susținerile intimatei persoană fizică

în sensul că termenul de prescripție în ceea ce privește acest contract curge

de la momentul luării la cunoștință despre înstrăinare.

În

realitate, față de dispoziția legală menționată termenul curge de la momentul

mai sus menționat, iar dacă reclamanta intimată considera că a fost împiedicată

dintr-o împrejurare mai presus de voința sa să se adreseze instanței cu

respectarea prescripțiilor legii avea la îndemână o altă instituție juridică

pentru a paraliza excepția în prescripție, dar de care nu a uzat.

Pentru

motivele arătate, Curtea a admis

excepția prescripției dreptului material la

acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18

august 2000 de BNP G.D., invocată de pârâta M.D. și, pe cale de consecință, a

respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității acestui

contract, ca prescris, admițând calea de atac promovată de această parte.

Față de soluția dată

excepției prescripției dreptului material la acțiune Curtea nu a mai analizat

celelalte motive de apel ale apelantei M.D.

Cât privește apelul

declarat de pârâta SC E.I. SRL București, Curtea a reținut că și în privința

acestuia la baza demersului judiciar al reclamantei au stat susținerile

potrivit cărora bunurile înstrăinate prin contractul pentru care a fost

invocată sancțiunea nulității absolute cad sub incidența Legii nr. 10/2001.

Totodată, reclamata a

înțeles să invoce și dispozițiile Codului Civil, în fapt legea civilă veche în

vigoare la momentul facerii actului și a modificării și completării acțiunii,

raportat la prețul contractual și care în opinia sa este derizoriu, fictiv și

neserios.

Așadar, valabila

încheiere a acestui contract a fost analizată prin raportare atât la dispozițiile

legii speciale, cât și la cele ale dreptului comun în materia vânzării-cumpărării

în ceea ce privește prețul contractual.

Sub primul aspect,

Curtea a reținut că singura argumentație a tribunalului și care a condus la

admiterea respectivului capăt de cerere a fost aceea că actul de înstrăinare a

fost încheiat în timpul procedurii administrative și a celei judiciare, cu

încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (4

1

), actualmente art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage de drept nulitatea absolută a acestuia.

Potrivit textului de

lege invocat de către prima instanță

sub sancțiunea

nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după

caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea,

concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea,

locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou

chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile -

terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.

Pe

de altă parte, așa cum s-a reținut de Curtea Constituțională care a avut de

soluționat mai multe excepții de neconstituționalitate a acestei reglementări

această

interdicție temporară de înstrăinare sau grevare cu sarcini, până la

soluționarea procedurilor administrative sau judiciare, a terenurilor și/sau a

construcțiilor pentru care s-au formulat notificări persoanelor juridice

deținătoare are ca scop stabilitatea raporturilor juridice și siguranța

circuitului civil.

Numai

că, în speța pendinte, bunul ce a făcut obiectul contractului de vânzare

cumpărare contestat a fost vândut în procedura falimentului și în baza unei

hotărâri judecătorești, respectiv încheierea din data de 15 aprilie 2004 a Tribunalului Dâmbovița, Secția comercială și de contencios administrativ.

Mai

mult decât atât, chiar în procedura specială reclamanta din litigiul de față a

formulat o contestație cu privire la înstrăinarea activului în discuție, tocmai

pornind de la argumentația potrivit căreia a formulat cerere de restituire în

baza Legii nr. 10/2001, demers judiciar care însă i-a fost respins.

Pornind

de la aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat a acestor hotărâri

judecătorești pronunțate de judecătorul sindic, Curtea a constatat că în cauză nu

se poate pune problema nulității absolute a actului de înstrăinare în temeiul

textului de lege invocat de către prima instanță.

Curtea

nu a putut avea în vedere nici motivul de nulitate derivat din reaua credință a

părților la încheierea actului invocat inițial formal ca fiind rodul fraudării

legii și dezvoltat ulterior pe parcursul soluționării litigiului.

Deși

acest aspect nu a făcut obiect de analiză de către prima instanță, a fost analizat

de către Curte în baza considerentelor deciziei de casare, care a stabilit că

nu se impune o eventuală desființate cu trimitere spre rejudecare la tribunal.

Potrivit

art. 1899

alin. (1) din vechiul C. civ. (V.C. civ.) aplicabil

speței față de momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare "Buna-credință

este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate

însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea".

În

lumina dispozițiilor art. 1899 alin. (2) V.C. civ., buna-credință se prezumă,

prezumția fiind relativă și astfel putând fi combătută prin orice mijloc de

probă.

Cu

alte cuvinte, numai existența probată a relei credințe poate avea drept

consecință juridică constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare,

fiind esențială examinarea atitudinii cumpărătoarei față de titlul

înstrăinătoarei, respectiv dacă prima dintre acestea avea sau nu în cunoștință

că imobilul aparținea ori nu vânzătoarei.

Situația

particulară în speța pendinte derivă din aceea că, pe de o parte, cumpărătoarea

folosea de mai multă vreme o parte din activul vândut, iar, pe de altă parte,

că bunul a fost vândut ca urmare a lichidării patrimoniului vânzătoarei aflată

la acel moment în faliment, în cadrul unei procedurii publice și în baza unei

hotărâri a judecătorului sindic și cu respingerea contestației formulate de

notificatoare.

Totodată

contractul a fost semnat pentru vânzătoare de către lichidatorul judiciar și

care la acel moment era reprezentantul legal al societății în faliment,

neputându-se vorbi de un concern fraudulos între soții M.

Așadar,

cumpărătoarea

a fost de bună-credință și în eroarea în care

ar fi orice persoană de bună-credință în aceeași situație, cu privire la

proprietarul bunului și la viitoarele pretenții ale reclamantei.

Curtea

a constatat că nu există nicio cauză de nulitate absolută a actului de

înstrăinare încheiat de apelanta SC E.I. SRL derivând din dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Curtea

a analizat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare și prin raportare la

condițiile pe care trebuie să la îndeplinească prețul, neanalizate de către

prima instanță pentru același argument juridic și anume

considerentele

deciziei de casare în care s-a stabilit că nu se impune o eventuală desființare

cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.

Astfel,

una din condițiile de valabilitate a prețului este aceea ca acesta să fie

sincer și serios.

Prin

preț sincer, așa cum acest concept a fost dezvoltat de doctrină și consolidat

de jurisprudență se înțelege un preț real, pe care părțile l-au stabilit nu în

mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut și plătit în realitate.

Prețul

este fictiv atunci când, din intenția părților exprimată în actul secret

rezultă că nu este datorat.

Curtea

a reținut că în speța pendinte nu poate fi vorba de fictivitatea prețului de

vreme ce acesta a fost încasat și distribuit în procedură creditorilor, așa cum

se reține și din conținutul hotărârii de închidere a procedurii.

În

ceea ce privește seriozitatea prețului, pentru ca acesta să nu fie derizoriu

trebuie să nu fie atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut

încât să nu existe preț.

Fiind

vorba de o chestiune de fapt, seriozitatea prețului este lăsată la aprecierea

instanței, care trebuie să țină seama de situația particulară a fiecărei spețe.

Instanța

de apel a reținut că, în litigiul pendinte, bunul a fost vândut nu pe piața

liberă, pe baza raportului cerere – ofertă, ci în cadrul unei proceduri de

lichidare a bunurilor unui debitor aflat în faliment pentru îndestularea

creditorilor.

Așa

fiind, a găsit incidente dispozițiile legii speciale, în vigoare la momentul

adjudecării bunului și încheierii contractului de vânzare - cumpărare,

putându-se ajunge chiar la un preț minim agreat de creditori.

Față

de aceste împrejurări particulare, Curtea a considerat că prețul la care a fost

înstrăinat bunul ce a făcut obiectului actului de vânzare cumpărare contestat

îndeplinește condiția de a fi serios.

Pentru

toate motivele arătate, apreciind criticile apelantei SC E.I. SRL București

drept fondate în limitele menționate, Curtea a considerat că este

neîntemeiat

capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare din 03 februarie 2005 de BNP N.C.G. și l-a

respins.

A luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamanta și pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Dâmbovița, a solicitat instanței să se constate lipsa calității procesuale

pasive, motivat de faptul că singura în măsură să răspundă solicitărilor

reclamantului este Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, a susținut că

Ministerul Finanțelor Publice nu este în măsură să dea curs cerințelor indicate

de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât conform prevederilor titlului VII

din Legea 247/2005 au fost reglementate sursele de finanțare, cuantumul si

procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi

restituite in natură, iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are

atribuții specifice în emiterea deciziilor conținând titlurile de despăgubire.

A indicat în drept

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

2

. Reclamanta H.I. a

invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat,

în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea

deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor pârâților și menținerea

sentinței civile nr. 840 din 10 mai 2010 a Tribunalului Dâmbovița.

a. O primă critică

vizează faptul că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor

art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, instanța de apel reținând în mod

greșit că termenul special de prescripție extinctivă este de un an și începe să

curgă de la data de 14 august 2002.

A susținut că acest

termen special are o durată de 18 luni și începe să curgă, de principiu, de la

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Având în vedere caracterul

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000

de a fi, în relație cu reclamanta, un simplu fapt juridic stricto sensu,

termenul de prescripție a început să curgă față de ea de la data la care a

aflat accidental despre existența respectivei vânzări.

Art. 45 din Legea nr.

10/2001 instituie un termen special de prescripție extinctivă și potrivit

acestui text, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate

abuziv sunt lovite de nulitate absolută. Alin. (5) al art. 45 din același act

normativ prevede că „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de

nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării

în vigoare a prezentei legi".

Termenul inițial de

un an a fost prelungit cu 6 luni (cu trei luni prin O.U.G. nr. 108/2001 și cu

încă trei luni prin O.U.G. nr. 145/2001), ceea ce înseamnă că termenul special

de prescripție prevăzut de lege este de un an și 6 luni.

După cum se poate

observa, legiuitorul fixează in terminis și momentul de la care începe să curgă

termenul de prescripție, și anume de la data intrării în vigoare a legii.

În situația în care

titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de faptul că imobilul a cărui

restituire solicită a fost înstrăinat în mod nelegal, total sau parțial, către

un terț, momentul de început al prescripției extinctive comportă o anumită

particularitate. Dacă actul juridic de înstrăinare ar fi încheiat după

expirarea termenului de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

nu s-ar putea constata împlinirea prescripției extinctive a dreptului la

acțiunea în constatarea nulității absolute a înstrăinării, pentru încălcarea

interdicției de înstrăinare prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, în

doctrină (a se vedea Marian N., Prescripția extinctivă, Ed. Rosetti, 2004, pag.

496) se apreciază, în mod constant, că în astfel de situații termenul de

prescripție începe să curgă din momentul în care titularul dreptului la acțiune

a luat cunoștință de nașterea dreptului său. Dacă termenul de prescripție ar

începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune, ar însemna ca, în

anumite situații concrete, termenul de prescripție să se împlinească înainte ca

titularul dreptului subiectiv să poată să-și apere efectiv dreptul său.

Or, rațiunea

reglementării prescripției este aceea de a asigura certitudinea raporturilor

juridice împotriva lipsei de diligență a titularului dreptului material la

acțiune, iar nu de a sancționa o persoană diligentă. Astfel, dacă termenul de

prescripție se consideră împlinit chiar dacă titularul dreptului la acțiune nu

are cunoștință despre încălcarea dreptului său (fără ca acestuia să-i poată fi

reținută vreo culpă în acest sens), s-ar crea premisele aplicării unor norme

juridice împotriva scopului pentru care acestea au fost edictate (adică,

sancționarea lipsei de diligență).

În raport de situația

de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare, este indubitabil că reclamanta

nu a avut cunoștință de existența contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596

din 18 august 2000 în termenul de 18 luni calculat de la intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

SC C.C. SA nu a adus

la cunoștința reclamantei existența contractului de vânzare-cumpărare încheiat

cu M.D. nici măcar pe parcursul procesului civil finalizat prin sentința civilă

nr. 893 din 13 octombrie 2004 (devenită irevocabilă prin respingerea apelului

și a recursului). Cu titlu informativ, fiind confruntată cu refuzul SC C.C. SA

de a se conforma obligațiilor sale legale potrivit Legii nr. 10/2001, reclamanta

a sesizat Judecătoria Răcari care, prin sentința civilă nr. 893 din 13

octombrie 2004 a obligat respectiva unitate deținătoare să emită o decizie cu

privire la cererea de restituire a imobilului identificat în notificarea nr. 56

din 10 octombrie 2001.

În concluzie, toate

împrejurările de fapt dovedesc intenția unității deținătoare de a nu

încunoștința titularul notificării cu privire la încheierea celor două

contracte de vânzare-cumpărare.

Datorită

comportamentului fraudulos al persoanei juridice deținătoare, ce a fost menit

să ascundă reclamantei existența celor două contracte de vânzare-cumpărare, aceasta

a aflat despre existența respectivelor actelor juridice abia după formularea

contestației împotriva Deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005. Acțiunile

pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare au

fost formulate la scurt timp după momentul depunerii contestației în baza Legii

nr. 10/2001.

Așa fiind, termenul

de un an și șase luni în care se putea promova acțiunea în constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000

a început să curgă din momentul la care reclamanta a luat cunoștință despre

existența acestui act juridic translativ de proprietate, consecința fiind aceea

că dreptul material la acțiune nu era prescris la data introducerii cererii în

constatarea nulității absolute, respectiv la data de 28 octombrie 2005.

Ca atare, nu poate fi

primită nici argumentația instanței de apel în sensul că termenul curge de la

14 august 2002, iar a considera altfel înseamnă a ignora principiul de drept

potrivit cu care prescripția nu curge împotriva celui care este împiedicat să

acționeze.

Luând în considerare

acest principiu de drept, „data intrării în vigoare a legii", la care se

referă art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu poate fi

interpretată decât ca reprezentând data la care au luat cunoștință efectiv de

existența și de elementele de identificare ale contractelor de

vânzare-cumpărare cei care, în mod obiectiv, nu au avut cunoștință de

înstrăinarea imobilelor lor.

b. O altă critică

vizează faptul că interdicția de înstrăinare legiferată prin art. 21 din Legea nr.

10/2001 se aplică cu prioritate față de dispozițiile procedurii de insolvență,

care reglementează posibilitatea valorificării prin vânzare a unora dintre

bunurile debitorului în insolvență; prin urmare, vânzarea bunurilor preluate

abuziv, efectuată pe parcursul procedurii administrative și judiciare

reglementate de Legea nr. 10/2001, este nelegală fiind lovită de nulitate

absolută, chiar și atunci când operațiunea juridică a vânzării este înfăptuită

în cadrul procesual creat de deschiderea procedurii de insolvență asupra

persoanei vânzătorului.

Aprecierea unui preț

de vânzare-cumpărare ca fiind sau nu serios (nederizoriu), este lăsată de lege

la chibzuință instanței. Însă, argumentele legate exclusiv de derularea

procedurii de insolvență în cadrul căreia a fost încheiat contractul de

vânzare-cumpărare din 03 februarie 2005, nu justifică per se stabilirea validă

a unui preț de vânzare-cumpărare de câteva ori mai mic decât valoarea de piață

avută de bunul vândut în perioada încheierii respectivei vânzări.

Astfel, nulitatea

absolută derivată din prețul neserios (derizoriu) nu poate fi acoperită prin derularea

procedurii insolvenței, în cadrul căreia s-a efectuat respectiva vânzare, atâta

vreme cât dispozițiile legale referitoare la procedura insolvenței nu derogă de

la dreptul comun în materia vânzării, drept comun ce reglementează imperativ

cerința stabilirii unui preț serios (nederizoriu), pentru însăși valabilitatea

actului juridic de vânzare.

Situația de fapt

stabilită denotă o vădită rea-credință a cumpărătoarei SC E.I. SRL la momentul

semnării contractului de vânzare-cumpărare nr. 238 din 03 februarie 2005.

Aceleași împrejurări de fapt impun și concluzia existenței relei-credințe a

cumpărătoarei M.D., la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596

din 18 august 2000. Practic, ambele contracte au avut ca finalitate „dobândirea

" bunurilor vândute de către aceeași familie M.

În speță, nu se pune

problema efectului pozitiv al autorității de lucru judecat pentru simplul fapt

că aspectele analizate de către judecătorul sindic nu se suprapun peste

aspectele deduse prezentei judecăți, din punct de vedere al părților,

obiectului și cauzei. Așadar, neexistând o triplă identitate de părți, obiect

și cauză între cele două pricini, nu se pune problema unei puteri de lucru

judecat care să producă efecte în prezenta cauză.

Se critică soluția

instanței de apel și pentru faptul că, în concepția legiuitorului român

reflectată pe cale jurisprudențială, interdicția de înstrăinare prevăzută de

Legea nr. 10/2001 operează și în privința bunurilor preluate abuziv care se pot

afla, la un moment dat, în patrimoniul unei persoane juridice supuse procedurii

de insolvență. Așadar, interdicția legiferată prin art. 21 din Legea nr. 10/2001

se aplică cu prioritate față de dispozițiile speciale ale procedurii de

insolvență.

Drept urmare,

practica judiciară recentă a reținut nulitatea absolută a actelor juridice de

înstrăinare având ca obiect bunurilor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

chiar și atunci când operațiunea juridică a fost realizată în procedura

insolvenței și sub girul judecătorului sindic.

Aceasta pentru că

Legea nr. 10/2001 nu exceptează procedura insolvenței care constituie lege

specială numai în raport cu executarea de drept comun, raportat la dispozițiile

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/ 2001, reglementând doar o modalitate de

înstrăinare, în egală măsură interzisă, în considerarea dispozițiilor art. 9

din lege, potrivit căruia imobilele preluate abuziv se restituie, de principiu,

în natură.

Ca atare, interdicția

de înstrăinare se aplică indiferent dacă persoana juridică este supusă

procedurii insolvenței sau nu, din moment ce textul legii nu face nicio

distincție în acest sens: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În concluzie, având

în vedere neincidența unei puteri de lucru judecat, precum și cele statuate pe

cale jurisprudențială în lumina principiului ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus, se cuvine a fi înlăturate considerentele instanței de apel

potrivit cărora interdicția de înstrăinare instituită prin Legea nr. 10/2001 nu

este incidență în cazul dedus judecății de față.

c. O altă critică

vizează aprecierea făcută de către instanța de apel în sensul că prețul de

vânzare a fost unul serios.

Existența unei

disproporții vădite între valoarea de piață a bunului vândut prin contractul de

vânzare-cumpărare din 03 februarie 2005, pe de o parte, și prețul de

vânzare-cumpărare stipulat în acest contract, pe de altă parte, se demonstrează

în prezenta cauză prin însăși considerentele instanței de apel, care atribuie

disproporția pe seama regimului legal special al procedurii insolvenței, fără

însă a tăgădui existența disproporției, în egală măsură, contra pretenției de

nulitate absolută întemeiată pe prețul derizoriu (neserios). Cumpărătoarea nu

se apără prin negarea acestei disproporții mari de valoare, ci recurge la aceleași

dispoziții legale ale procedurii de insolvență.

Ca o primă

observație, legea insolvenței nu stabilește un prag minim procentual, deasupra

căruia vânzarea să nu fie afectată de nulitatea întemeiată pe prețul derizoriu.

Așa fiind, pragul procentual de 10% invocat de către intimată este dovada unei

susțineri nefondate.

În primul rând,

nulitatea vânzării este cauzată de încălcarea interdicției de înstrăinare

legiferate prin art. 21 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, este și opinia

exprimată pe cale jurisprudențială. Bunul preluat abuziv nu putea constitui

obiectul unei vânzări valabile, încheiate în cadrul procedura insolvenței,

pentru că, în această ipoteză, s-ar înfrânge interdicția de înstrăinare.

În al doilea rând,

dispozițiile legale privitoare la procedura insolvenței pot conduce, în

practică, la stabilirea unui preț de vânzare-cumpărare inferior valorii de

piață a bunului vândut. Bunul preluat abuziv este vândut în procedura de

insolvență la un preț derizoriu, atunci avem două cauze de nulitate absolută a

vânzării, cauze concurente care nu se exclud reciproc și care au regim juridic

diferit: una derivă din încălcarea interdicției de înstrăinare (deci, este

generată de nesocotirea Legii nr. 10/2001), pe când cealaltă se întemeiază pe

existența unui preț derizoriu (deci, pe dispozițiile Codului civil, care

sancționează cu nulitatea absolută imprescriptibilă disproporția de valoare

atât de mare între valoarea de piață și prețul stipulat, încât se poate

considera că acesta din urmă nu există).

În concluzie, cauza

de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare întemeiată de stabilirea unui

preț neserios (derizoriu) nu este acoperită de către dispozițiile legale

referitoare la procedura insolvenței. Într-adevăr o diminuare față de valoarea

de piață ar putea fi posibilă în procedura insolvenței, dar, în mod firesc, o

asemenea diminuare nu poate conduce la practicarea de prețuri derizorii

(definite prin disproporție de valoare atât de mare încât să nu existe preț).

d. Instanța de apel a

făcut aprecieri greșite și cu privire la buna - credință a cumpărătoarei SC E.I.

SRL

Prezumția relativă de

bună-credință a cumpărătoarei nu este protejată prin simplul fapt al parcurgerii

procedurii de insolvență și al dobândirii, pe parcursul respectivei proceduri,

a bunurilor preluate în mod abuziv.

Cu alte cuvinte,

parcurgerea procedurii insolvenței nu constituie per se o garanție a

bunei-credințe a părților contractante la data încheierii vânzării-cumpărării.

Pe de altă parte,

probele au vădit instanței de apel existența unor elemente doveditoare

arhisuficiente pentru răsturnarea prezumției de bună-credință.

Astfel de elemente au

condus, prin hotărârea de primă instanță, la reținerea relei-credințe a

cumpărătoarelor.

De altfel, aceste

împrejurări de fapt, relațiile strânse existente între cumpărătoarele din cele

două contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se cere, nu au

fost vreodată contestate de către intimați.

Astfel, cele două

contracte de vânzare-cumpărare a căror valabilitate se contestă au fost semnate

de către M.D., soția lui M.N., care a fost administrator al vânzătoarei SC C.C.

SA în perioada 07 iunie 1991-20 decembrie 1999, aspect dovedit în cauză ( a se

vedea în acest sens adresa nr. 640101 din 02 mai 2012 a O.N.R.C. și răspunsul

lui M.D. la interogatoriul ce i s-a administrat în cadrul dosarului nr. 1354/282/2008

aflat pe rolul Judecătoriei Răcari - probe existente la dosarul cauzei).

Așa cum s-a arătat în

cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosarul de primă instanță cu ocazia

dezbaterilor pe fond din data de 07 iunie 2012, cele două contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate între SC C.C. SA (în calitate de

vânzătoare) și de M.D. (în calitate de cumpărătoare), în cazul contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de către B.N.P. G.D.

și între SC E.I. SRL (în calitate de cumpărătoare), reprezentată de M.D. (în

calitate unic asociat) și SC C.C. SA în cazul contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 238 din 03 februarie 2005 de către B.N.P. N.C.G.. Ca efect

al regimului legal al comunității de bunuri a soților, M.D. și fostul

administrator al vânzătoarei, M.N. (soți la data semnării vânzării), au

dobândit în comunitate bunurile imobile ce formau Moșia Z.H.

Controlul familiei M.

asupra SC E.I. SRL este dovedit și prin contractul de locație a gestiunii din

data de 10 ianuarie 1994. Acest înscris atestă calitatea lui M.N. de director

general al SC E.I. SRL la data semnării contractului. Opt ani mai târziu, la

data de 16 iulie 2002, M.N. avea aceeași calitate de director general al SC E.I.

SRL ( a se vedea în acest sens contractul de atribuire în folosință gratuită a

construcțiilor zootehnice dezafectate, a terenurilor de sub acestea și a

incintelor aferente nr. 2 din 16 iulie 2002).

În raport de cele ce

preced, incidența a două prezumții simple nu poate fi negată în prezenta cauză:

către M.N. a pretențiilor de restituire ale reclamantei (de altfel, aduse la

cunoștința SC C.C. SA și de către comisiile de fond funciar), datorită calității

sale de administrator în funcție la data purtării corespondențelor și a

depunerii cererilor de restituire formulate de către reclamantă în temeiul

Legii nr. 18/1991; pentru consolidarea acestei prezumții este de subliniat că

mandatul de administrator al lui M.N. a fost exercitat timp de peste 8 ani (07

iunie 1991-20 decembrie 1999), ceea ce reprezintă o dovadă a faptului că acesta

a cunoscut sau, potrivit dispozițiilor legale și statutare ale societății

vânzătoare, trebuia să cunoască existența cererilor și corespondențelor legate

de restituirea în natură a imobilelor cumpărate chiar de către soția sa;

către M.D., chiar înainte de semnarea celor două contracte de

vânzare-cumpărare, a existenței cererilor de restituire a Moșiei H.Z. în temeiul

dispozițiilor legale incidente, ce au ca efect indisponibilizare legală la

vânzare a imobilelor cumpărate.

Mai mult, imobilele

înstrăinate prin cele două vânzări includeau și clădiri vechi de câteva

decenii, împrejurare de fapt cunoscută de M.D. la momentul semnării

contractelor de vânzare-cumpărare. Coroborând această împrejurare cu adoptarea

legilor speciale de reparație, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995, Legea nr.

169/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 10/2001, orice cumpărător diligent ar

fi depus minime eforturi pentru a afla dacă fostul proprietar sau moștenitorii

acestuia și-au manifestat intenția de a li se restitui imobilele preluate

abuziv de către statul român.

Preluarea abuzivă a

imobilelor vândute către M.D. fusese declarată oficial prin Adresa nr. 13694/2000

prin care Agenția Naționala a Domeniilor Statului aduce la cunoștința Comisiei

de Aplicare a Legii Fondului Funciar de pe lângă Primăria C. și Prefecturii

Târgoviște că bunul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596

din 18 august 2000 avea regimul juridic de bun supus procedurii administrative

de restituire și nu putea fi tranzacționat sau înstrăinat către persoane care

nu aveau calitatea de „persoane îndreptățite".

Acest aspect

reprezintă o dovadă în plus a faptului că, încheierea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 a avut loc cu încălcarea

legislației speciale de restituire.

Nu în ultimul rând,

față de specificul situației de drept deduse judecății, este evident că

reaua-credință, astfel cum a fost definită în practica judiciară și în doctrina

relevantă, caracterizează manifestarea de voință a părților la momentul

semnării celor două contracte de vânzare-cumpărare. Omisiunea legislativă de a

reglementa criterii de definire a relei-credințe în materia dispozițiilor

legale de restituire a fost acoperită de practica instanțelor judecătorești.

În acest sens, în

jurisprudența instanței supreme au fost consacrate mai multe criterii, după cum

urmează:

- să fi existat o

manifestare de voință a adevăratului proprietar în sensul restituirii în natură

a bunului, făcută în prealabil datei la care a fost încheiat actul de

înstrăinare a cărui anulare se cere:

- să nu fi existat o

eroare comună (bilaterală) și invincibilă (imposibil de prevăzut și imposibil

de înlăturat) cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului;

- să nu fi existat o

bună-credință perfectă a dobânditorului, în sensul că a fost lipsit de orice

culpă (ignoranță, neinformare) sau chiar îndoială imputabilă acestuia.

Incidența acestui

principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind

eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care

trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă, și a unei

condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie

perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. Într-adevăr,

instanțele judecătorești au cerut întotdeauna ca terțul cumpărător care a

tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credință, adică să nu fi

cunoscut realitatea, și ca eroarea în care a căzut să fie generală și mai cu

seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.

În speță, în

aplicarea acestor principii, se constată, din anexele la contractul de

vânzare-cumpărare nr. 0016 din 20 august 1993, invocat de pârâtă ca titlu de

proprietate, că acțiunile la care se referă respectivul contract poartă,

printre altele, și asupra terenului în suprafață de 506,45 mp, precum și asupra

clădirii administrative, deci asupra unui imobil a cărei identitate este

general sau unanim cunoscută, fiind o clădire veche, situată în centrul istoric

al Capitalei și care străjuiește intersecția în care este amplasat de aproape

șapte decenii, fără ca cineva să-i fi modificat vreodată arhitectura ori

structura funcțională.

Chiar dacă

contractele exhibate de pârâtă în urma procesului de privatizare sunt din anul

1993, iar hotărârea judecătorească prin care se confirmă inexistența dreptului

de proprietate al statului asupra imobilului a fost pronunțată în anul 1996,

pârâta nu se poate apăra cu succes că este subdobânditoare de bună-credință,

deoarece, a cunoscut sau trebuia să cunoască mai înainte de cumpărare situația

juridică a imobilului iar simpla neinformare ori ignorantă cu referire la atare

situație, nu scuză eroarea în care pârâta pretinde că ar fi căzut. (a se vedea

în acest sens, decizia nr. 4561 din 6 noiembrie 2003, I.C.C.J., Secția civilă).

Aplicând criteriile

jurisprudențiale și doctrinare de stabilire a relei-credințe in concreto, este

indeniabilă reaua-credință a D. M. și a SC C.C. SA la momentul semnării ambelor

contracte de vânzare-cumpărare, iar din situația de fapt dedusă judecății,

demonstrată prin probatoriul administrat în cauză rezultă r