ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4801/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a solictat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 11808/04.12.2017, în ceea ce privește art. 2 din decizie, și obligarea pârâtului să achite suma de 889,92 RON cu titlu de diferență despăgubire datorată pentru dosarul de daună nr. RA087TM16, precum și penalitățile aferente sumei de 5.184,92 RON, calculate de la data scadenței despăgubirii (10.10.2016) până la momentul deschiderii procedurii insolvenței împotriva asigurătorului B. S.A. (16.02.2017).

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2371 din 22 mai 2018, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 11808/04.12.2017, respectiv art. 2, și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 889,92 RON, reprezentând diferență despăgubire, precum și a penalităților aferente sumei de 5.184,92 RON, calculate de la data de 10.10.2016 până la data de 16.02.2017.

Totodată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 139 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a invocat prevederile art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, apreciind că nu se poate susține că Fondul trebuie să se limiteze la plata sumelor reieșite din documentele depuse de petenți, fără să aibă posibilitatea de a cenzura și de a analiza distinct fiecare dosar în parte.

Așa fiind, ținând cont că despăgubirea are doar caracter reparator, iar nu de îmbogățire fără justă cauză, a arătat că Fondul nu este ținut de prețurile practicate de anumite unități service reparatoare, această situație fiind aplicabilă doar asigurătorilor care sunt autorizați și sunt liberi să dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici.

Potrivit recurentului, nu pot fi primite argumentele primei instanțe, în sensul că Fondul trebuie să achite integral contravaloarea reparațiilor auto conform devizului și facturii întocmite de unitatea service reparatoare societatea C. Timișoara, adică să deconteze automat și integral valoarea manoperei și/sau reparațiilor auto rezultată din devizul emis de orice unitate de specialitate, în lipsa oricărei verificări și cenzuri din partea Fondului, pentru că s-ar ajunge la concluzia că ar putea fi decontată o valoare de 10 ori/50 ori/"n" ori mai mare decât cea practicată de unitățile de reprezentanță ale mărcilor de autovehicule avariate.

Prin urmare, decontarea sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri este posibilă doar în urma stabilirii cuantumului cert al prejudiciului rezultat dintr-un contract de asigurare și pretins a fi achitat din disponibilitățile Fondului.

În opinia recurentului, în cauză au fost nesocotite dispozițiile art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. d), art. 11, art. 13 alin. (3) și (4) din Legea nr. 213/2015, precum și dispozițiile art. 51 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014*.

De asemenea, a susținut că este eronată obligarea Fondului la plata penalităților de întârziere, având în vedere că nu toate sumele datorate de asigurătorul în faliment constituie creanțe de asigurare, astfel cum este definită această noțiune de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Un element esențial pentru calificarea drept creanță de asigurare a unei sume de bani solicitată la plată din disponibilitățile Fondului îl reprezintă izvorul direct al acestei creanțe, și anume contractul de asigurare încheiat de asigurătorul față de care, ulterior, s-a deschis procedura falimentului.

Așadar, sumele de bani care derivă din fapta culpabilă ori ilicită a asigurătorului față de care s-a deschis procedura falimentului nu constituie creanțe de asigurare și nu pot fi recuperate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, cerând, totodată, înlăturarea dispoziției primei instanțe de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă societatea A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală, răspunzând punctual criticilor formulate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a normelor legale incidente și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 11808/04.12.2017, în ceea ce privește art. 2 din decizie, și obligarea pârâtului să achite suma de 889,92 RON cu titlu de diferență despăgubire datorată pentru dosarul de daună, precum și penalitățile aferente sumei de 5.184,92 RON, calculate de la data scadenței despăgubirii până la momentul deschiderii procedurii insolvenței împotriva asigurătorului.

Curtea de apel a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 11808/04.12.2017, respectiv art. 2, și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 889,92 RON, reprezentând diferență despăgubire, precum și a penalităților aferente sumei de 5.184,92 RON, calculate de la data de 10.10.2016 până la data de 16.02.2017.

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 139 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Cu privire la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat în mod formal, partea a făcut trimitere la aceste prevederi fără însă să formuleze critici care să vizeze nemotivarea sentinței atacate sau că aceasta ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe respectă exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., judecătorul fondului explicând raționamentul care a fundamentat soluția adoptată.

1.2. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin decizia contestată a fost admisă cererea de plată pentru suma de 4295 RON și respinsă pentru suma de 889,92 RON, apreciindu-se că valoarea despăgubirii cuvenite reparațiilor autoturismului este de 4.295 RON, luând în calcul un tarif manoperă acceptat de 60 RON/oră fără TVA, față de tariful înscris în devizul E. întocmit de unitatea service reparatoare de 130 RON/oră fără TVA.

Totodată, a fost respinsă cererea de plată a penalităților de întârziere solicitate la cuantumul despăgubirii înscrise în cererea de plată, reținându-se că acestea nu reprezintă creanțe de asigurare.

Referitor la despăgubirile solicitate, instanța de control judiciar reține că în mod corect judecătorul fondului a reținut că intenția legiuitorului este de recunoaștere a dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, potrivit cărora, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Totodată, art. 12 alin. (2) teza finală din același act normativ prevede că, "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispun că, "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

În art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule se prevede:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule.

(7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

Potrivit prevederilor art. 37 alin. (2) și (4) din Norma nr. 23/2014:

"(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

(4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Din analiza prevederilor legale menționate rezultă că recurentul-pârât garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, în cauză unitatea de specialitate reparatoare fiind societatea C. Timișoara S.A..

Prima instanță în mod corect a reținut că, în lipsa unui temei legal, nu poate valida demersul autorității pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, chiar și în contextul în care pentru a efectua această operațiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță.

În cauză, conform referatului, din valoarea daunelor, concretizată în factura fiscală din data de 26.09.2016 emisă de societatea C., s-a scăzut diferența dintre tariful/oră facturată (130 RON) și tariful/oră practicat de reprezentanță, pretins stabilit la suma de 60 RON/oră, fără să existe dovezi în acest sens.

Potrivit art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA".

Astfel, limitele despăgubirilor sunt fixate în mod clar, fără a se include în această enumerare ipoteza solicitării unor prețuri mai mari pentru execuția lucrărilor de reparație decât cele practicate de unitatea service de reprezentanță, așa încât nu poate reprezenta temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către recurentul - pârât.

Altfel spus, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcție de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului și de limitele de despăgubire stabilite prin poliță, iar nu în funcție de un preț mediu practicat și nici de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță.

Analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între prețurile practicate de unitatea service C. Timișoara S.A. și cel al reprezentanței, care, în opinia acestuia, a evidențiat o discrepanță considerabilă în ce privește tariful aferent manoperei lucrărilor, excedează limitelor obligației de diligență ce-i revine Fondului în aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Totodată, discrepanțele invocate, privind prețurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparației și care depășesc tarifele unităților service de reprezentanță ale mărcii autoturismului avariat, nu pot forma obiectul analizei instanței de contencios administrativ.

Așadar, prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 sunt pe deplin aplicabile, doar lipsa fondurilor bănești la momentul plății putând constitui un motiv temeinic pentru plata parțială, ceea ce nu se regăsește în cauză.

Prin urmare, recurentului-pârât îi revine obligația de a plăti indemnizațiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile privind acordarea penalităților de întârziere solicitate pentru perioada 10.10.2016-16.02.2017, aferente întregului debit, penalități care, în opinia recurentului, nu reprezintă creanță de asigurări.

În temeiul Normei ASF nr. 23/2014, art. 38 din Capitolul III cu denumirea marginală Contractul de asigurare:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Rezultă astfel că obligația de plată a penalităților de întârziere își are izvorul în contractul de asigurare.

Din perspectiva includerii penalităților de întârziere în categoria creanțelor de asigurare, instanță de control judiciar reține că sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit. art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări, creanțele Fondului de Garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanța de asigurare ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Așa cum s-a arătat, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Totodată, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul efectuează plăți în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

În concluzie, penalitățile de întârziere trebuie privite ca reprezentând creanță principală, alături de contravaloarea reparației autovehiculului, având în vedere că prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, sus-menționate, fac referire la plățile în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, fără a exclude penalitățile.

În fine, se constată că în mod corect prima instanță a făcut aplicarea art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora " Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin urmare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2371 din 22 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2020.