ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 176/2022

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, A. S.A., a solicitat în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), anularea Deciziei nr. 13771/23.03.2018 emisă de acesta, respectiv amnularea art. 2 din dispozitivul deciziei menționate anterior și, soluționând pe fond cererea de plată a solicitat ca instanța să oblige pârâta la plata sumei de 44.234,50 RON.

Prin sentința civilă nr. 1041 din 19 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat art. 2 din dispozitivul Deciziei nr. 13771/23.03.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la soluționarea cererii de despăgubire nr. x/18.12.2015 a reclamantei și, în consecință, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei S.C. A. S.A. în calitate de client asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment, suma de 44.234,50 RON reprezentând dobânzi legale și cheltuieli de judecată din primul ciclu procesual.

A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în prezenta cauză în sumă de 300 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinței nr. 1041 din 19 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și în rejudecarea cauzei să se respingă contestația reclamantei.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a susținut următoarele:

Hotărârea dată de prima instanță în dosarul procesual înregistrat cu nr. x/2018 cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei și este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În mod eronat instanța de fond retine in motivare faptul ca "dobânzile legale și cheltuielile de judecată care rezultă din neexecutarea voluntara a unui contract de asigurare de răspundere civila, stabilită pe cale judecătorească definitive, fac parte din categoria creanțelor de asigurări, fiind vorba despre autoritatea de lucru judecat ce poarta asupra contractului de asigurare aflat in stadiul de executare pentru ca s-a produs evenimentul asigurai" având in vedere următoarele aspecte:

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 prin creanță de asigurare se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, instanța de fond ar fi trebuit sa aibă în vedere că dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "FGA garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. în cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere sau dobânzi legale, după caz, stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-si execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Prin urmare, interpretarea instanței de fond care menționează "în cazul creanțelor din asigurări apar mai multe elemente: paguba efectiva suferita, beneficiul realizat precum si cheltuielile de judecata" contravine dispozițiilor din Legea nr. 213/2015.

Totodată, se impun a fi avute in vedere si prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar. despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, B. S.A. nu datorează dobânda legală și cheltuielile de judecată pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a producerii riscului asigurat, ci ca urmare a atitudinii culpabile a acesteia constând în neachitarea la termen a despăgubirii, fapt ce a dus la acționarea in judecata de către persoana păgubita.

Sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale si implicit cheltuieli de judecata pentru neachitarea despăgubirii societății de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume fiind prin urmare diferită.

Recurentul susține că nu orice sancțiuni aplicate B. sunt opozabile Fondului, care, venind in sprijinul asiguraților trebuie sa achite doar despăgubiri, nu si orice alte datorii B. ca penalități de întârziere, dobânzi legale, cheltuieli de judecata, onorarii experti/avocati etc- care deși au fost generate de litigiile purtate de B., nu cad in sarcina Fondului.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu reprezintă continuatorul B. - nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terț garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar- iar debitele privind penalitățile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

Cheltuielile de judecată pretinse reprezintă o sancțiune procesuală pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu - conform prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În speță, FGA nu a fost parte litigiantă în dosarul nr. x/2011 soluționat prin sentința civila nr. 8235/31.05.2012 rămasa definitiva prin Decizia nr. 62/R/2015/13.02.2015, astfel încât trebuie reținut că soluția dată în acest dosar nu ne este opozabilă, iar FGA nu se subrogă în drepturile si obligațiile asigurătorului în faliment care a căzut în pretenții, aceste cheltuieli putând fi recuperate de intimatul-reclamant exclusiv în cadrul procedurii de faliment, prin înscrierea la masa credală a C. S.A.

Așadar, sumele de bani care derivă din fapta culpabilă ori ilicită a asigurătorului față de care s-a deschis procedura falimentului nu constituie creanțe de asigurare și nu pot fi recuperate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, cele două sume de bani având natură juridică și izvoare distincte, iar modalitate de recuperare este, de asemenea, diferită. în cazul creanțelor de asigurare, creditorul de asigurare poate solicita recuperarea lor din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, în cadrul procedurii administrative necontencioase prevăzută de normele speciale ale Legii 213/2015 sau prin înscriere la masa credală a asigurătorului debitor, în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător, spre deosebire de cheltuielile de judecată stabilite prin hotărâre judecătoreasca în sarcina unui asigurător față de care se deschide procedura falimentului și care pot fi recuperate exclusiv prin înscrierea la masa credală a acestui asigurător debitor.

În drept, recurentul-pârât și-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de pârât prin care a solicitat să se respingă recursul ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de pârât și a apărărilor formulate de către intimata-reclamantă, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Cu prioritate, instanța de recurs reține că recurentul-pârât a criticat sentința de fond, sub un prim aspect subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, implicit, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

În speță, în susținerea motivului de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul-pârât a susținut că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii, arătând în acest sens că prima instanță a reținut că, dobânzile legale si cheltuielile de judecata care rezulta din neexecutarea voluntara a unui contract de asigurare de răspundere civila, stabilită pe cale judecătoreasca definitive, fac parte din categoria creanțelor de asigurări, fiind vorba despre autoritatea de lucru judecat. Or, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 creanța de asigurare nu privește și situația interpretată de către instanța de fond în sensul celor arătate mai sus.

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susținerilor părților și a probatoriului administrat, prin prisma normelor legale incidente în materie, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată. Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susținerile recurentului-pârât referitoare la existența unor motive contradictorii în ceea ce privește criteriile avute în vedere de prima instanță în stabilirea noțiunii de creanță de asigurare, reflectă dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, fără a susține motivul de casare invocat.

În aceste condiții, împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului din această perspectivă fiind nefondate.

În ceea ce privește criticile dezvoltate de recurentul-pârât în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..‚ instanța de recurs le apreciază de asemenea ca fiind nefondate.

Cu privire la situația de fapt, Înalta Curte reține că, prin cererea de plată nr. x din 18.12.2015 depusă la FGA, în urma deschiderii procedurii de faliment a B. S.A. prin hotărârea judecătorească din 03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII a civilă în dosarul nr. x/2015 și rămasă definitivă la 28.04.2016, initmata-reclamantă, A. S.A. a solicitat plata din disponibilitățile Fondului a sumei totale de 96.530,05 RON compusă din următoarele sume: suma de 52.295,55 RON, reprezentând despăgubiri materiale; suma de 44.234,50 RON cu titlu de dobândă legală si cheltuieli de judecată ocazionate de dosarul nr. x/2011 soluționat de Judecătoria Oradea în contradictoriu cu reclamanta A. S.A. și pârâții B. S.A. si D..

Sumele avansate în cererea de plată, au fost stabilite prin sentința civilă nr. 8235 din 31.05.2012, pronunțată de Judecătoria Oradea în acțiunea în pretenții formulată de S.C. A. S.A. în contradictoriu cu B. S.A și persoana fizică D., hotărârea devenind irevocabilă prin decizia civilă nr. 62/R din 13.02.2015 pronunțată de Tribunalul Bihor.

In procedura administrativă, Comisia specială constituită la nivelul Fondului, conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, a aprobat plata sumei de 52.295,55 RON, reprezentând despăgubiri materiale și a respins plata sumei de 44.234,50 RON, solicitată cu titlu de dobânzi legale și cheltuieli de judecată.

Pentru recuperarea creanței de 96.530,05 RON de la debitorul B., creanța integrală înscrisa în hotărârile judecătorești precizate anterior, reclamanta a sesizat B.E.J. E. din municipiul Oradea și s-a constituit dosarul de executare silita nr. x/2015.

Înalta Curte, în acord cu opinia instanței de recurs, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și a art. 9, art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 și având în vedere că suma solicitată pentru despăgubire a fost cuprinsă într-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv sentința civilă nr. 8235 din 31.05.2012, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 62/R din 13.02.2015 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2011, apreciază că această sumă are caracterul unei creanțe de asigurare, astfel că în sarcina recurentului-pârât revine obligația de despăgubire.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 49, art. 50 și art. 54 din Legea nr. 136 din 1995, lege aflată în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, se reține expres că prin creanța din asigurare se înțelege paguba efectiva împreună cu beneficiul nerealizat, la care se adaugă cheltuieli de judecata.

Or, în speță, intimata-reclamantă solicită despăgubiri reprezentând dobânda legală și cheltuielile de judecată cuprinse într-o hotărâre definitivă. Este adevărat că practica Înaltei Curți, în ceea ce privește penalitățile de întârziere, ori cheltuielile de judecată efectuate în executarea unor despăgubiri izvorâte dint-un contract de asigurare și solicitate printr-o cerere de plată adresată Fondului de Garantare, nu sunt interpretate ca fiind creanțe de asigurări, însă doar sub rezerva ca la baza acestora să nu existe o hotărâre judecătorească definitivă.

În sens contrar, dacă o hotărâre judecătorească definitivă, cum este și cazul de față, a interpretat modul de aplicare a contractului de asigurare și a stabilit cunatumul prejudiciului suferit de partea vătămată în cuprinsul căruia se află atât dobânda legală, cât și cheltuielile de judecată, refuzul de executare al acelei hotărâri judecătorești ar echivala pe de-o parte din perspectivă administrativă cu o nerespectare a unei hotărâri judecătorești, iar pe de altă parte, din perspectivă judecătorească ar echivala cu o încălcare a autorității de lucru judecat printr-o reinterpretare a limitelor de executare a contractului de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1041 din 19 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-Veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.

OPINIE SEPARATĂ

Am formulat opinie separată pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neținând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziții, extinzând normele juridice dincolo de conținutul lor limitativ si clar definit.

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015: " Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, si nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, in cazul de fata B.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora dobânzile și cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de dobânzi și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Intimata nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv dobânzi si cheltuieli de judecata a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de dauna.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar intimata nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului pârât a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului.

Pe cale de consecință, dobânzile și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora, reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit că noțiunea de creanță de asigurări reprezintă "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 prevede că "(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015".

Prin urmare, Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător. Obligația sa de plată este una legală și este consecința principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu consecința directă a preluării riscului asigurat.

În concluzie, în mod greșit a fost admisă acțiunea astfel că s-ar fi impus, în opinia mea, admiterea recursului, casarea în tot a sentinței cu consecința respingerii acțiunii.

Cu opinie separată:

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1041 din 19 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-Veche.

Casează în tot sentința recurată și în rejudecare, respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.