ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3891/2021

Ședința publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., fostă B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 9828/11.10.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat admiterea cererii și anularea Deciziei contestate, cu consecința admiterii cererii de plată nr. x/19.07.2016, formulată de către Fondul de Garantare a Asiguraților ca urmare a declanșării procedurii falimentului C. S.A., cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 2040 din 27 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, s-a anulat Decizia nr. 9828/11.10.2017 emisă de pârâtul FGA, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3641,89 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând onorariu apărător și taxă timbru achitată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 București. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50 RON cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare respingerea acțiunii.

Fondul de Garantare a Asiguraților susține că, plătește din disponibilitățile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanțe de asigurări (art. 1 alin. (3), art. 4 alin. 1lit. a) din Legea nr. 213/2015: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Totodată, analizând noțiunea de creanțe de asigurări care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizații, este evident faptul că, noțiunea de "cheltuielile de judecată" reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Ori, susține recurentul, în prezenta speță instanța a supendat cauza ca efect al falimentului societății de asigurare, o astfel de sancțiune (cheltuieli de judecată) neputand fi aplicabilă Fondului de Garantare a Asiguraților.

În opinia recurentului, sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 privitoare la scopul constituirii FGA, pentru a evita discrepanțe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia.

Prin urmare, dispozițiile instanței se aplică doar societății de asigurare, subliniind faptul că, Fondul de Garantare a Asiguraților nu reprezintă continuatorul asigurătorului C., acesta fiind reprezentat prin lichidator judiciar. În plus, activitatea F.G.A. este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefîind aplicabile F.G.A. textele de lege, ce erau aplicabile societăților de asigurare - respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere (întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii - conform art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015); nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma ASF nr. 36/2015 nu prevăd posibilitatea de a obliga F.G.A. la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale în caz că nu și-ar îndeplini obligațiile, după cum nu se prevede un termen maximal în care F.G.A. ar trebui să soluționeze o cerere de despăgubire. Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit F.G.A. ca persoana juridică de drept public este pentru plata despăgubirilor în cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă că nu numai că nu sunt datorate penalitățile de întârziere/dobânzile legale, dar plata acestora ar fi în contradicție cu prevederilor legale incidente in materie.

Menționează recurentul că, instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile Legii nr. 213/2015 care este o lege specială.

Instanța de fond nu a avut în vedere definiția dată de legiuitor creanței de asigurare și prin raportare la adrt. 2 alin. (2) rezultă foarte clar că legea are în vedere că FGA nu garantează numai indemnizații/despăgubiri care rezultă din contractele de asigurare ale asiguratorului falit în vederea protejării creditorilor de asigurare consecințele insolvenței unui asigurator, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

În fapt, prin Decizia contestată nr. 9828/11.10.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților s-a respins cererea reclamantei de plată nr. x/07.09.2016, reținând că, "analizând noțiunea de creanțe de asigurări care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizații, este evident faptul că, noțiunea de cheltuieli de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Or, în prezenta speță instanța a suspendat cauza ca efect al falimentului societății de asigurare, o astfel de sancțiune- cheltuieli de judecată -, neputând fi aplicabilă FGA.

La data de 09.01.2016 a avut loc un accident rutier din culpa exclusivă a conducătorului autovehiculului înmatriculat cu nr. x, prin care a fost avariat autovehiculul înmatriculat cu nr. x, asigurat CASCO la B. S.A..

Autovehiculul al cărui conducător auto se face vinovat de producerea evenimentului rutier era asigurat RCA la C. S.A. cu polița nr. x, iar reclamanta a despăgubit integral asiguratul CASCO prejudiciat.

Reclamanta a introdus acțiune împotriva C. S.A., în temeiul art. 2210 C. civ., pentru recuperarea prejudiciului, constituindu-se în sensul acesta dosarul nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, suspendat în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 la data de 10.02.2016, având în vedere deschiderea procedurii falimentului societății pârâte.

Ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, pârâtul a achitat despăgubirea solicitată, respectiv suma de 1.215,32 RON, motiv pentru care ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului societății pârâte, reclamanta a solicitat FGA prin cererea formulată plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu în cuantum de 1.020,07 RON, respectiv 930 RON onorariu avocat și 90,07 RON taxă de timbru.

Soluția instanței de fond prin care s-a apreciat asupra cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărâre definitivă că se încadrează în noțiunea de creanță de asigurare, art. 50 din Legea nr. 136/1995 identificându-le expres în categoria despăgubirilor, noțiune la care face referire apoi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă o greșită aplicare a dspozițiilor legale, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății asiguratoare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este nelegală fiind dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2040 din 27 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2021.