ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 470/2020

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. Galați, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați - Serviciul de inspecție fiscală persoane juridice nr. 5, în baza art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură fiscală, a solicitat anularea Deciziei nr. 1751/24.07.2017 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâtă și a tuturor actelor subsecvente. Totodată, reclamanta a solicitat și suspendarea provizorie a executării măsurilor dispuse prin decizia contestată, respectiv poprirea sumelor datorate de către clienții societății: B. S.R.L și SIMAR SPA și poprirea asupra conturilor bancare până la judecarea definitivă a contestației ce face obiectul prezentului dosar, potrivit disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 216 din data de 18.10.2017, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. Galați, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 216 din data de 18.10.2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. Galați invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ. În dezvoltarea primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești/exces de putere, se arată că acest motiv se întemeiază pe conceptul de exces de putere ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanței de judecată în domeniul atribuțiilor puterii executive. Se arată că, instanța de fond respingând cererea de anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii (DGRFPG nr. 1751/24.07.2017) și implicit solicitarea de suspendare provizorie a executării acestor măsuri constând în poprirea sumelor datorate de către clienți și blocarea conturilor bancare - s-a substituit practic prin motivarea sentinței recurate intimatei-pârâte (DGRFP/Galați), cu nesocotirea practicii judiciare și a aquis-ului comunitar: Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal contencios, prin Decizia nr. 5533/2011 (Dosar nr. x/2011), motivând respingerea recursului la suspendare a evocat respectarea recomandării nr. R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniștri (Consiliul Europei) privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă precum și a Recomandării nr. 16/2003 a aceleiași instituții, potrivit căreia, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele persoanelor particulare. ICCJ, Decizia nr. 982/2013, Dosar nr. x/2012: "Se poate aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau interesele pe care acesta înțelege să le apere. Revine judecătorului de contencios administrativ, învestit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod corect, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului. Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte are în vedere și Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă. Astfel, cum s-a arătat de altfel și în Recomandarea nr. 16/2003 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele persoanelor particulare." Aceeași recomandare reamintește principiile din Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri care cheamă autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanța judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare". în acest sens menționăm și jurisprudența Tribunalului Ilfov: "Măsura suspendării actului administrativ, în contextul conturat, nu este de natură a crea un prejudiciu pârâtei și oricum măsura este în acord și cu Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989, referite protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, în cuprinsul că arată că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate, poate cauza, în anumite circumstanțe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat în măsura posibilului". [Tribunalul Ilfov, sent. civ. nr. 2502/2014]. Potrivit disp.art. 22 (2) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, (...) în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Potrivit Deciziei Curții de Casație din data de 17.02.1925, "Comite exces de putere, instanța, când nu se pronunță asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii." În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la nemotivarea hotărârii judecătorești se arată că, deși într-o redactare amplă, sentința criticată nu abordează în mod concret și aprofundat toate elementele despre care s-a făcut vorbire în cererea de chemare în judecată introdusă la fond, simpla preluare pe scurt, de către instanță, a argumentelor prezentate de către pârât prin întâmpinare, nefiind de natură să echivaleze cu o reală motivare a hotărârii judecătorești. Doctrina din țara noastră apreciază că, motivarea trebuie să fie: "pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, simplă, precisă, concisă și fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere. Motivarea trebuie să se înfățișeze într-o asemenea manieră încât să corespundă imperativelor logice". [C. - Comentariile C. proc. civ. vol.l, pag. 589, Ed. AII Beck-2011). În opinia recurentei-reclamante, excesul de putere [art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ..] și nemotivarea sentinței [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), precum și ignorarea prevederilor art. 22 (2) C. proc. civ., încalcă dreptul acesteia la un proces echitabil, exigență cuprinsă în art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motive pentru care se impune cu necesitate și cu deplin temei legal, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 29 ianuarie 2020.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Controlul jurisdicțional declanșat de către recurentul-reclamant are ca obiect anularea Deciziei nr. 1751/24.07.2017 de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâtă și a tuturor actelor subsecvente, precum și suspendarea provizorie a executării măsurilor dispuse prin decizia contestată, respectiv poprirea sumelor datorate de către clienții societății: B. S.R.L și SIMAR SPA și poprirea asupra conturilor bancare până la judecarea definitivă a contestației ce face obiectul prezentului dosar. Prima instanță a respins, ca nefondată, cererea dedusă judecății reținând că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii organul fiscal a arătat împrejurările pe care și-a fundamentat aprecierea în sensul că există elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea obligațiilor la bugetul general consolidat al statului, respectiv faptul că, în urma verificării documentelor prezentate, s-a stabilit un cuantum semnificativ al obligațiilor fiscale, motiv pentru care s-a apreciat că este necesară dispunerea măsurilor asiguratorii. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., hotărârea primei instanțe poate fi casată în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe. Depășirea atribuțiilor "puterii judecătorești" reprezintă o situație gravă, de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat, fapt pentru care aceasta atinge prestigiul justiției și dăunează interesului public. Astfel, nu i se poate reproșa instanței de judecată că interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamantă, ar constitui o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești deoarece operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional. Sub acest aspect, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante conform căreia prima instanță s-ar fi substituit atribuțiilor intimatei-pârâte având în vedere că, prin respingerea cererii de anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și implicit a cererii de suspendare a executării acestor măsuri, prima instanță nu a depășit a atribuțiile puterii judecătorești și nu a realizat o imixtiune în atribuțiile intimatei-pârâte, ci a dat eficiență dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, conform cărora "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile." Într-adevăr, prima instanță a reținut că "în cuprinsul deciziei organul fiscal a indicat împrejurările pe care și-a fundamentat aprecierea în sensul că există elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea obligațiilor la bugetul general consolidat al statului", fără a le menționa în mod expres în sentința pronunțată, însă această precizare s-a făcut în urma analizării temeiniciei actului administrativ din perspectiva verificării respectării de către intimata-pârâtă a dispozițiilor art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală potrivit cărora "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent." În cuprinsul deciziei intimata-pârâtă a motivat instituirea măsurilor asigurătorii prin raportare la faptul că în contul de disponibilități al debitorului se află suma de 390.229 RON, iar volumul total al obligațiilor fiscale în cuantum de 1.585.668 RON, dintre care sumele urmăribile datorate cu orice titlu debitorului de către terțe persoane fiind de 1.195.439 RON. Față de acest aspect în mod corect s-a dispus de către intimata-pârâtă măsuri asigurătorii asupra clienților și asupra conturilor de disponibilități din bănci, deoarece în raport de cuantumul semnificativ al obligațiilor fiscale ar exista pericolul ca debitorul să se sustragă sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea obligațiilor fiscale. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ca nefondat. Cu privire la criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte le constată ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate aspectele esențiale raportate la contextul faptic dat. De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante referitoare la abordarea în mod concret și aprofundat a tuturor elementelor descrise în cererea de chemare în judecată, având în vedere că, cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților. Așa fiind, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, considerentele explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, iar prin argumentele de fapt și de drept se demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.