ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4581/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 iunie 2017, sub nr. x/2017, urmare declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 1598/30.05.2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la emiterea actului administrativ constând în decizia de respingere a sumelor pretinse cu titlu de despăgubire care fac obiectul cererii de plată înregistrate sub nr. x/24.06.2016, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 248 din 21 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu acest pârât, a obligat pârâtul să soluționeze cererea de plată formulată de reclamantă și înregistrată sub nr. x/24.06.2016 și a respins în rest acțiunea.

Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 486 coroborat cu art. 488 C. proc. civ. și solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În motivarea recursului, arată că sentința este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond, dar și a unei interpretări superficiale și eronate a situației de fapt și a probelor administrate.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât critică sentința recurată din perspectiva greșitei soluționări a excepției inadmisibilității pe care a invocat-o prin întâmpinare. În acest sens, arată că în mod greșit instanța de fond l-a obligat să soluționeze cererea reclamantei printr-o decizie, întrucât, în opinia sa, cauza nu a avut ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială a sumelor pretinse de reclamantă, emisă în baza dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ci viza emiterea unui răspuns din partea sa cu privire la plafonul maxim de 450.000 RON, stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Acesta fiind obiectul cauzei de care instanța era ținută în virtutea principiului disponibilității în procesul civil, consacrat de dispozițiile art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., consideră recurentul-pârât că cererea reclamantei este inadmisibilă, iar instanța de fond trebuia să o respingă ca atare.

Este greșită reținerea instanței de fond în sensul admisibilității acțiunii prin raportare la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, pe motiv că acțiunea reclamantei ar fi îndreptată împotriva refuzului FGA de a-i soluționa cererea în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia.

Astfel, în lipsa unei dispoziții în Legea nr. 213/2015 cu privire la stabilirea unui termen pentru soluționarea cererilor de plată și ținând cont că Legea nr. 213/2015 nu se completează cu Legea nr. 554/2004, apreciază recurentul-pârât că acțiunea reclamantei este inadmisibilă sub aspectul neîndeplinirii condiției speciale a "nesoluționării în termenul legal" a cererii de plată.

În continuare, pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că cererea de plată formulată de către intimata-reclamantă în baza Legii nr. 213/2015 și înregistrată la FGA nu are caracterul unei cereri de plată în sensul Legii nr. 554/2004, precum și că FGA nu are un termen de soluționare a cererilor de plată, făcând trimitere în acest sens la dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluția din 3 decembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 23 septembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. prin întâmpinare, apreciind că motivele de recurs invocate de către pârât se circumscrisu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea căii de atac declarate în cauză, invocată din oficiu, Înalta Curte constată caracterul întemeiat al excepției, pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Înalta Curte va avea în vedere și prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, ceea ce, în materia contenciosului administrativ, presupune dovedirea existenței actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii unui astfel de act.

Întrucât cauza de față are drept obiect obligarea recurentului-pârât la emiterea actului administrativ constând în decizia de respingere a sumelor pretinse cu titlu de despăgubire ce fac obiectul cererii de plată formulate de Societatea A. S.R.L. și înregistrate sub nr. x/24.06.2016, în stabilirea interesului procesual al susținerii recursului trebuie avute în vedere și modificările survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate, respectiv actul administrativ emis în vederea punerii în aplicare a sentinței recurate.

Înalta Curte reține că, pe parcursul soluționării cauzei, ulterior înregistrării recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, potrivit înscrisurilor depuse la dosar la termenul de judecată din data de 23.09.2020, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a emis decizia nr. 12775/2.02.2018 prin care a respins cererea de plată formulată de Societatea A. S.R.L. și înregistrată sub nr. x/24.06.2016, prin care aceasta a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile F.G.A. cu suma de 4.704,05 RON și 2.725,96 Euro, reprezentând contravaloarea reparațiilor autovehiculului avariat.

În raport de aceste împrejurări, Înalta Curte reține că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual în susținerea recursului, întrucât obligația de soluționare a cererii de plată formulată de reclamantă, impusă prin sentința de fond, a fost îndeplinită de către recurentul-pârât ulterior promovării căii de atac, prin emiterea efectivă a deciziei de soluționare a cererii de plată.

Cum interesul de a acționa al pârâtului nu mai este actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., se constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același Cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Dată

Tip

Sursă

20/12/2016

Cerere de chemare în judecată

B. SRL

12/04/2017

Cerere

Reclamant - S.C. B. SRL

21/12/2017

Cerere de recurs

Pârât - ANAF-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CRAIOVA

09/02/2018

Motive de recurs

Recurent - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CRAIOVA

16/04/2018

Întâmpinare

Intimat - S.C. B. SRL

10/05/2018

Întâmpinare

Intimat - S.C. B. SRL

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 248 din data de 21 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2020.