ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1427/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1427/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27

februarie 2014 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 12285/3/2013, ca urmare a admiterii cererii de

strămutare, reclamanții N.V., N.L.M., N.C.E. și C.D.O. au chemat-o în judecată

pe pârâta SC C.A. SA, solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la

plata, în favoarea reclamantei N.V., a sumei de 78.005 lei, reprezentând

despăgubiri materiale și a sumei de 600.000 euro, reprezentând daune morale,

iar în favoarea reclamanților N.L.M., N.C.E. și C.D.O. a sumei de 500.000 euro

pentru fiecare, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 194/ C din 23

mai 2014, tribunalul a admis în parte acțiunea și, în consecință, a obligat-o

pe pârâtă să plătească reclamantei N.V. suma de 4.398 lei, reprezentând daune

materiale și suma de 50.000 euro, în echivalent în lei la data plății,

reprezentând daune morale, iar reclamanților N.L.M., N.C.E. și C.D.O.,

fiecăruia, suma de 40.000 euro, în echivalent în lei la data plății; a respins

restul pretențiilor reclamanților și a obligat-o pe pârâtă să plătească

reclamanților suma de 8.214,4 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, în urma accidentului rutier, produs din culpa conducătorului auto

I.L.D. la 21 iunie 2011, a decedat numitul N.C.M., soțul, respectiv tatăl

reclamanților.

Prin decizia dată în Dosarul nr.

20000/107/2011 s-a dispus încetarea procedurii de cercetare din motivul

decesului persoanei suspecte.

Polița de asigurare de răspundere

civilă auto R.C.A. din 18 aprilie 2011, emisă de societatea pârâtă, pentru

autovehiculul cu număr de înmatriculare x condus de către I.L.D. era valabilă

la 21 iunie 2011, data producerii evenimentului rutier.

Potrivit art. 41 din Legea nr.

136/1995, în vigoare la data producerii accidentului rutier, în asigurarea de

răspundere civilă asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru

prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane

păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.

În conformitate cu art. 42 din același

act normativ, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite

în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.

Conform art. 43 din Legea nr.

136/1995, despăgubirea se stabilește și se efectuează în baza asigurării

valabile la data producerii accidentului.

Despăgubirile se acordă pentru sumele

pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și

cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau

deces. în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât

pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și

pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului

respectiv (art. 50 din Legea nr. 136/1995).

Potrivit art. 24 alin. (2) lit. b) din

Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, în vigoare la data producerii accidentului rutier,

pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter

patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul

persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente

produse în anul 2011, la un nivel de 3.500.000 euro, în echivalent în lei la

cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat

de B.N.R.

Conform art. 49 pct. 2 lit. a) și d)

din același act normativ, la stabilirea despăgubirilor se au în vedere, în caz

de deces, cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum

și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente

justificative, precum și daunele morale în conformitate cu legislația și

jurisprudența din România.

În speță, referitor la suma de 78.005

lei, solicitată cu titlu de daune materiale reprezentate de cheltuielile legate

de înmormântare și ritualurile religioase, prima instanță a constatat că a fost

dovedită în parte, la dosar fiind depuse documente justificative, constând în

facturi și chitanțe, pentru suma de 4.398 lei, argument în considerarea căruia

cererea a fost admisă în aceste limite.

Referitor la cuantumul daunelor morale

solicitate, raportat la prejudiciul moral efectiv suferit, s-au avut în vedere

consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate (sentimentele de dragoste și afecțiune

existente între membrii familiei), măsura în care au fost lezate aceste valori

și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către

aceștia, precum și măsura în care Ie-a fost afectată situația familială sau

profesională. în cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt

subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă

corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamanților, astfel

încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde

daune morale.

În acest sens, având în vedere

declarațiile martorilor audiați în cauză, care au evidențiat relațiile

apropiate existente între defunct și reclamanți, precum și impactul pe care l-a

avut decesul soțului, respectiv tatălui asupra membrilor familiei, raportat la

criteriile de apreciere a prejudiciului moral suferit, tribunalul a apreciat

cuantumul sumei pretinse ca fiind justificat numai în parte și, ca urmare, dând

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a admis

cererea pentru suma totală de 170.000 euro.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât reclamanții, cât și pârâta, toate părțile litigante criticând-o sub

aspectul cuantumului daunelor acordate.

Prin decizia civilă nr. 899/ AP din 09

decembrie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis în parte apelul

declarat de pârâta SC C.A. SA împotriva sentinței civile nr. 194/C/2014 a

Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal,

pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit nivelul daunelor morale

la sumele de 30.000 euro pentru reclamanta N.V. și la câte 20.000 euro pentru

reclamanții N.L.M., N.C.E. și C.D.O. A respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanții N.V., N.L.M., N.C.E. și C.D.O. împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru a decide în acest sens,

instanța de prim control judiciar, cu privire la apelul reclamanților, a

reținut următoarele:

Referitor la prejudiciul material,

curtea a notat că prima instanță a reținut în mod corect că nu pot fi acordate

despăgubiri peste limita a ceea ce s-a dovedit prin înscrisurile prezentate,

respectiv documente justificative constând în facturi și chitanțe.

În considerarea acestui argument, a

înlăturat critica reclamanților privind imposibilitatea morală de

preconstituire a dovezilor în astfel de situații, apreciind că nu poate avea

aplicabilitate în speță, întrucât darurile oferite în tradiția ceremoniilor de

pomenire nu pot crea raporturi obligaționale între părți, cu excepția celor

afective de recunoștință; mai mult, a reținut că asemenea acte juridice nu pot

fi opuse unui terț, respectiv societății de asigurări, care nu a participat la

încheierea lor și care nu le poate recunoaște pentru cuantificarea

prejudiciilor în lipsa dovedirii acestora cu mijloace adecvate, respectiv, înscrisuri.

In acest sens, a menționat dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. a) din Ordinul

C.S.A. 5/2010, care prevăd expres necesitatea probării cu documente

justificative a despăgubirilor materiale acordate în caz de deces. în

consecință, curtea a menținut cuantumul daunelor materiale acordate în primă

instanță.

Referitor la prejudiciul material

constând în costurile ocazionate de organizarea ceremoniilor creștinești de

pomenire în următorii 6 ani de la decesul victimei accidentului, instanța de

prim control judiciar a reținut că nu poate avea o existență sigură,

neîndoielnică și evaluabilă în prezent. Respectarea în viitor a unor ritualuri

religioase nu poate fi apreciată ca fiind sigură din punct de vedere legal și,

cu atât mai mult, nu poate fi opusă unei terțe părți, nici ca existență

viitoare, nici ca întindere. Față de acest raționament, curtea a apreciat că

prima instanță a reținut legal și temeinic că astfel de prejudicii viitoare nu

pot fi încadrate în categoria celor pentru care pot fi acordate despăgubiri

materiale.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor

pentru acoperirea prejudiciilor morale suferite, curtea, apreciind că ambele

apeluri vizează această situație, deși din puncte de vedere contrare, a

realizat o analiză comună a criticilor formulate.

Astfel, curtea a notat că pârâta -

societate de asigurare a fost chemată în judecată în temeiul art. 42 din Legea

nr. 136/1995, iar despăgubirea a fost acordată în temeiul art. 43 din aceeași

lege; că prejudiciul moral se evaluează în condițiile art. 49 pct. 2 lit. d)

din Ordinul C.S.A nr.5/2010, în vigoare la data producerii accidentului rutier,

în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Instanța de apel a reținut că, în

cuantificarea daunelor morale, trebuie avute în vedere toate circumstanțele și

împrejurările cauzei, în acest sens, în ceea ce o privește pe soția

supraviețuitoare, față de materialul probator administrat, curtea a reținut

suferințele morale majore provocate de pierderea partenerului de viață, cu care

se afla într-o relație de viață și sprijin armonioasă și îndelungată și

agravarea afecțiunilor acesteia de natură psihică din cauza psihotraumei

generate de decesul acestuia; referitor la ceilalți membri ai familiei, curtea

a reținut atașamentul celor care locuiau cu tatăl lor și problemele de

readaptare socială inerente, precum și sentimentele de dragoste și respect și

contactul des al celor care aveau alte domicilii. De asemenea, curtea a

subliniat importanța valorilor morale lezate și consecințele importante ale

lezării aduse personalității afective ale victimelor indirecte, precum și

dificultățile majore de reintegrare socială.

Astfel, în virtutea caracterului

devolutiv al apelului, pentru cuantificarea despăgubirilor morale, curtea a

raportat prejudiciile anterior menționate la jurisprudența specifică, afirmată

drept criteriu obligatoriu prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010.

În acest scop, cu caracter orientativ,

a avut în vedere datele statistice reprezentând media despăgubirilor acordate

prin hotărâri judecătorești în cazuri similare conform concluziilor Ghidului

pentru soluționarea daunelor morale alcătuit de Fondul de Protecție al

Victimelor Străzii.

În continuare, curtea a enumerat o

serie de hotărâri judecătorești pronunțate în litigii similare, prin care

despăgubirile acordate persoanelor prejudiciate indirect au fost semnificativ

mai mici.

Astfel, având în vedere că practica

judiciară în materie a relevat media despăgubirilor acordate în cauze similare

ca fiind inferioară valorii celor acordate în speță de prima instanță, curtea a

redus cuantumul acestora prin raportare la particularitățile speței pentru

reclamanta soție supraviețuitoare despăgubirile la 30.000 euro, iar pentru cei

trei copii majori, la 20.000 euro pentru fiecare.

Împotriva deciziei civile nr. 899/ AP din

09 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, au

declarat recurs reclamanții N.V., N.L.M., N.C.E. (căsătorită B.) și C.D.O.,

criticând-o pentru lipsa de temei legal și greșita aplicare a legii, invocând

astfel motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

autorii căii de atac au susținut că instanța de apel și-a întemeiat soluția de

diminuare a cuantumului daunelor morale stabilite de instanța de fond pe

dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 emis de Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor, în condițiile în care norma legală nu este

aplicabilă raportului juridic dedus judecății.

În acest sens, au arătat că evocatul

text legal nu constituie norma specială în materie, forța sa juridică fiind

inferioară întrucât Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, ca autoritate

emitentă, este organism guvernamental cu rol în emiterea normelor de punere în

aplicare a legislației din domeniul asigurărilor.

Astfel, în opinia recurenților,

dispozițiile Ordinului C.S.A. își găsesc aplicabilitatea doar în soluționarea

amiabilă a cazurilor de daună R.C.A., judecătorului neputându-i-se impune

jurisprudența ca și criteriu obligatoriu de cuantificare a daunelor morale de

vreme ce - potrivit Constituției României - aceasta nu este izvor de drept.

În continuare, au susținut că Ghidul

pentru soluționarea daunelor morale alcătuit de Fondul de Protecție al

Victimelor Străzii cuprinde decizii alese de asigurători și nu se raportează la

întreaga jurisprudență în materie din România; nu menționează nivelul daunelor

morale solicitate de victime în cazurile inserate în selecția făcută, în

condițiile în care instanțele sunt ținute de principiul disponibilității;

studiul se bazează pe media aritmetică a sumelor acordate de instanțe (sume ce

variază în mod indubitabil), în timp ce jurisprudență specifică nu implică un

simplu calcul matematic, ci din contră, implică circumstanțierea atentă a

particularităților fiecărei spețe; constituie cel mult o lucrare de

specialitate utilă asigurătorilor, în etapa soluționării amiabile a cererilor

de despăgubiri, în demersul de fundamentare a unor eventuale oferte de

despăgubiri pentru prejudiciul moral, înaintate victimelor accidentelor

rutiere, în scopul de a crea astfel premise obiective pentru negocieri viabile,

în vederea evitării căii judecătorești; studiul este depășit, având în vedere

că privește soluții de la nivelul anilor 2006 - 2010.

Au mai arătat că nu exclud de plano raportarea

cu caracter orientativ la soluții de speță, pronunțate în cazuri ce prezintă

suficiente elemente de similitudine într-un domeniu caracterizat prin lipsa

criteriilor legale de cuantificare a prejudiciului moral suferit, însă au

subliniat că hotărârea judecătorească se pronunță și produce efecte numai față

de părțile din litigiul dedus judecății.

Au mai menționat recurenții că în

sistemul nostru de drept precedentul judiciar nu este izvor de drept, astfel că

o hotărâre nu se poate fundamenta pe soluția dată într-un alt caz considerat a

fi similar, jurisprudență având caracter pur consultativ, cu rol de informare,

fără să poată constitui fundament valabil și exclusiv pentru motivarea unei

decizii judecătorești.

Totodată, au susținut că decizia

atacată nu se află în concordanță cu soluțiile jurisprudențiale pronunțate în

cazuri similare, pe de o parte pentru că în materie nu există o practică

unitară, iar pe de altă parte pentru că în mod nelegal instanța de apel a

valorificat exclusiv exemplele invocate de asigurător, cu ignorarea totală a

soluțiilor de speță pe care recurenții le-au amintit.

De asemenea, autorii căii de atac au

evocat ca fiind unanim recunoscut faptul că întinderea prejudiciului moral se

analizează în concret, pe baza solicitărilor părților și pe baza împrejurărilor

de fapt, rezultate din probele administrate în cazul dedus judecății,

determinarea cuantumului despăgubirilor fiind exclusiv atributul instanței de

judecată.

Ultima dintre susținerile recurenților

a vizat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul reținerii ca argument al

cuantificării daunelor deduse judecății modul de rezolvare a cererilor de

despăgubiri formulate de persoane prejudiciate în același accident rutier,

tranșate pe cale extrajudiciară, prin tranzacții încheiate între societatea de

asigurări și victimele respective, rodul acordului de voință al acestora, care

nu au fost supuse cenzurii instanțelor de judecată.

În considerarea celor anterior expuse,

recurenții-reclamanți au solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, în

sensul respingerii apelului declarat de pârâtă și admiterii apelului lor, cu

consecința schimbării hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii

introductive astfel cum a fost formulată.

La 15 mai 2015, intimata-pârâtă a

depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului

și, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca

nefondată, precum și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de

judecată.

La termenul din 22 mai 2015, Înalta Curte

a pus în discuția părților excepția nulității recursurilor, invocată de

intimata-pârâtă, asupra căreia, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art.

298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea

nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu

raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau de casare

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ..

Pentru a conduce la casarea sau

modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea

uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi

încadrate într-unui dintre acestea.

Cu prioritate, instanța supremă

subliniază că autorii căii de atac, deși au indicat în mod expres motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat susțineri

care nu se circumscriu rigorilor impuse de textul legal.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată a fost pronunțată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii sau în lipsa temeiului legal.

Prin criticile formulate, recurenții,

aparent, au invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din

Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și greșita cuantificare a prejudiciilor morale pe

care le-au suferit prin moartea soțului, respectiv tatălui lor, în funcție de

criteriul precedentului judiciar, respectiv al jurisprudenței în materie.

Astfel', potrivit art. 49 pct. 2 lit.

d) din O.C.S.A. nr. 5/2010, la stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral în cazul decesului unor persoane se au în vedere legislația și

jurisprudența din România. Din perspectiva acestui text legal, ca și a forței

juridice a actului normativ în care este cuprins, critica recurenților în

sensul că nu ar fi aplicabilă în speță, este făcută pur formal, pro causa, în

condițiile în care art. 8 din Legea nr. 136/1995 statuează că "avizarea și

constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea și

plata despăgubirilor ori a sumelor asigurate se efectuează în condițiile legii

și ale normelor adoptate în baza legii de Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor, pentru asigurările obligatorii, sau ale contractului de

asigurare, în cazul asigurărilor facultative.", iar art. 53 din aceeași

lege prevede că: "Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de

răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul

despăgubirilor, condițiile de plată,(...)". Prin urmare, normele pretins

greșit aplicate se impun instanțelor de judecată în puterea legii, judecătorul

având nu facultatea, ci obligația de a le observa și aplica.

Instanța supremă constată că, în

realitate, dincolo de pretinsa greșită aplicare a normelor stabilite prin Ordin

C.S.A., susținerile recurenților sunt formulări cu caracter de generalitate,

fără să aibă în vedere în concret considerentele deciziei atacate, susțineri

care, de fapt, vizează aprecierea și interpretarea probelor administrate în

cauză, înscrisuri și declarații de martori, ceea ce constituie aspecte de

netemeinicie, nu de nelegalitate și care relevă doar nemulțumirea părților față

de soluția pronunțată, de diminuare a cuantumului daunelor acordate, ceea ce nu

poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.

Înalta Curte impune aceeași concluzie

ca în precedent referitor la critica recurenților privind motivarea deciziei

date de instanța de prim control judiciar în considerarea jurisprudenței

inserate în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale alcătuit de Fondul de

Protecție al Victimelor Străzii, ceea ce constituie tot un element de

apreciere, care scapă cenzurii în calea de atac a recursului. în plus, din

verificarea considerentelor deciziei recurate se constată că instanța de apel

s-a raportat la ghidul respectiv doar orientativ, baza raționamentului acesteia

constituind-o împrejurările concrete ale cauzei, respectiv suferințele generate

de pierderea autorului lor și consecințele acestui eveniment repercutate în

viața acestora.

În atare condiții, înalta Curte reține

că simpla expunere a unor aspecte care se regăsesc în considerentele hotărârii

recurate, care reprezintă criterii de apreciere și de cuantificare a

prejudiciului material și moral care îi nemulțumesc pe recurenți, în lipsa unei

argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiului de

modificare indicat, face imposibilă exercitarea efectivă a controlului

instanței de recurs, control de legalitate și nu de temeinicie a hotărârii

atacate.

Or, recursul este reglementat drept o

cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile

aduse decizii, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului

intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și

în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situație intervine și în

cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenții nu au dezvoltat

critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de recurs

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a

netemeiniciei și nelegalității deciziei atacate.

Așa fiind, cum casarea sau modificarea

deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute expres și limitativ

de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar conform alin. (1) al art. 302

1

C. proc. civ. cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității^

motivele de nelegalitate pe care aceasta se sprijină și dezvoltarea lor, înalta

Curte, constatând că recurenții nu s-au conformat acestor dispoziții legale și

având în vedere, deopotrivă, inexistența în cauză a motivelor de ordine publică

care să atragă incidența prevederilor art. 306 alin. (2) din același cod,

urmează să admită excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă și

să constate nulitatea recursului declarat de recurenții-reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 274 alin.

(1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., reținând culpa

procesuală a recurenților, care au căzut în pretenții și cererea dovedită a

intimatei-pârâte privind natura și cuantumul cheltuielilor de judecată

efectuate, instanța supremă îi va obliga pe recurenții-reclamanți la plata

către intimata-pârâtă a sumei de 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

recurenții-reclamanți N.V., N.L.M., N.C.E. (căsătorită B.) și C.D.O. împotriva

deciziei civile nr. 899/ AP din 09 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă

și asigurări sociale.

Obligă recurenții-reclamanți la plata

către intimata-reclamantă SC C.A. SA Sibiu a sumei de 6.200 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

22 mai 2015.