ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1427/2015

Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 27 februarie 2014 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 12285/3/2013, ca urmare a admiterii cererii de strămutare, reclamanții N.V., N.L.M., N.C.E. și C.D.O. au chemat-o în judecată pe pârâta SC C.A. SA, solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata, în favoarea reclamantei N.V., a sumei de 78.005 lei, reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 600.000 euro, reprezentând daune morale, iar în favoarea reclamanților N.L.M., N.C.E. și C.D.O. a sumei de 500.000 euro pentru fiecare, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 194/ C din 23 mai 2014, tribunalul a admis în parte acțiunea și, în consecință, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei N.V.

suma de 4.398 lei, reprezentând daune materiale și suma de 50.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale, iar reclamanților N.L.M., N.C.E. și C.D.O., fiecăruia, suma de 40.000 euro, în echivalent în lei la data plății; a respins restul pretențiilor reclamanților și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 8.214,4 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în urma accidentului rutier, produs din culpa conducătorului auto I.L.D. la 21 iunie 2011, a decedat numitul N.C.M., soțul, respectiv tatăl reclamanților. Prin decizia dată în Dosarul nr. 20000/107/2011 s-a dispus încetarea procedurii de cercetare din motivul decesului persoanei suspecte.

Polița de asigurare de răspundere civilă auto R.C.A. din 18 aprilie 2011, emisă de societatea pârâtă, pentru autovehiculul cu număr de înmatriculare x condus de către I.L.D. era valabilă la 21 iunie 2011, data producerii evenimentului rutier. Potrivit art. 41 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului rutier, în asigurarea de răspundere civilă asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. În conformitate cu art. 42 din același act normativ, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.

Conform art. 43 din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se stabilește și se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului. Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces. în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv (art. 50 din Legea nr. 136/1995). Potrivit art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010, în vigoare la data producerii accidentului rutier, pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse în anul 2011, la un nivel de 3.500.000 euro, în echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R. Conform art. 49 pct. 2 lit. a) și d) din același act normativ, la stabilirea despăgubirilor se au în vedere, în caz de deces, cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative, precum și daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În speță, referitor la suma de 78.005 lei, solicitată cu titlu de daune materiale reprezentate de cheltuielile legate de înmormântare și ritualurile religioase, prima instanță a constatat că a fost dovedită în parte, la dosar fiind depuse documente justificative, constând în facturi și chitanțe, pentru suma de 4.398 lei, argument în considerarea căruia cererea a fost admisă în aceste limite. Referitor la cuantumul daunelor morale solicitate, raportat la prejudiciul moral efectiv suferit, s-au avut în vedere consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate (sentimentele de dragoste și afecțiune existente între membrii familiei), măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către aceștia, precum și măsura în care Ie-a fost afectată situația familială sau profesională.

în cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamanților, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. În acest sens, având în vedere declarațiile martorilor audiați în cauză, care au evidențiat relațiile apropiate existente între defunct și reclamanți, precum și impactul pe care l-a avut decesul soțului, respectiv tatălui asupra membrilor familiei, raportat la criteriile de apreciere a prejudiciului moral suferit, tribunalul a apreciat cuantumul sumei pretinse ca fiind justificat numai în parte și, ca urmare, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, a admis cererea pentru suma totală de 170.000 euro.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta, toate părțile litigante criticând-o sub aspectul cuantumului daunelor acordate. Prin decizia civilă nr. 899/ AP din 09 decembrie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis în parte apelul declarat de pârâta SC C.A. SA împotriva sentinței civile nr. 194/C/2014 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit nivelul daunelor morale la sumele de 30.000 euro pentru reclamanta N.V.

și la câte 20.000 euro pentru reclamanții N.L.M., N.C.E. și C.D.O. A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții N.V., N.L.M., N.C.E. și C.D.O. împotriva aceleiași hotărâri. Pentru a decide în acest sens, instanța de prim control judiciar, cu privire la apelul reclamanților, a reținut următoarele: Referitor la prejudiciul material, curtea a notat că prima instanță a reținut în mod corect că nu pot fi acordate despăgubiri peste limita a ceea ce s-a dovedit prin înscrisurile prezentate, respectiv documente justificative constând în facturi și chitanțe.

În considerarea acestui argument, a înlăturat critica reclamanților privind imposibilitatea morală de preconstituire a dovezilor în astfel de situații, apreciind că nu poate avea aplicabilitate în speță, întrucât darurile oferite în tradiția ceremoniilor de pomenire nu pot crea raporturi obligaționale între părți, cu excepția celor afective de recunoștință; mai mult, a reținut că asemenea acte juridice nu pot fi opuse unui terț, respectiv societății de asigurări, care nu a participat la încheierea lor și care nu le poate recunoaște pentru cuantificarea prejudiciilor în lipsa dovedirii acestora cu mijloace adecvate, respectiv, înscrisuri. In acest sens, a menționat dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. a) din Ordinul C.S.A.

5/2010, care prevăd expres necesitatea probării cu documente justificative a despăgubirilor materiale acordate în caz de deces. în consecință, curtea a menținut cuantumul daunelor materiale acordate în primă instanță. Referitor la prejudiciul material constând în costurile ocazionate de organizarea ceremoniilor creștinești de pomenire în următorii 6 ani de la decesul victimei accidentului, instanța de prim control judiciar a reținut că nu poate avea o existență sigură, neîndoielnică și evaluabilă în prezent. Respectarea în viitor a unor ritualuri religioase nu poate fi apreciată ca fiind sigură din punct de vedere legal și, cu atât mai mult, nu poate fi opusă unei terțe părți, nici ca existență viitoare, nici ca întindere.

Față de acest raționament, curtea a apreciat că prima instanță a reținut legal și temeinic că astfel de prejudicii viitoare nu pot fi încadrate în categoria celor pentru care pot fi acordate despăgubiri materiale. Cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciilor morale suferite, curtea, apreciind că ambele apeluri vizează această situație, deși din puncte de vedere contrare, a realizat o analiză comună a criticilor formulate. Astfel, curtea a notat că pârâta - societate de asigurare a fost chemată în judecată în temeiul art. 42 din Legea nr. 136/1995, iar despăgubirea a fost acordată în temeiul art. 43 din aceeași lege; că prejudiciul moral se evaluează în condițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A nr.5/2010, în vigoare la data producerii accidentului rutier, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Instanța de apel a reținut că, în cuantificarea daunelor morale, trebuie avute în vedere toate circumstanțele și împrejurările cauzei, în acest sens, în ceea ce o privește pe soția supraviețuitoare, față de materialul probator administrat, curtea a reținut suferințele morale majore provocate de pierderea partenerului de viață, cu care se afla într-o relație de viață și sprijin armonioasă și îndelungată și agravarea afecțiunilor acesteia de natură psihică din cauza psihotraumei generate de decesul acestuia; referitor la ceilalți membri ai familiei, curtea a reținut atașamentul celor care locuiau cu tatăl lor și problemele de readaptare socială inerente, precum și sentimentele de dragoste și respect și contactul des al celor care aveau alte domicilii.

De asemenea, curtea a subliniat importanța valorilor morale lezate și consecințele importante ale lezării aduse personalității afective ale victimelor indirecte, precum și dificultățile majore de reintegrare socială. Astfel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, pentru cuantificarea despăgubirilor morale, curtea a raportat prejudiciile anterior menționate la jurisprudența specifică, afirmată drept criteriu obligatoriu prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010. În acest scop, cu caracter orientativ, a avut în vedere datele statistice reprezentând media despăgubirilor acordate prin hotărâri judecătorești în cazuri similare conform concluziilor Ghidului pentru soluționarea daunelor morale alcătuit de Fondul de Protecție al Victimelor Străzii.

În continuare, curtea a enumerat o serie de hotărâri judecătorești pronunțate în litigii similare, prin care despăgubirile acordate persoanelor prejudiciate indirect au fost semnificativ mai mici. Astfel, având în vedere că practica judiciară în materie a relevat media despăgubirilor acordate în cauze similare ca fiind inferioară valorii celor acordate în speță de prima instanță, curtea a redus cuantumul acestora prin raportare la particularitățile speței pentru reclamanta soție supraviețuitoare despăgubirile la 30.000 euro, iar pentru cei trei copii majori, la 20.000 euro pentru fiecare. Împotriva deciziei civile nr. 899/ AP din 09 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, au declarat recurs reclamanții N.V., N.L.M., N.C.E.

(căsătorită B.) și C.D.O., criticând-o pentru lipsa de temei legal și greșita aplicare a legii, invocând astfel motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, autorii căii de atac au susținut că instanța de apel și-a întemeiat soluția de diminuare a cuantumului daunelor morale stabilite de instanța de fond pe dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 5/2010 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în condițiile în care norma legală nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecății. În acest sens, au arătat că evocatul text legal nu constituie norma specială în materie, forța sa juridică fiind inferioară întrucât Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, ca autoritate emitentă, este organism guvernamental cu rol în emiterea normelor de punere în aplicare a legislației din domeniul asigurărilor.

Astfel, în opinia recurenților, dispozițiile Ordinului C.S.A. își găsesc aplicabilitatea doar în soluționarea amiabilă a cazurilor de daună R.C.A., judecătorului neputându-i-se impune jurisprudența ca și criteriu obligatoriu de cuantificare a daunelor morale de vreme ce - potrivit Constituției României - aceasta nu este izvor de drept.

În continuare, au susținut că Ghidul pentru soluționarea daunelor morale alcătuit de Fondul de Protecție al Victimelor Străzii cuprinde decizii alese de asigurători și nu se raportează la întreaga jurisprudență în materie din România; nu menționează nivelul daunelor morale solicitate de victime în cazurile inserate în selecția făcută, în condițiile în care instanțele sunt ținute de principiul disponibilității; studiul se bazează pe media aritmetică a sumelor acordate de instanțe (sume ce variază în mod indubitabil), în timp ce jurisprudență specifică nu implică un simplu calcul matematic, ci din contră, implică circumstanțierea atentă a particularităților fiecărei spețe; constituie cel mult o lucrare de specialitate utilă asigurătorilor, în etapa soluționării amiabile a cererilor de despăgubiri, în demersul de fundamentare a unor eventuale oferte de despăgubiri pentru prejudiciul moral, înaintate victimelor accidentelor rutiere, în scopul de a crea astfel premise obiective pentru negocieri viabile, în vederea evitării căii judecătorești; studiul este depășit, având în vedere că privește soluții de la nivelul anilor 2006 - 2010. Au mai arătat că nu exclud de plano raportarea cu caracter orientativ la soluții de speță,

pronunțate în cazuri ce prezintă suficiente elemente de similitudine într-un domeniu caracterizat prin lipsa criteriilor legale de cuantificare a prejudiciului moral suferit, însă au subliniat că hotărârea judecătorească se pronunță și produce efecte numai față de părțile din litigiul dedus judecății. Au mai menționat recurenții că în sistemul nostru de drept precedentul judiciar nu este izvor de drept, astfel că o hotărâre nu se poate fundamenta pe soluția dată într-un alt caz considerat a fi similar, jurisprudență având caracter pur consultativ, cu rol de informare, fără să poată constitui fundament valabil și exclusiv pentru motivarea unei decizii judecătorești.

Totodată, au susținut că decizia atacată nu se află în concordanță cu soluțiile jurisprudențiale pronunțate în cazuri similare, pe de o parte pentru că în materie nu există o practică unitară, iar pe de altă parte pentru că în mod nelegal instanța de apel a valorificat exclusiv exemplele invocate de asigurător, cu ignorarea totală a soluțiilor de speță pe care recurenții le-au amintit. De asemenea, autorii căii de atac au evocat ca fiind unanim recunoscut faptul că întinderea prejudiciului moral se analizează în concret, pe baza solicitărilor părților și pe baza împrejurărilor de fapt, rezultate din probele administrate în cazul dedus judecății, determinarea cuantumului despăgubirilor fiind exclusiv atributul instanței de judecată.

Ultima dintre susținerile recurenților a vizat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul reținerii ca argument al cuantificării daunelor deduse judecății modul de rezolvare a cererilor de despăgubiri formulate de persoane prejudiciate în același accident rutier, tranșate pe cale extrajudiciară, prin tranzacții încheiate între societatea de asigurări și victimele respective, rodul acordului de voință al acestora, care nu au fost supuse cenzurii instanțelor de judecată. În considerarea celor anterior expuse, recurenții-reclamanți au solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă și admiterii apelului lor, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată.

La 15 mai 2015, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac ca nefondată, precum și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. La termenul din 22 mai 2015, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția nulității recursurilor, invocată de intimata-pârâtă, asupra căreia, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., reține următoarele: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ.. Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unui dintre acestea. Cu prioritate, instanța supremă subliniază că autorii căii de atac, deși au indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat susțineri care nu se circumscriu rigorilor impuse de textul legal. Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii sau în lipsa temeiului legal.

Prin criticile formulate, recurenții, aparent, au invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și greșita cuantificare a prejudiciilor morale pe care le-au suferit prin moartea soțului, respectiv tatălui lor, în funcție de criteriul precedentului judiciar, respectiv al jurisprudenței în materie. Astfel', potrivit art. 49 pct. 2 lit. d) din O.C.S.A. nr. 5/2010, la stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral în cazul decesului unor persoane se au în vedere legislația și jurisprudența din România.

Din perspectiva acestui text legal, ca și a forței juridice a actului normativ în care este cuprins, critica recurenților în sensul că nu ar fi aplicabilă în speță, este făcută pur formal, pro causa, în condițiile în care art. 8 din Legea nr. 136/1995 statuează că "avizarea și constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor ori a sumelor asigurate se efectuează în condițiile legii și ale normelor adoptate în baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, pentru asigurările obligatorii, sau ale contractului de asigurare, în cazul asigurărilor facultative.", iar art. 53 din aceeași lege prevede că: "Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condițiile de plată,(...)". Prin urmare, normele pretins greșit aplicate se impun instanțelor de judecată în puterea legii, judecătorul având nu facultatea, ci obligația de a le observa și aplica.

Instanța supremă constată că, în realitate, dincolo de pretinsa greșită aplicare a normelor stabilite prin Ordin C.S.A., susținerile recurenților sunt formulări cu caracter de generalitate, fără să aibă în vedere în concret considerentele deciziei atacate, susțineri care, de fapt, vizează aprecierea și interpretarea probelor administrate în cauză, înscrisuri și declarații de martori, ceea ce constituie aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate și care relevă doar nemulțumirea părților față de soluția pronunțată, de diminuare a cuantumului daunelor acordate, ceea ce nu poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.

Înalta Curte impune aceeași concluzie ca în precedent referitor la critica recurenților privind motivarea deciziei date de instanța de prim control judiciar în considerarea jurisprudenței inserate în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale alcătuit de Fondul de Protecție al Victimelor Străzii, ceea ce constituie tot un element de apreciere, care scapă cenzurii în calea de atac a recursului. în plus, din verificarea considerentelor deciziei recurate se constată că instanța de apel s-a raportat la ghidul respectiv doar orientativ, baza raționamentului acesteia constituind-o împrejurările concrete ale cauzei, respectiv suferințele generate de pierderea autorului lor și consecințele acestui eveniment repercutate în viața acestora.

În atare condiții, înalta Curte reține că simpla expunere a unor aspecte care se regăsesc în considerentele hotărârii recurate, care reprezintă criterii de apreciere și de cuantificare a prejudiciului material și moral care îi nemulțumesc pe recurenți, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiului de modificare indicat, face imposibilă exercitarea efectivă a controlului instanței de recurs, control de legalitate și nu de temeinicie a hotărârii atacate. Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse decizii, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurenții nu au dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei și nelegalității deciziei atacate. Așa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar conform alin. (1) al art. 302 1 C. proc. civ.

cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității^ motivele de nelegalitate pe care aceasta se sprijină și dezvoltarea lor, înalta Curte, constatând că recurenții nu s-au conformat acestor dispoziții legale și având în vedere, deopotrivă, inexistența în cauză a motivelor de ordine publică care să atragă incidența prevederilor art. 306 alin. (2) din același cod, urmează să admită excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă și să constate nulitatea recursului declarat de recurenții-reclamanți. Totodată, în temeiul art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurenților, care au căzut în pretenții și cererea dovedită a intimatei-pârâte privind natura și cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate, instanța supremă îi va obliga pe recurenții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă a sumei de 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurenții-reclamanți N.V., N.L.M., N.C.E. (căsătorită B.) și C.D.O. împotriva deciziei civile nr. 899/ AP din 09 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă recurenții-reclamanți la plata către intimata-reclamantă SC C.A. SA Sibiu a sumei de 6.200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2015.