ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4052/2018

HOTĂRÂRE

04.10.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4052/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 31.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. A obligarea acestuia la plata sumei de 1954,85 RON reprezentând debit, respectiv facturi fiscale restante, 1418,25 RON reprezentând clauze penale reprezentând contravaloare echipamente, 800,00 RON reprezentând justa despăgubire - taxa instalare/activare serviciu - C., taxa activare serviciu + taxa utilizare rețea/internet - pachet D. (2 pachete), precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 1025-1032 din C. proc. civ.

Legal citat, conform disp. 1030 C. proc. civ., pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Prin sentinta civila nr. 4421/27.04.2018, instanta a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București, excepție invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Instanța, având în vedere calitatea de profesionist a reclamantei, precum și calitatea de consumator a pârâtului în raport cu serviciile oferite de reclamantă, în aplicarea art. 121 din C. proc. civ. a reținut că soluționarea prezentei cereri este de competența exclusivă a instanței de la domiciliul pârâtului, care, astfel cum reiese din actele dosarului, se află în Ploiești, str. x bl. 24C, județ Prahova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 31.05.2018.

Prin sentința civilă nr. 5749 din 29 iunie 2018 instanța a admis excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Ploiești, invocată de instanță din oficiu; a declinat competenta de soluționare a cererii de valoare redusă formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul B. A în favoarea Judecătoriei Sectorului 2, București; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență, suspendând, totodată, judecata cauzei.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut, în esență, următoarele:

Conform art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Alin. 3 al aceluiași articol prevede că în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.

Totodată, printr-o interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată nu poate fi invocată de către instanță.

În raport cu motivele de fapt pe care se întemeiază acțiunea introductivă de instanță, precum și cu izvorul pretențiilor reclamantei, respectiv contractul de furnizare servicii nr. x/16.12.2014, instanța a constatat inaplicabile dispozițiile art. 121 C. proc. civ., întrucât între părți nu s-a stabilit o relație profesionist-consumator.

În opinia instanței, s-a arătat, este necesară invocarea și dovedirea calității de consumator a pârâților, în condițiile în care reclamanta din prezenta cauză a înregistrat o cerere de valoare redusă împotriva unor persoane fizice, fără ca obiectul cererii să se întemeieze în drept pe Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Instanța a apreciat că, în lipsa invocării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, respectiv în lipsa invocării Legii nr. 193/2000 în sprijinul pretențiilor reclamantei, litigiul de față este reglementat de norme de competență teritorială alternativă.

Așadar, necompetența teritorială de ordine privată putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, or, cât timp pârâtul nu a invocat excepția necompetenței, instanța sesizată de reclamant devine în mod exclusiv competentă să soluționeze acțiunea.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Ploiești competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că obiectul dosarului îl constituie cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. prin care aceasta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. A obligarea acestuia la plata sumei de 1954,85 RON reprezentând debit, respectiv facturi fiscale restante, 1418,25 RON reprezentând clauze penale reprezentând contravaloare echipamente, 800,00 RON reprezentând justa despăgubire - taxa instalare/activare serviciu - C., taxa activare serviciu + taxa utilizare rețea/internet - pachet D. (2 pachete), precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.

Se constată că, în speță, între părți s-au încheiat Contractul de furnizare servicii nr. x/16.12.2014; nr. x/14.01.23015, precum și acte adiționale la aceste contracte, prin care s-a convenit furnizarea de către societatea A. a serviciilor de Telecomunicații cu respectarea clauzelor contractuale, pârâtul având dreptul să utilizeze serviciile contractate și asumându-si obligația să plătească tarifele aferente serviciilor/echipamentelor potrivit clauzelor contractuale, precum și penalități de întârziere în cazul neplății contravalorii facturilor la termenul scadent.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale", iar conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, consumator este "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale".

Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia".

Din raportul juridic dedus judecății, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanța reține atât calitatea de profesionist a reclamantei, care acționează în cadrul activității sale comerciale, cât și calitatea de consumator a pârâtului, care a încheiat un contract de servicii de telecomunicații ca și persoană fizică, fără a se menționa în contract vreun scop din sfera activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Calitatea părților și natura raportului juridic atrag norma de competență exclusivă, prevăzută de dispozițiile art. 121 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile".

Conform dispozițiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., în litigiile în materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente numai după nașterea dreptului la despăgubire; orice convenție contrară fiind considerată ca nescrisă.

În prezenta cauză, instanța constată că părțile nu au încheiat o convenție de alegere a instanței competente după nașterea dreptului la despăgubire.

Raportat la aceste dispoziții legale, derogatorii de la dreptul comun, precum și la art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanța constată că norma de competență teritorială este una exclusivă, astfel că părțile nu o pot înlătura.

În aceste condiții, se reține că, în ceea ce privește soluționarea cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, în lipsa alegerii de competență după nașterea dreptului la despăgubire, cum este cazul în speță, competența teritorială este absolută și aparține judecătoriei în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul.

Conform informațiilor existente la dosarul cauzei, pârâtul B. A are domiciliul în Ploiești, localitate care se află pe raza teritorială a Judecătoriei Ploiești, instanță competentă să soluționeze cauza.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.